Nu se știe cine râde la urmă – Dineu cu proşti /Le dîner de cons

Dineu cu proști /Le Dîner de cons este deja un hit al scenelor europene, fiind unul dintre cele mai longevive spectacole care se joacă și în teatrele bucureștene. Farsa comică, scrisă de Francis Veber, se înscrie în buna tradiție a francezilor, recunoscuți bijutieri în materie de piese “bine-unse”. Simpatica piesă, elegant construită, mustește de ironie fină și este ajustată de loviturile de teatru aplicate la momentul cuvenit. Gagurile se înlănțuie gradual și nu lasă impresia de static sau chiar de claustrofobic, așa încât cele 100 de minute curg “en vitesse”.

Publicul românesc a avut prilejul să se familiarizeze cu producțiile spumoase ale acestui autor (regizor, dramaturg și scenarist) odată cu Le Grand Blond Avec Une Chaussure Noire/ Marele blond cu un pantof negru, avându-l în distribuție pe celebrul Pierre Richard (1972). Coloana sonoră a acestei serii de comedii a fost semnată de Vladimir Cosma. Cei mai populari actori au colaborat cu acest artist: Jean Paul Belmondo, Lino Ventura, Ugo Tognazzi şi Michel Serrault. Activitatea lui Veber, în calitate de scenarist și de regizor, s-a desfășurat pe ambele țărmuri ale Atlanticului. În 1998, a cunoscut un mare succes internaţional cu Le Dîner de Cons/The Dinner Game/Dineu cu proşti. Pentru acest film, vizionat de peste nouă milioane de francezi, realizat după comedia scrisă de el în 1993, Veber a fost nominalizat la premiul César pentru “Cel mai bun regizor” şi a primit prestigiosul trofeu la categoria “Cel mai bun scenariu”. Jacques Villeret (interpretul lui François Pignon) a fost desemnat “Cel mai bun actor”, iar Daniel Prévost “Cel mai bun actor în rol secundar”.

Fin cunoscător al speciei umane, Veber stăpânește arta de-a portretiza personaje contradictorii, dar desprinse din “Comedia umană”. În creațiile sale, cruzimea se împletește, discret, cu blândețea desemnând caractere comice, aflate în situații dificile, cu o traiectorie hazlie.

Spectacolul pus în scenă de Ion Caramitru, la Teatrul Național  din București, se înscrie într-o linie tradiţionalistă, cu o vădită grijă pentru respectarea literei şi spiritului textului de la bază. Directorul de scenă a abordat temele din piesă într-o manieră sobră, fără modernizări forţat-actualizante. Astfel, prietenia, ipocrizia, fățărnicia, căsnicia, snobismul, îmbătrânirea și  buna cuviință sunt tratate cu atenția cuvenită valorilor morale perene, atenție sugerată de autor.

https://player.vimeo.com/video/92220524?title=0&byline=0&portrait=0

Pe Scena Mare a Naționalului este redată atmosfera din lumea burghezilor pretențioși. Pierre Brochant, un bogat editor parizian are fixată în agendă o activitate bizară: în fiecare miercuri organizează o “cină cu proști”. Plăcerea convivilor săi este să analizeze prestațiile/hobbyurile invitatului atent selectat, din fiecare miercuri. Cinismul și bizareria hrănesc vanitățile acestor  “connaiseurs” măguliți de ignoranța sărmanilor aduși la dineu. În “societatea” acestor înavuțiți, se iscă o adevărată competiție în a recruta și-apoi a prezenta apariții demne de un dineu cu…proști.

Brochat se vede silit să apeleze la un oarecare Francois (Pignon), un (adevărat) maniac al construcțiilor miniaturale din bețe de chibrituri. Așadar, în apartamentul elegant, se vor desfășura pregătirile pentru …dineu, fără să bănuiască, vreo secundă, efectul de bumerang ce va urma. Spectacolul – încadrat în decorul realizat de Florilena Popescu Fărcăşanu – recompune atmosfera epocii, mizând în exclusivitate pe virtuţile comice ale textului şi pe măiestria interpreților din distribuție. Actorii au fost îndrumaţi spre un joc firesc, fără mari acrobaţii de mizanscenă, ci bizuindu-se pe calităţile lor artistice.

