Fațetele cruzimii – The Peasants

Ne poate îmbogăți o poveste despre nemiloasa viață a satului din estul Europei din veacul trecut? Pesémne că da, fiindcă traiul în micile comunități a fost mai mereu o experiență împovărătoare dacă ne gândim doar la Madame de Bovary sau Dogville. Recenta producție The Peasants aduce în prim-plan o poveste general valabilă, posibilă chiar și astăzi în comunitățile tradiționale de oriunde de pe glob. Fermecătoarea peliculă propune teme precum mândria, rolul femeii în societate, invidia, tradiția și ‘insuportabila condiție a femeii’/soarta, care adesea dezavantajează.

Cuplul artistic DK Welchman și Hugh Welchman și-a continuat stilul distinctiv de cinema într-o direcție plină de ambiție. După succesul internațional cu Loving Vincent, această echipă talentată a adaptat pentru ecran o carte din 1904 a autorului polonez Władysław Stanisław Reymont, laureat al Premiului Nobel. Ca şi Loving Vincent, The Peasants a avut parte de o dublă producţie, care a durat mai bine de doi ani. Mai întâi, s-a purces la filmarea cu actori, apoi fiecare cadru din materialul filmat a fost pictat în ulei de o veritabilă ‘armată’ de pictori din mai multe ţări. Desigur, o referire la pictura lui Millet, The Gleaners , este probabil intenționată.

Ca și romanul, filmul este compartimentat în patru părți corespunzătoare fiecăruia dintre cele patru anotimpuri. Acțiunea se desfășoară în satul Lipce, la începutul secolului al XX-lea, pe parcursul unui an. Principala sursă a cadrului general din film a constituit-o pleiada de opere/tablouri ale mai multor artiști/pictori din Polonia (precum Jozef Chelmonski & Ferdynand Ruszczyc), Serbia sau Lituania, contemporani cu Reymont. Se pare că peste 100 de animatori de pictură au lucrat la peliculă, odată ce a fost filmat pentru prima dată în acțiune/live, creând cel puțin 40.000 de picturi în ulei realizate manual peste imaginile existente. Ca şi romanul-sursă, ecranizarea redă cu fidelitate succesiunea anotimpurilor, dar și marile evenimente din viața satului: nunta, slujba duminicală din biserică, înmormântarea, ba chiar și claca. Într-o lume atât de tehnologizată, ca cea de azi, scena cu claca pare o ‘nevoie’: sătenii se strâng pentru a pregăti împreună varza murată. La fel, ‘rușinea’ la care este expusă Jagna poate fi lesne regăsită astăzi în mediul online, pe rețelele de socializare (Public shaming nu este deloc o formă nouă.)

Povestea animată de pe marele ecran stârnește interesul publicului din România și dintr-un motiv ce ține de un soi de înrudire: romanul-fluviu The Peasants poate fi considerat o «replică la feminin» a scrierii lui Liviu Rebreanu, Ion. Bunăoară, aflăm că o tânără țărancă frumoasă, dar modestă, Jagna Paczesiówna, cu talent la realizarea de ornamente din hârtie, este îndrăgostită de Antek Boryna, fiul celui mai bogat țăran din sat, Maciej Boryna. Antek are o soție, Hanka, căreia îi este greu să accepte atenția soțului ei pentru o altă femeie. Tânărul ar vrea să-şi separe pământurile de ale tatălui, dar acesta îşi controlează averea cu o mână de fier. Mai mult, Maciej, care este un văduv în căutarea unei noi soții, decide să se căsătorească cu Jagna și să-i dea ca zestre șase acri de pământ. Antek și Hanka dezaprobă această decizie. După o ceartă cu Antek, Maciej le ordonă atât fiului său, cât și norei să părăsească ferma. Menajul intern rezultat duce la calamitate.Tribulațiile sentimentale continuă, căci, deși s-a căsătorit cu Maciej Boryna, Jagna are o aventură cu Antek. Maciej își surprinde în mod repetat soția cu fiul său. În timp ce Jagna este atât o artistă, cât și un vindecător de animale amabil, ea este adesea hărțuită pe nedrept de oamenii din satul patriarhal, invidioși din pricina frumuseții sale. În mintea lor, frumoasa Jagna era un adevărat ‘pericol’. Cu toate astea, tânăra nu are ochi decât pentru Antek (Robert Gulaczyk), un bărbat căsătorit îndrăgostit pasional de ea. Melodrama este mereu intensificată de faptul că Antek este nimeni altul decât propriul fiu al lui Maciej. Situația se complică și mai mult odată cu pătrunderea trupelor rusești, care arestează mulți țărani din Lipce, printre care și pe Antek. Între timp, Jagna, acuzată că a adus nenorociri asupra satului, se luptă cu o cruntă izolare. Intriga capătă intense nuanțe melodramatice. Astfel, după moartea subită a lui Maciej, Antek se întoarce din arest și preia proprietatea tatălui său. Antek, observând-o pe Jagna în timpul vizitei colindătorilor, o ademenește și o violează. Cu reputația de ‘femeie promiscuă’, biata  Jagna respinge oferta de a se căsători cu un tâmplar, Mateusz. Locuitorii din Lipce discută despre Jagna și decid să o alunge din sat. Antek, care este acum cea mai influentă persoană a lui Lipce, le permite țăranilor să efectueze un linșaj. Încărcați cu ură, țăranii atacă coliba în care se ascunde Jagna, îi rup hainele și o duc la marginea satului. Acolo, au bătut-o și aruncă pământ în ea, lăsând-o goală în ploaie. După ceva timp, umilita Jagna se ridică, lasă ploaia să spele noroiul de pe ea și iese în lume.