Aparent ridicol și chiar stângaci, Francois va rostogoli întreaga încărcătură comică ce se transformă într-un “bulgăre de zăpadă” încărcat de ironie și haz. Horațiu Mălăele este perfect în această partitură savuroasă, comicul său este viu şi foarte colorat. Eroul interpretat de Mălăele, agitat şi mucalit, se ascunde în dosul măştii  de “prost”, angrenând un lanț de evenimente de tot hazul. După discuția à deux cu soția/Christine (Costina Ciuciulică) lui Brochant, tăvălugul de situații comice se declașează. Dialogurile dintre Pierre și Francois scapără scântei, iar cei doi actori bucureșteni – Ion Caramitru și Horațiu Mălăele – par să ne reamintească mereu de savoarea și bogăția zicerilor din folclor:“Cine râde la urmă râde mai bine” sau “Râde ciob de oală spartă”, deși pornesc de la ipocrita butadă “Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii”.

În acest text hibrid, între Buñuel și Feydeau, avem parte de o generoasă felie de comic oferită de un cuplu antagonic, în care fiecare partener încearcă să-l tragă în jos pe celălalt. Cu scriitura sa, cvasi-intuitivă,Veber relativizează discursurile etice, devoalând limitele civilizaţiei vestice. Sub luciul ipocrit al marilor burghezi, regăsim mizeria atât de hulită și de vânată. Dramaturgul a manevrat abil eroii astfel încât Pierre apare ca un fel de răzbunare poetică a dreptății, provocându-i rău chiar “torționarului” său. Dialogurile zboară dintr-o parte în cealaltă a camerei de zi, iar actorii par prinşi într-o cuşcă. Personajele sunt fixate într-o ţesătură geometrică de relaţii, bine susţinute de actorii reuniţi în această distribuţie.

Elegantul Ion Caramitru dezvăluie, cu mult farmec, cinismul burghezului sastisit şi îşi afişează cu ostentaţie dispreţul faţă de partenerii de dialog. După ce se declanșează întrega serie de încurcături, schimbă registrul și devine ba nervos, ba disperat, suportând cu greu efectele bumerangului lansat chiar de el în debut. Cel care ajunge din păcălit păcălitor, Francois/Horațiu Mălăele își analizează, cu satisfacție, pe sub lentilele fine, victimele, neezitând să le ofere suport, relevând disponibilităţi pentru caricatura în filigran. Singurele prezenţe feminine sunt  soția lui Pierre și Marlene, o ex-iubită neconsolată. Costina Ciuciulică și Medeea Marinescu completează tabloul comic, prin abordarea vie, plină de haz, împingând acţiunea către punctul culminant.

Personajele secundare  – Cheval (Alexandru Bindea), Leblanc (Dorin Andone) și doctorul Archamaud (Alexandru Georgescu)- sprijină, pe rând, conflictul, iar confruntarea degenerează, scoţând la iveală adevăruri dureroase. Stilul clasic, aparent simplu, al lui Alexandru Bindea, are efecte bine controlate, subliniind și delimitiând esența de aparență. Personajele se dezvăluie unele altora, convenţiile şi măştile pică, suprafaţa lăcuită a politeţii afişate iniţial este spartă, tensiunea acumulată creşte vertiginos, provocând cascade de râs.

Spectacolul instaurează familiaritate între scenă şi sală, mai ales, prin abilitatea de a conferi faptului “mărunt” relevanţă artistică. Delimitând esenţa de aparenţă, întreaga echipă de la Dineu cu proști dă publicului ocazia de a găsi momente de umor și haz, dar și de reflecție despre societatea occidentală care-a păstrat, sub masca politeţii şi a convenţiilor, o violenţă inerentă fiinţei umane din zilele noastre.

Dineu cu proşti

Autor: Francis Veber
Traducere: Tudor Ţepeneag

Distribuția:
Francois – Horaţiu Mălăele
Pierre – Ion Caramitru,
Marlene – Medeea Marinescu
Cheval – Alexandru Bindea
Christine – Costina Ciuciulică
Leblanc – Dorin Andone
Dr. Archamaud – Alexandru Georgescu

Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu
Regizor: Ion Caramitru

Articol publicat în revista WebCultura

 

Julia, o legendă

În recenta peliculă – Wonder – luminoasa regină a starurilor joacă alături de Owen Wilson și o întrupează pe mama unui băiețel handicapat. Cu irezistibilul ei farmec natural, Julia prezintă acest nou proiect în care toleranța devine cuvântul-cheie.

Julia Roberts are o stare de spirit excelentă. În picioarele goale, cu taiorul peste o cămașă roșie, în colanți negri, cu ochelari „de tocilară” (lentile exagerat de mari), așezată pe canapea, comentează, cu o voce de majoretă, despre provocarea pe care-a primit-o  din partea copiilor care-au participat la vizionarea recentei sale pelicule, Wonder. În acest film, a întruchipat-o pe Isabel, o mamă exemplară confruntată cu handicapul băiețelului ei.

„Ați fi fost o mamă la fel de bună precum Isabel?” „Credeți că un handicap i-ar putea schimba cuiva caracterul?” Julia privește cu admirație. „Nu-i așa că puștii ăștia sunt nebuni? Chiar pun întrebări adevărate… Nu știu dacă eu eram așa de matură la vârsta lor.”

Se auzea c-ar fi distantă, inaccesibilă muritorilor de rând, dar, în acea dimineață, ea s-a hotărât  să joace după o altfel de partitură și să uite că este una dintre cele mai puternice actrițe de la Hollywood (și din punct de vedere financiar, deoarece, după cel mai recent clasament Forbes, ar încasa douăsprezece milioane de dolari pe an), desemnată de cinci ori, de revista People, drept cea mai frumoasă femeie din lume și răsplătită, în 2000, cu premiul Oscar pentru rolul din Erin Brockovich. Julia: o legendă.

O fiică a Sudului

„Nu folosesc săpunul.”

În fața dumneavoastră, cel mai larg zâmbet, mare cât întreg canionul din Colorado, gata să-nghită lumea și râde zgomotos de se simte și-n oglinzile apartamentului din hotelul londonez Corinthia Hotel. „Am cincizeci de ani și nu-mi mai amintesc de momentul în care nu eram celebră”, zice ea. Nici urmă de cochetărie, nici vorbă de aroganță în aceste vorbe. Pentru ea, celebritatea înseamnă o secundă de adevăr nud, un fel de redundanță, o evidență – așa cum ai afirma că ea are ochi căprui ca aluna și un compas în loc de picioare.

„Notorietatea nu-i deranjează pe cei care o doresc. Pe mine, ea m-a eliberat. M-am eliberat de toate obligațiile.” De unde reiese și fantezia anumitor ținute ale sale: blugi găuriți, tricouri minuscule, rochii de seară asortate cu flori. „Să nu uităm că sunt o fiică a Sudului. M-am născut în Georgia, acolo un se derula și acțiunea din celebrul Gone with the Wind, nu prea departe de Nashville, capitala muzicii country. De fapt, sunt foarte legată de rădăcinile mele. Nu folosesc săpunul ca să nu poluez apa din pânza freatică, beau lapte de soia, pe care îl achiziționez de la o băcănie coreeană din Malibu și îmi place foarte mult să tricotez.” Gloria a atins-o de la o vârstă așa de fragedă, încât a ajuns – în final – vaccinată împotriva isteriei generale și contra tentațiilor vanității.

Iată că, totuși, Julia Roberts știe să fie sublima „ambasadoare” a parfumului Lancôme, La vie est belle, într-o rochie-furou, cu strasuri, dar și starul luminos care sparge codurile și merge în picioarele goale pe treptele de la Cannes, în 2016, în timpul prezentării filmului realizat de Jodie Foster, Money Monster. O regină cool care știe să-și împartă, în ritm propriu, viața alături de soțul ei, Daniel Moder (operator-șef, pe care l-a întâlnit la turnarea filmului Mexican), și cei trei copii ai lor. „Nu mai mult de un film pe an. Am o familie și-o grădină de legume”, zice ea.

„Îmi plac luptătorii”

„Aleg, de obicei, filmele sau personajele ce denotă voință, rolurile feminine în care eroinele biruiesc toate dificultățile datorită tenacității. Poate unii vor zâmbi, dar cred că Pretty Woman e, în felul său, un film despre susținere. Demonstrează că și o prostituată care face trotuarul pe Hollywood Boulevard se poate salva grație inteligenței și farmecului personal. E chiar un film care demontează determinismul social. Pe de altă parte, Notting Hill, invers, desființează mitul hollywoodian povestind despre modul în care un star adulat se transformă și-și găsește fericirea alături de un tânăr librar fără un sfanț. Evident, nu fac acum referire la rolurile mele din Erin Brockovich, unde întruchipez o femeie care-a îngenuncheat o poluantă multinațională, nici despre cel din Money Monster. Îmi plac luptătorii, persoanele care-i apără pe cei oprimați și le insuflă speranță. În Wonder, filmul realizat de Stephen Chbosky, interpretez rolul lui Isabel, care trebuie să facă față unei situații dificile – fiul ei se născuse cu o malformație a feței. Isabel este o femeie modernă, sagace, realistă, o persoană adevărată care știe să lupte. Mi-ar plăcea să mă asemăn cu acest personaj.”