Încercările și necazurile Jagnei rămân destul de interesante pentru o vreme, pe măsură ce bărbații din jurul ei își schimbă tonul, femeile supuse aceluiași patriarhat devin mai captivante ca niciodată. Disperarea de a găsi o cale alternativă naște în Jagna noi dorințe. Dar povestea rămâne binevenită, în cele din urmă, cu tragedia iminentă care ar putea încheia filmul.

Cele patru sezoane care se întind peste poveste sunt redate frumos în toată gloria lor (filmate cu o combinație de locații reale, dar și ecran verde), iar animatorii fac cu adevărat dreptate energiei sexuale dintre Urzedowsk și Gulaczyk prin întâlnirile lor intime și frevcentele secvențe de dans, marcate de melodii populare incitante. Totuși, imaginile parcă încep să pălească din pricina sentimentelor palpabile care clocotesc în dosul poveștii de pe ecran.

The Peasants impresionează şi cu trecerea în revistă a unor sentimente specifice comunităţilor strânse, din care cu greu poţi evada. Astfel, asupra Jagnei se abat limbile veninoase ale femeilor în vârstă, care mai întâi îi invidiază frumuseţea şi apoi bogăţia, nevând habar că Jagna nu e deloc fericită în casa lui Boryna, ai cărui viitori moştenitori o văd ca pe o intrusă ce le-ar putea fura ceea ce li se cuvine.

Condensarea unei povești uriașe, cuprinzătoare, care împletește tradițiile poloneze și identitatea națională într-un film de două ore, se dovedește a fi o provocare, iar rezultatul devine o imagine deconcertant de frumoasă despre urâțenia umanității. Povestea Jagnei este cea a femeii înlăturate din pricina refuzului ei de a se remorca orbește în linia patriarhală. The Peasants rămâne o poveste puternică și deprimantă, care sugerează pericolele frumuseții, puterea opiniei publice și propria noastră frică de libertate.

Deși este o narațiune romantică și tradițională, care explorează complexitatea relațiilor umane și a normelor societale într-un cadru rural, The Peasants (Chłopi)  reprezintă un triumf pentru cei care au ochi pentru arta vizuală și oferă apreciere detaliilor picturii.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: DK Welchman & Hugh Welchman
Scenariul: DK Welchman & Hugh Welchman după romanul The Peasants de Władysław Reymont
Imaginea: Radosław Ładczuk, Kamil Polak și Szymon Kuriata
Montajul: DK Welchman, Patrycja Piróg și Miki Węcel
Muzica: Łukasz “L.U.C.” Rostkowski
Distribuția:
Kamila Urzędowska – Jagna
Robert Gulaczyk – Antek Boryna
Mirosław Baka – Maciej Boryna
Sonia Mietielica – Hanka Borynowa
Ewa Kasprzyk – Dominikowa
Cyprian Grabowski – Witek
Durata: 114 min.

 

Bârfe ușoare – Wednesday

Vestea că Tim Burton va regiza o parte dintre episoadele serialului Wednesday, noua producție a gigantului de streamig Netflix despre fiica familiei Addams, obsedată de moarte, a stârnit mult interes.

După ce a realizat, în urmă cu aproape 40 de ani, episoade din Faerie Tale Theatre (ep. Aladdin and His Wonderful Lamp) și Alfred Hitchcock Presents (ep.The Jar), Burton se întoarce la televiziune. Bunăoară, acest dibaci povestitor pare să fie o bună potrivire pentru familia macabră de desene animate a lui Charles Addams.

Pentru spectatorii români, acest serial de televiziune, regizat (și) de Tim Burton, prezintă și mult interes deorece a fost filmat și în România. La filmări, au fost găsite spații atractive din București, Bușteni sau Sinaia. Așadar, starul de la Disney Channel, Jenna Ortega, s-a alăturat celorlalte personaje familiare din clanul Addams în locații faimoase din România. Este foarte plăcut să o regăsești pe adolescenta goth într-un mediu nou, din care spectatorul român identifică rapid Gara Regală din Sinaia, Grădina Botanică din Capitală, bazinul de înot Dinamo – Tolea Grințescu (București), Casa Monteoru (București) și Conacul Olga Greceanu din satul Bălteni (Dâmbovița). Școala lui Wednesday – Academia Nevermore – este găzduită, în realitate, de Castelul Cantacuzino din Bușteni, unde majoritatea acțiunii din serial a fost filmată. Așadar, în film, Academia Nevermore (fondată în 1791) seamănă cu celebrul conac al familiei Addams, cu turnurile sale de piatră, fiecare având acel acoperiș de mansardă recunoscut instantaneu.

Dar nici Addams, nici Burton nu par să fie forța principală din spatele filmului. În fond, Wednesday surprinde cea mai urâtă tortură cunoscută de omenire: adolescența. Serialul a fost creat de Alfred Gough și Miles Millar, cunoscuți cel mai bine pentru seria Smallville. Sensibilitatea lui Wednesday se aliniază cu acea lucrare anterioară: melodrama pentru adolescenți cu minte ascuțită. De astă-dată, realizatorii se concentrează pe umorul morbid, destul de bine executat și o transformă pe fetița obsedată de moarte într-o detectivă de liceu. Serialul este distractiv, în limitele unei melodrame pentru adolescenți. În acest scop, restul familiei Addams este în mare parte absentă din serial, deși actorii care interpretează acele personaje binecunoscute sunt nume mari din distribuție. Astfel, Catherine Zeta-Jones și Luis Guzmán, ca părinții lui Wednesday, Morticia și Gomez, apar într-un singur episod; același lucru este valabil și pentru Fred Armisen în postura unchiului ei, Fester. Doar Jenna Ortega, Wednesday, are un rol permanent, alături de Thing, mâna fără trup.

Wednesday începe cu un act de violență (calculată) al eroinei sale, parcă pentru „a-și stabili poziția”. Prin urmare, este eliminată din liceu și trimisă la Nevermore Academy, o școală din Vermont pentru „proscriși”, în care sunt formate găști de vârcolaci, vampiri, sirene și altele asemenea specimene. Acum,  trebuie să se ocupe de creaturi periculoase și bătăuși, găști și multe alte „dezastre hormonale”. Biata Wednesday se îndreaptă către o școală plină de vârcolaci, vampiri, sirene și alte ființe întunecate, un soi de Hogwarts ghotic. Ca și în celelalte dramolete despre liceeni cu puteri supranaturale, de după celebrul Harry Potter, conflictul se rezumă la ‘normal vs. proscris’. Sau, așa cum ar spune adolescenții, Wednesday ‘o face’ pe Hermione Granger. Apoi, când Wednesday descoperă că un mostru din pădurea din apropiere ucidea oameni, ea intră în «tiparul detectiv», completat cu o voce din off, care amintește de Veronica Mars.

În mijlocul acestor teme destul de familiare pentru serialele de acest gen, morbiditatea și sarcasmul, care au definit-o pe Wednesday, devin mai mult un motiv decât o trăsătură definitorie. Fundamentală rămâne înstrăinarea ei față de colegii de școală, profesorii și părinții ei. Pentru Wednesday, linia de trecere este învățarea muncii în echipă, toleranța și conexiunea umană. Parcă, pentru prima oară, o poveste a familiei Addams o împinge pe Wednesday să devină mai aproape de ceilalți. Această situație nu va fi ceea ce caută fanii adevărați ai lui Charles Addams și ai personajelor sale, iar Wednesday se va menține satisfăcătoare doar la nivelul formulei de romantism și mister pentru adolescenți. Pe această bază, este destul de tolerabil.

Episoadele realizate de Burton – primele patru – au stil și destulă inteligență, de la o imagine de deschidere, cu fratelui lui Wednesday, Pugsley (Isaac Ordonez), căzând din dulap până la frumusețea de culoarea bomboanei a unei scene de carnaval nocturn. O vedem surprinsă pe Wednesday urmărind un coleg de școală prin mijlocul drumului, sub un strat de artificii care explodează. (Burton își încheie episoadele cu un pic de haos baroc, în mod clar inspirat de Carrie.) Jenna Ortega conduce distribuția seriei, având ‘canonul său supranatural’ pentru adolescenți. Temele din acest serial pentru adolescenți se potrivesc de minune și pentru Jenna Ortega (acum, în vârstă de douăzeci de ani), care s-a remarcat drept un promițător copil-actor pe Disney Channel. Juna goth se rezumă, aici, la a oferi replicile scenariștilor: „Eu nu îngrop securi, le ascut.” „Sartre a spus că iadul sunt ceilați oameni. Acesta a fost primul meu pasaj favorit.”. Totuși, e bună pentru latura personajului din acest sezon, căci ea transpune dorința adolescentei de a se conecta cu noua ei colegă de cameră, un vârcolac, efervescenta Enid (Emma Myers, oferind cea mai plină de viață și cea mai amuzantă performanță a serialului). Astfel, ea primește lovituri și se regăsește printre mai toate bătăliile de rutină dintre diverse creaturi înfricoșătoare. Cele mai multe dintre acestea din urmă vin după episoadele lui Burton. În această serie, fiecare vine cu propriile provocări ale adolescenței: vârcolaci care se îndepărtează (sau sunt trimiși la conversie la licantropie), capacitatea sirenelor de a manipula oamenii care duce la neîncredere, vampirii evitând pâinea cu usturoi în cantină și gorgonele evitând oglinzile de teamă să nu fie literalmente lapidate. Wednesday, fiind o ființă enigmatică și înfricoșătoare, nu se încadrează în nicio categorie de proscriși și este departe de a fi interesată să participe la ‘clișeele tribale adolescentine’.

Cu o eroină titulară interpretată cu finețe de înverșunata Jenna Ortega, Wednesday continuă moștenirea lăsată de tulburătoarea Lisa Loring în seria anilor ’60 și de emblematica Christina Ricci din filmele din anii ’90. De asemenea, trebuie menționat faptul că în distribuție, într-un rol de dimensiuni medii – ca singura profesoară ‘non-supranaturală’ de la Nevermore – este și Christina Ricci, care a interpretat-o ​​pe o tânără Wednesday în cele două filme live-action ale familiei Addams, din anii 1990. Gluma este că femeia faimoasă pentru rolul copilului ciudat este acum cel mai agresiv personaj normal de pe ecran, iar Christina Ricci își amplifică puțin energia, ca și cum ar fi un adevărat efort pentru ea să facă schimbarea. La fel ca Wednesday în sine, ea a depășit partea normelor. De asemenea, unii actori români, inclusiv George Burcea, Victor Dorobanțu și Cezar Grumăzescu se regăsesc în lista de actori/distribuția din seria de opt episoade.