 

„Niciodată lumea n-a fost atât de violentă”

„Am fost uimită de primirea atât de rezervată a acestui nou film. Acesta e un film despre bunăvoință, aceea a unei mame pentru fiul ei, a unui soț pentru familia sa. Profesorii adresau elevilor lor mesaje despre toleranță. Când Isabel și-a dus prima oară băiețelul la școală, i-a șoptit, terorizată, soțului său: „Să sperăm că nu vor fi răi cu el.” Astăzi, ar trebui să nu ne mai temem de așa ceva. Și, cu toate astea, niciodată lumea n-a fost atât de violentă.”

„M-am calmat, m-am măritat”

„Sunt născută într-o familie modestă din Smyrna, la nord-vest de Atlanta, în Georgia. De mică, am muncit mult. Îmi ador profesia. Am reușit să fac cincizeci de filme în cincizeci de ani! Cariera mea e divizată în două părți. Există un „înainte” de un „după” Erin Brockovich. Înainte, eram o actriță de comedii romantice, Pretty Woman, My Best Friend’s Wedding, Notting Hill. După, m-am mai calmat, m-am căsătorit, am făcut copiii și m-am hotărât să fiu mai selectivă în alegerea rolurilor. Am învățat să aștept filmul potrivit la momentul potrivit, desigur, cu realizatorul potrivit. Îmi place foarte mult să turnez alături de prietenii mei Steven Soderbergh, George Clooney sau Owen Wilson, care-l interpretează pe soțul meu din Wonder.”

împreună cu George Clooney (2016)

„Profesia mea trebuie să fie în acord cu viața mea personală”

„Am trei copii, sunt căsătorită de mai bine de cincisprezece ani. Toate acestea se construiesc. Nu pot să aleg între familie și profesie, încerc să le fac bine pe amândouă. Din când în când, mai trebuie să și arbitrez. Nu pot să înșir un film unul după celălalt. Nu sunt chiar așa de rezistentă. Țin neapărat ca activitatea mea profesională să fie în acord cu viața mea personală și nu invers.”

Los Angeles, le 25 martie 2001

„La Hollywood e o perioadă așa de grea”

„Nu-mi pot încă imagina cum unii bărbați puternici pot abuza de vulnerabilitatea tinerelor actrițe. Ceea ce mă scoate din sărite e să constat că întrebarea cea mai des adresată femeilor e: „Ai fost hărțuită?” sau „Cum ai putut îndura astfel de umilință?” Dar de ce nu-i întreabă pe bărbați: „De ce v-ați purtat așa?” sau „Le-ați cerut iertare femeilor?” Eu chiar eram rezervată pentru că am avut șansa de a fi repede recunoscută/apreciată în acest mediu, am câștigat mereu bine și am fost plătită chiar mai bine decât unii bărbați. Această situație m-a ținut departe de astfel de presiuni. Ceea ce trăim noi astăzi mă duce cu gândul la o altă perioadă sumbră, cea a Mccarthy-ismului. Da, la Hollywood e o perioadă așa de grea.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard | (Madame – 22 dec. 2017)

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Inima pusă în colivie – White Bird in a Blizzard

Ce te faci când  ești o tânără de șaptesprezce ani și descoperi, într-o zi,  că mama ta a dispărut subit? Kat Connors, eroina din filmul White Bird in a Blizzard, pare a nu fi deloc afectată de acest eveniment. Constrânsă de înfricoșătoare și dese coșmaruri să consulte un psiholog, Kat redescoperă fapte din trecutul ei, manifestări ce-o vor conduce către propria identitate. Înconjurată de amici, de tatăl său și de iubiții ei, fata va închide ușa adolescenței și va păși pragul spre maturitate.

La nouă ani distanță de la apariția remarcabiliei pelicule, Mysterious Skin, Gregg Araki adaptează pentru marele ecran romanul scris de Laura Kasische. Pelicula, cu titlul omonim, (White Bird in a Blizzard) este povestea enigmaticei dispariții a unei femei din burghezia americană, istorie destăinuită de fiica ei. Filmul recompune, prin personaje, situații, decor, universul acelui middle class american, din perioada 1980-1990. Serialele de tipul Desperate Housewives sau peliculele din cinema-ul independent ne-au alimentat cu imagini din spatele elegantelor pavilioane, aflate în suburbiile americane. Gregg Araki nu se mulțumește să păstreze această linie și-și creează propria viziune, folosindu-se de lovituri de teatru și de onirism.