Dintre dramele pentru adolescenți (cu puteri supranaturale) de la Netflix, actuala serie seamănă mai mult cu The Chilling Adventures of Sabrina sau Stranger Things, deși îi lipsesc standardele de producție ale fiecăreia. Ca atare, este greu de spus dacă performanța Jennei Ortega este zdrobitoare pur și simplu prin supraexpunere și nu știm sigur dacă ea reușește să adauge căldura necesară. Cu siguranță, se vor simți diferențele dintre interpretarea  Christinei Ricci, din versiunea anilor 90 și cea actuală. În această adaptare neuniformă, cel mai de succes rămâne reprezentarea lui Thing, mâna care îi servește pe cei din familia Addams (tehnica modernă CGI deblochează infinite posibilități).

„Wednesday Addams nu este fata visurilor tale”, spune Queen Bee Bianca (Joy Sunday). „Ea este chestia coșmarurilor tale.” Serialul are tonul neobosit al generație Z. Wednesday Addams este aici pentru a perturba ierarhia și pentru a rezolva o serie de crime. Așadar, lapte vs. soia, toalete cu gen neutru, ‘curățarea’ istoriei americane, așadar, Wednesday acoperă cam toată aria tematică despre care jurnaliștii de tabloid cred că adolescenții ar ține cont.

 

BANUL STĂPÂNEȘTE LUMEA – „OPERA DE TREI PARALE”

TIMPUL ESTE TOTUL.

Întâlnirea cu un spectacol Brecht determină așteptări ridicate ale publicului avid de noi lecturi regizorale.

Textul lui Bertolt Brecht, „Opera de trei parale”, pare scris ‘ieri’, iar recenta montare de la TNB, în direcția de scenă a regizorului Gelu Colceag, este o aplicare exemplară a principiilor de scenă brechtiene pentru a zugrăvi o societate putrezită până la miez. În mod evident, există o fascinație de durată și o atracție atemporală pentru loviturile satirice îndrăznețe ale acestei povești maleabile despre viețile celor de jos, despre criminalitate, dar și despre justiție. Pentru reinventarea captivantă a reperului musical Brecht-Weill, de pe scena mare a Naționalului bucureștean, textul a fost tradus de Isaiia Răcăciuni, Ion Cantacuzino și Gelu Colceag întru o mai bună înțelegere. Așadar, textul original era un produs al «anilor ’20 răgușiți» berlinezi în care jazzul, Art déco și dorința de plăcere au caracterizat acea perioadă. De asemenea, ororile Marelui Război și consecințele acestora, cum ar fi hiperinflația, crima organizată, mizeria și victimele distruse psihic și fizic erau încă omniprezente.

Reuşita demersului artistic pentru recenta reprezentație teatrală a presupus o prealabilă incursiune în universul autorului, care i-a furnizat viziunii regizorale solide repere, incitante sugestii, dar și un racord cu lumea actuală, un apel la spiritul vremii. Este şi cazul acestei „Opere de trei parale” a cărei montare e plasată într-un expresionism de sorginte germană care surprinde o lume fără ciment social. Nimeni nu este obligat față de celălalt și toată lumea este mituibilă. Instinctele inferioare ale omului sunt conduse de vicii burgheze precum lăcomia și vanitatea, dar și de impulsuri profund umane, cum ar fi instinctul de supraviețuire și dorința sexuală. Tonică, dominanta o constituie reevaluarea piesei dintr-un unghi nou, dar vizând structurile de adâncime ale ideologiei brechtiene.

Acţiunea se mută din „lumea bună a operei”- așa cum  era în „Opera cerşetorului”, o melodramă satirică semnată de John Gay – în „nămolul” societăţii londoneze – cerşetori, hoţi, prostituate. Surprinzător devine faptul că mai toate comportamentele erau aceleaşi: frivolităţi, ipocrizii, vicii, trădări, goana după bani, parvenitism. În Soho, cartierul londonez al teatrelor de revistă, seducătorul gangster Mackie-Șiș se bucură din plin de cuceririle sale ducând-o la altar pe Polly, fiica lui Peachum ‒ „regele” cerșetorilor. Simțindu-și afacerea în pericol, soții Peachum pornesc un „război” împotriva temutului interlop care, cu ajutorul poliției, e întemnițat și condamnat la moarte prin spânzurare. Ca prin minune, Mackie este salvat de un ordin de grațiere al Reginei proaspăt încoronate, care îl primește în rândul nobilimii, numindu-l Cavaler!

Spectacolul începe c-o defilare în ritm alert a personajelor, în faţa unei cortine ce duce gândul spre lumea distructivă, dar seducătoare a cabaretului din vremea Republicii de la Weimar într-un decor respectuos cu textul. Scenografia semnată de Liliana Cenean, Ştefan Caragiu amintește de peisajul monocrom inspirat de cinematograful expresionist german, care este scos în relief doar de culorile conflictuale purtate de rivali. Interpreţii se mişcă spasmodic, clovni întorşi cu cheia, păpuşi dezarticulate zbătându-se într-o mecanică impusă. Scena va fi populată de linii şi unghiuri, de grilaje luminoase, de barele drepte sau oblice ale unui acoperiş, de benzile luminate (lumânări), orizontale ale sălii de tribunal sau de gratiile verticale ale închisorii. Totul sugerează ideea de cuşcă, de menajerie, în care personajele, captive ale unui destin, îşi săvârşesc mai micile sau mai marile lor josnicii. Imaginea scenei este primordială. Coregrafia exactă a personajelor le plasează întotdeauna în postúri (Roxana Colceag, Asistent coregrafie: Alina Petrică) care, sprijinite de eclerajul spectaculos (Laurențiu Iordache), devin tablouri perfecte de compoziţie şi culoare.

☆ Opera de trei parale ☆ / ”Opera de trei parale” de Bertolt Brecht © TNB

Profunzimea și precizia observației se vor regăsi în ideile izvorâte din text: Peachum reprezintă burghezul ipocrit, care se simte superior clasei inferioare (Macheath), dar care, în cele din urmă, nu este altceva decât un ‘tâlhar cu Biblia în mână’. Păstrând spiritul textului brechtian, abilul regizor Gelu Colceag dă la iveală ipocrizia burgheziei. Bunăoară, îl lasă pe Macheath (Marius Manole) să se întrebe, de exemplu: „Ce înseamnă să spargi o bancă împotriva înființării unei bănci? În cele din urmă, polițistul se comportă ca un gangster, iar prostituate ca fiica burghezului. Unii jefuiesc din necesitate, alții din lăcomie.”

Marius Manole & Aylin Cadîr © TNB

Directorul de scenă abordează textul brechtian într-un spectacol ce reuneşte tineri actori ai Teatrului Național din București alături de maeștri ai scenei româneşti (Mircea Rusu, Emilia Popescu). În această parodie romanțioasă, Gelu Colceag refuză muzicii funcția de sedativ aromat. Spre diferite tipuri de bogăţie tind, de altfel, toate personajele piesei: şi banditul Macheath, zis Mackie-Şiş, şi Peachum, proprietar al firmei „Prietenul cerşetorilor”, şi Celia şi Polly, soţia şi fiica lui. Bani, dragoste, funcţii sau pur şi simplu supravieţuire caută şi ceilalţi: Brown, comandantul poliţiei, Lucy, fiica lui, pastorul Kimball, târfa Jenny, dar şi cerşetorii, hoţii, curvele şi funcţionarii ale căror poveşti se întrepătrund, succedându-se în episoade şi alternând cu songuri.

În ipostazierea lui Marius Manole, Mackie-Șiș  este un sociopat slăbănog, cu ochi strălucitori, menținându-și cumva statutul de străin în ciuda unei voci calde și rotunjite. Îi poți vedea atracția față de femeile pe care le seduce atât de ușor, chiar dacă îl recunoști drept cel mai alunecos dintre antieroi. În rolul Polly Peachum, Aylin Cadîr are o demnitate și o siguranță de sine care dezmint prima ei apariție într-o rochiță albă infantilizantă, în timp ce Medeea Marinescu, în rolul lui Lucy nu poate reține exuberanța copilărească de sub exteriorul ei mândru. Așa cum în 1964, Margareta Pâslaru – în montarea celebrului Liviu Ciulei – contura o candoare vag trivială, astăzi, în 2024, Aylin Cadîr creează o Polly într-un amestec de ingenuitate, ferocitate și vulgaritate.

În viziunea lui Gelu Colceag, personajele brechtiene nu sunt deloc monocrome. Nonculorile se intersectează cu vestimentația strălucitoare, iar cheile de lectură vin și din fizicul actorilor, din siluetele și fizionomiile lor – de la minionul androgin Mackie-Șiș (Marius Manole), până la matroana Celia (tumultoasa Tania Popa având autoritatea unui broker) cu părul de-un roșu aprins sau Jenny Speluncă (expresiva Emilia Popescu, melancolică și amară) cu șolduri proeminente. Într-un amestec insolit de ironie și seriozitate îl identificăm pe bătrânelul Peachum (Mircea Rusu), cu baston și halat de casă tivit cu auriu (trimitere spre originea sa mozaică). Popularitatea acestui personaj-cheie este sporită și de distribuirea versatilului actor Mircea Rusu.

Tania Popa și Mircea Rusu © TNB

Verva și fantezia comică îi ajută și pe firavul Filch (Ciprian Necula), băiat de bani gata, dar cerșetor în devenire, cât și pe polițistul Brown cu tușe gay, un Silviu Biriș abil, un maestru al comediei fizice și muzicale,  în a demonstra că bandiții au aceeași esență.

Odată ajunşi pe scenă, actorii dirijaţi de Gelu Colceag gândesc cu corpul. Vitalitatea  textului depinde și de intervenție și adaptare.  Bunăoară, alura de underground modern este sporită și de ecleraj (Lumini: Laurențiu Iordache, Asistenți de lumină: Alexandru Stănescu și Iulian Pătrașcu), menit să potențeze ambiguitatea, dar și de proiecțiile video. Excesul fiziologic relevă absurdul unei societăți decadente, iar trupa de actori, bine antrenați de coregrafa Roxana Colceag, dă culoare și pitoresc mișcării, imprimând ritm acțiunii. Gașca de infractori formată din actorii Ovidiu Cuncea, Alexandru Georgescu, Orodel Olaru, Mihai Verbițchi și Silviu Mircescu potențează cu umor jocul intereselor pecuniare și se poziționează în paralel cu  trupa prostituatelor (Andreea Alexandrescu, Irina Noapteș, Beatrice Rubică, Oana Laura Gabriela, Cristiana Ioniță, Roxana Colceag), care reprezintă melodramatic fetişurile sexuale ale vremii. Între aceste trupe tronează un corb (plasat pe gratiile negre). Capitalismul și acuzația usturătoare a lui Brecht încă planează asupra spectacolului – dar mai oblic, ca o forță insidioasă din spatele relațiilor alunecoase și nesigure.

În general, directorul de scenă pare să aibă multă afinitate pentru muzica lui Weill, pe care o extinde cu plăcere, iar orchestra formată din Marius Leau (vioară), Ligia Dună (pian), Lucian Maxim (percuție), Marius Georgescu (clarinet), Cristian Nicolae (trompetă), Ciprian Partenie (trombon) și Răzvan Mihai Grigorescu (chitară) convinge publicul să reia / fredoneze „Mack the Knife”.