Povestea seduce spectatorii, grație celor două eroine cuceritoare, dar, mai ales, actrițelor care le dau viață pe ecran. Shailene Woodley, starleta hollywoodiană, aflată în plină ascensiune, adesea comparată cu Jannifer Lawrence, este fermecătoare în scenele de suspans, dar și în cele în care împărtășește plăceri cu un detectiv matur (are aproape dublul vârstei fetei), tânăra glisează între îndrăzneală și fragilitate; Gregg Araki este cel care stabilește dozajul. Uimitoare și magnetică, Eva Green, îi dă replica. Franțuzoiaca pare mereu să aibă vârsta și atitudinea cerute de scenariu, chestiuni ce țin de maniera în care umple spațiul în stil propriu. Spectatorul este pironit la aparițiile ei, pendulând mereu între milă și teamă, în fața acestei femei admirabile,  fostă glorie a liceului, dar al cărei farmec i-a deschis calea spre “cariera de soție”, cea mai râvnită “situație” din acea perioadă. Sufocată de monotonia vieții, împinsă spre depresie, ajunge să dispară pur și simplu. Sinucidere? Crimă? Mister!

Absența acestei femei este apăsătoare și va degenera într-un twist sardonic. Depresia mamei torturate lasă urme adânci asupra vieții fiicei adolescente. Seducătoarea liceană, apoi studentă, va suporta într-un mod bizar absența mamei “devoratoare”: își  exhibă sexualitatea, dar încearcă să dezlege misterul dispariției. Araki detaliază cu finețe relația mamă-fiică, relevă mimetismul și rivalitatea, posesia maternală și revolta adolescentină, momentele de complicitate sau de război deschis, totul pe fundalul unui climat sufocant. Permanenta dualitate, explorată prin succesivele flashback-uri, face ca dispariția mamei să devină motivul introspecțiilor și-i conferă legitimitate narativă vocii din off. Mama întrupează amenințarea ambivalentă, legătura dintre suprafața lucioasă și profunzimile șifonate, între efortul de a se conforma normelor sociale și disprețul de sine, semănând izbitor cu celebra Bree Van de Kamp din seria tv, Desperate Housewives. Această imuabilă nevroză îi permite cineastului să traseze evoluția adolescentei către vârsta matură. Între cele două personaje, se interpun, pe rând, tatăl șters – incapabil să mențină iubirea -, dar și iubitul lui Kat, al cărui șarm pare să o subjuge și pe Eve Connor. Un tată retras, o mamă omniprezentă și micile insatisfacții cotidiene nu par să se încadreze deloc în rama a ceea ce înseamnă “familie model”, așa cum se pretindea. Normele impuse de societate nu corespund mereu cu dorințele individuale.

Cineastul reconstituie, cu minuțiozitate, estetica anilor ’80 și ’90 – costumele, mobilierul și obiectele din decor, precizia cadrelor, secvențele onirice cu ninsoarea, coloana sonoră (“The Jesus & Mary Chain”, Echo & The Bunnymen, The Cure, Depeche Mode) –  într-un mix de observație socială, introspecție a nevrozelor familiale, comedie, melodramă onirică și thriller. Filmul datorează mult distribuției, dar și umorului regizorului. Araki a reușit să facă din seducătoarea Eva Green o femeie cu care nimeni nu voia să se culce.

White Bird in a Blizzard este o reușită în registrul său și aduce încă o dată în discuție tema dominantă de la Festivalul de film american din Deauville: familia. Punctul de vedete propus de Gregg Araki atestă tonul ediției, în care America, plină de îndoieli și pierzând din valori, pare lipsită de repere.

White Bird in a Blizzard

Regizor: Gregg Araki
Scenarist: Gregg Araki
Compozitor: Robin Guthrie
Operator: Sandra Valde-Hansen

Distribuţia

Shailene Woodley (Kat Connor)
Eva Green (Eve Connor)
Christopher Meloni (Brock Connor)
Shiloh Fernandez (Phil)
Gabourey Sidibe (Beth)
Angela Bassett (Dr. Thaler)

Articol publicat în revista WebCultura