Player video

00:00

00:42

Alături de actori și muzică, realizatorul reamintește continuu publicului său, în mod anti-wagnerian, că ceea ce vede «nu este real»: spoturi de lumină către public când se remintesc /citează efectele războiului, armatele de cerșetori = clasă de actori, ursuleții din pluș de la nunta lui Polly, bricheta lui Mackie din timpul disputei muzicale dintre Polly și Lucy de la închisoare, semnalul Ro-Alert din final (salvarea lui Mackie de la condamnare).

Rigorile lui Brecht urmăreau temperarea răspunsului emoțional al publicului și declanșarea refelcției, care este esențială pentru succesul teatrului politic, dar adesea e greu de împăcat cu strânsoarea seducătoare a muzicii lui Weill. Reprezentația de la Naționalul bucureștean are confortabil ambele sensuri; rezultatul poate să nu-i mulțumească pe puriștii lui Brecht sau Weill, dar dezvoltă o dramă persuasivă și seducătoare. Întreg spectacolul  încearcă să demonstreze că neînţelegerile sociale pot fi corectate prin intermediul teatrului, iar spectatorul poate să-şi manifeste puterea de judecată împotriva modelului lumii aduse pe scenă. Povestea pare să fi fost scrisă ieri, cu un text adaptat și percutant, lăsând spectatorul să descopere că „Cerşetorii cerşesc, hoţii fură şi curvele curvesc” oricând şi oriunde ne-am afla. Istoria se repetă. „Lumea-i săracă, omul rău! Mâncarea e întâi! Morala apoi!”. Lumea e stăpânită de minciună şi „doar cine e bogat e cineva!”.

„Opera de trei parale” de la Naționalul bucureștean este un spectacol complet, regizat cu meticulozitate, în care toate detaliile, mişcările, nuanţele fac parte dintr-o coregrafie interioară atent calculată şi urmarită.

Opera de trei parale de Bertolt Brecht

Traducere: Isaiia Răcăciuni, Ion Cantacuzino și Gelu Colceag

Regie: Gelu Colceag

Muzica: Kurt Weill

Scenografie: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu

Coregrafie: Roxana Colceag

Asistent coregrafie: Alina Petrică

Conducător muzical: Marius Leau

Pregătire muzicală: Ligia Dună

Antrenament vocal: Elena Moroșanu

Lighting design: Laurențiu Iordache

Asistent lighting design: Alexandru Stănescu,Iulian Pătrașcu

Sound design: Bogdan Gadola, George Puiu

Asistent regie: Patricia Katona

Producător delegat: Mădălina Ciupitu

Regia tehnică: Andi Tuinea, Costi Lupșa

Sufleor: Ana-Maria Barangă, Tatiana Oprea

• Distribuție

Mackie Șiș:	Marius Manole	Dl Peachum:	Mircea Rusu
Brown:	Silviu Biriş	Dna Peachum:	Tania Popa
Polly:	Aylin Cadîr Teodora Calagiu	Lucy:	Medeea Marinescu
Jenny Speluncä:	Emilia Popescu	Filch:	Rareș Florin Stoica Ciprian Nicula
Mathias Biștar:	Ovidiu Cuncea	Jakob Sfarmä Țeste:	Alexandru Georgescu
Robert Fierăstrău:	Mihai Verbiţchi	Walter Salcie Plângătoare:	Orodel Olaru
Jimmy:	Silviu Mircescu Mihai Munteniţă	Smith:	Daniel Hara Mihai Munteniţă
Părintele Kimball:	Eduard Cîrlan	Cocote, Orbi, Cerșetori:	Andreea Alexandrescu Irina Noapteș Beatrice Rubică Oana Laura Gabriela Cristiana Ioniță Roxana Colceag
Orbi, Cerșetori, Polițiști:	Rareș Florin Stoica Eduard Cîrlan Alexandru Nicolae Mihai George Olar Tiberiu Enache Horațiu Furnică Adrian Justin Ilie	Orchestra:	Lucian Maxim (percuție / percussion) Ligia Dună (pian / piano) Marius Leau (vioară / violin) Marius Grigorescu (clarinet) Cristian Nicolae (trompetă / trumpet) Ciprian Partenie (trombon / trombone) Răzvan Mihai Grigorescu (chitară / guitar)

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

Cheia e la Hitchcock – Madeleine Collins

Cheia e la Hitchcock 

  «Cine e? Nu este nimeni.» Într-adevăr, cine este – de fapt – protagonista din pelicula Madeleine Collins de Antoine Barraud, un film enigmatic, care ne cufundă în miezul disimulării și care a fost premiat la cea de-a 78-a ediție a Festivalului de Film de la Veneția?

Virginie Efira domnește într-un film hitchcockian, cu un scenariu sofisticat, viclean, bogat în suspiciuni, ba chiar și în disconfort.

Ridicând progresiv și abil vălul de deasupra vieții duble a unei femei împărțite între două gospodării din două țări, realizatorul insuflă o puternică atmosferă de mister și disconfort, care crește și ajunge la limita thrillerului psihologic. Această ceață se îngroașă la fiecare nou nivel al intrigii, fiecare indiciu menit să lumineze bizareria dintr-o anume situație doar întărind-o, încolțind și mai mult eroina pentru a înfrunta oglinda proporiei sale existențe fragile.

„A trecut un an și jumătate în care tu ești într-o călătorie de afaceri în fiecare săptămână.”- sună reproșurile pe care eroina le primește. În Franța, Judith Fauvet (Virginie Efira) evoluează într-un mediu foarte burghez cu soțul ei dirijor de orchestră Michel (Bruno Salomone) și cei doi adolescenți ai lor. Dar trăiește și câteva zile, în fiecare săptămână în Elveția, cu mult mai tânărul Abdel Soriano (actorul spaniol Quim Gutiérrez) și cu Ninon, o fetiță care plânge de fiecare dată când Judith pleacă din nou: „în alte țări, mai ești mama mea?”

Așadar, traducătoarea pentru instituții internaționale nu se mulțumește să navigheze pur și simplu între două țări, izolându-se pentru a răspunde în secret la apeluri telefonice din cele două sfere ale existenței sale și minte fără să clipească, atunci când este necesar. De asemenea, face scurte călătorii în alte teritorii europene, inventează și alte călătorii. Uneori, chiar folosește numele Margot Soriano și descoperim că își face rost de niște acte de identitate elvețiene false (cu ajutorul lui Kurt/Nadav Lapid, un falsificator de gang). Totuși, „frumoasa femeie care se preface că nu este îngrozită deși este” își vede clătinându-se eșafodajul aparențelor, fiindcă prietenii și rudele încep să aibă suspiciuni în ceea ce o privește. Tânărul Abdel s-a săturat de „toate aceste povești” și aflăm că îl cunoaște bine pe Michel. Dar cine este Judith? Ce alte secrete mai ascunde ea? Ce se întâmplă în mintea ei? În fond, cine este Madeleine Collins a titlului? Filmul este manipulat elegant și plin de suspans în maniera unui Hitchcock sau a unui Ozon.

Deschizându-se cu o secvență incitantă, filmul se desfășoară pe un scenariu abil și foarte bine manevrat (scris de Antoine Barraud și Heléna Klotz ) construit pe o succesiune foarte subtil orchestrată de descoperiri neașteptate pentru spectatorul care nu este niciodată pregătit pentru ele, înaintea narațiunii. Apoi, se trece la o ultimă linie dreaptă care este mai „convențională”, chiar melodramatică.

Judith a lui Efira dă impresia că este o femeie care stăpânește foarte mult o viață complexă, strict programată. Nimic nu pare să o deranjeze, în timp ce ea navighează senin printre solicitări, dar găsind mereu o minciunică pentru a ieși din încurcătură. Se pare că se gândește la toate, chiar își comandă și un glob de zăpadă din Varșovia, drept cadou- atenție din călătoria ei (inexistentă) în Polonia. O mare parte din puterea timpurie a  peliculei Madeleine Collins se află în misterele eroinei, iar punerea laolaltă a puzzle-ului te menține angajat. Mai întâi, cum a putut să păstreze secretul sarcinii? Odată ce îți dai seama de motivațiile ei, se deschide o lume întreagă de întrebări complexe. Prima jumătate a filmului se petrece  stabilind lumea în care operează Judith și identificând micile crăpături care amenință să o spulbere. A doua jumătate crește ritmul și revelațiile, pe măsură ce lucrurile încep să se destrame și obținem mai multe perspective asupra minții ei tulburate. Barraud oferă o poveste alunecoasă, satisfăcătoare, în care credem că știm încotro s-ar putea îndrepta, dar suntem întâmpinați în mod constant de o mică întorsătură sau descoperire care pune totul într-o perspectivă diferită. Presupunem că Franța și Elveția reprezintă două lumi care nu au un punct de întâlnire, dar devine evident că nu este neapărat cazul.

Barraud distinge efectiv cele două lumi pe care le locuiește Judith. Viața ei în Franța este una de confort și privilegiu, desfășurându-se între săli de concerte, teatre și proprietăți de vis, pe care soțul ei încearcă să o convingă să le cumpere. Frumoasa Judith pare acasă în Franța, participând la recepții și confruntări cu mama ei anxioasă (Jacqueline Bisset). În schimb, Elveția îi oferă o existență domestică mai puțin pretențioasă, mai modestă, dar și fericirea unei legături strânse cu un copil care o adoră. Faptul că ea este cunoscută drept „Judith” , apoi „Margot” întețește intriga. Eroina pare o forță implacabilă; o mincinoasă desăvârșită în fața întrebărilor legitime, amăgitoare în moduri periculoase, dar e vizitată și de fulgerări de conștiință de sine care o fac cu atât mai vulnerabilă. „M-am transformat într-un monstru” – mărturisește ea spre punctul culminant.

Țesută într-o tonalitate hitchcockiană (vezi Vertigo ), jucându-se cu variații de tensiune și câteva flashback-uri, Madeleine Collins se dezvăluie încet a fi o seducătoare explorare a chinurilor unei femei. Sub o mască perfectă a frumuseții, Virginie Efira a întrupat o personalitate atât de zbuciumată și a reușit de minune, căci această actriță excelează în transmiterea micro-emoțiilor printr-o simplă mimică a feței sau transformând o sclipire întunecată într-o privire opacă. Virginie Efira chiar poate fi o femeie care sugerează adâncimi vaste și inscrutabile.

Scenariul lui Barraud atinge teme precum parentalitatea, clasa, privilegiul și sexul. La urma urmei, este mult mai obișnuit – și poate posibil din punct de vedere practic și cultural – ca bărbații să aibă două familii în locuri diferite, mai degrabă decât femeile. Arătând o mamă care se îndreaptă între două familii, una un secret pentru cealaltă, Barraud invită publicul să-și provoace preconcepțiile despre maternitate și independență. În mod invariabil, acești tați petrec mai mult timp cu copiii lor decât mama lor, care este cea care călătorește, aparent, pentru munca ei. Este un exercițiu interesant și demn de luat în seamă într-o lume atât de dinamică. O scenă neobișnuită conduce tonul, pe scurt, într-o altă direcție. Judith/Margot se duce să-l întâlnească pe falsificatorul (Nadav Lapid) care i-a făcut acte de identitate false, iar acesta mărturisește o atracție pentru ea, cerându-i să se uite la el, chiar dacă el nu poate aspira niciodată la nivelul ei. Scena are o calitate mistică, manierată, care este în dezacord cu restul filmului și, de asemenea, pare ușor discriminatorie, la nivel de clasă. Dar Lapid este cu siguranță distinctiv, iar Barraud are în mod clar un ochi pentru o distribuție puternică așa cum marea Jacqueline  Bisset o înfățișează pe mama cu voință puternică a eroinei noastre. Cu imaginea sa elegantă (Gordon Spooner) și costumele pline de farmec semnate de Claire Dubien, Madeleine Collins are capcanele unui thriller hollywoodian – dar temele pe care le explorează nu duc neapărat la un final ușor și deloc satisfăcător.

La fel ca viața pe care o înfățișează, pelicula este oarecum stresantă, cu înălțimi și coborâșuri – totuși, există și ceva care provoacă dependență în ea. Veți dori să aflați mai multe despre Judith și Margot – ca să nu mai vorbim de ce filmul se numește Madeleine Collins. Cheia e la cinemaul à la Hitchcock.

Regia: Antoine Barraud
Scenariul: Antoine Barraud
Imaginea: Gordon Spooner
Montajul: Anita Roth
Muzica: Romain Trouillet
Costumele: Marine Michelems și Katia Wyszkop
Decorurile: Claire Dubien
Distribuția:
Virginie Efira – Judith Fauvet
Bruno Salomone – Melvil Fauvet
Quim Gutiérrez – Abdel Soriano
Loïse Benguerel – Ninon Soriano
Jacqueline Bisset – Patty
Valérie Donzelli – Madeleine Reynal
Nadav Lapid – Kurt
Durata: 107 min.

Articol publicat în revista Catchy

 

Cheamă femeia cu singurul ei nume – Iubire

Orologiul Naturii bate în consonanţă cu ritmurile Universului, cele care ne măsoară, în adevăr, omeneasca noastră viaţă. Se simte în aer primăvara. Iarna se dezice de peticele albe de zăpadă, retrăgându-se istovită.

În fiecare primăvară, un pic mai devreme sau ceva mai târziu, în fiecare primăvară, dar nu la aceeași vârstă a mugurilor care stau să se prefacă sau deja sunt prefăcuți în stamine și corole, Dumnezeu pogoară pe cerul fiecăruia dintre noi. În furnicarul unui cotidian cenușiu, plini de neliniște şi de agitaţie, uităm că Sărbătorile sunt precum surâsul într-un somn de copil; multe și grele sunt încercările care traversează, astăzi ca totdeauna, destinul omenesc. Ne pregătim să schimbăm anotimpurile de aceea peste tot cortegiul emoțiilor şi senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare dintre ele este aceea de înnoire. Sărbătoarea, ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru…nădejde.

În vremuri de demult, probând subtilitatea unei filosofii a existenţei (parcă mult mai bine aşezată în matca firească a lucrurilor), subtilitate care, astăzi, nouă – oamenilor moderni – ne scapă din ce în ce mai des. Străbunii noştri celebrau – în chip mai adevărat – începutul Anului, odată cu debutul primăverii. Pesemne că, de pe-atunci, s-au perpetuat şi sărbătoarea Dragobetelui şi cea a Mărţişorului. Momentul de omagiere a celor care dau zămislire, avânt, culoare şi sfinţenie, înălţare şi cădere, pare a fi mai potrivit în acest anotimp al reînnoirii, când toate păsările îşi fac cuib. Singurul nume care i se potriveşte este: Iubire. În cerdacul acestui nou anotimp, care deschide un ciclu, eternul traseu al Naturii îşi reaşază însemnele vieţii şi ale permanentei dăinuiri. Prin ignoranţă, delăsarea sau infamia mai-marilor zilei, omul poate fi deposedat de reperele unui trai mai bun; îi pot fi ipotecate iluziile, năzuințele și viitorul. Bucuria și emoția nu pot fi confiscate de nimeni pentru nimic în lume.

Grațiela Aolăriți

Doar prin sărbători omul poate simți că nu e izolat în cochilia destinului său, că dincolo de marginile înguste în care se înghesuie atâtea neîmpliniri poate găsi și fericiri. Din cumpăna mileniilor, primăvara este un anotimp de lumină şi speranţă. Din pulberea de stele care suntem, singurul sentiment care-a putut clădi destine pe soclul de lumină a fost iubirea. Gândul nostru cel bun se întoarce către femeie. A vorbi despre dragoste – cuvântul amor, înțeles în limitele reproducerii speciei – este o insultă adusă fiinţei umane, îndeosebi femeii și sufletului ei dantelat în mii și mii de flori ale spiritului, mereu înamorat. Numai că taina dragostei cere inițiere, exercițiu și… pasiune(durată). Ca și arta… Toți sunt dornici s-o guste, mai puțin s-o creeze.

În regăsirea târzie, pribeagul “păcătos” va desluşi, în zâmbetul bătrânei din colţ de stradă, doar cu privirea limpede implorând oprirea ceasornicelor noastre grăbite, spre a nu uita că şi ea a fost cândva frumoasă şi dătătoare de viaţă pentru întregirea lanţului veşniciei. Şi-n acea privire va desluşi amintirea zâmbetului bunicii sau dorul după îmbrăţişarea mamei ori nostalgia unei sărutări de iubită. Poate-aşa, s-ar aduna – acolo – toate cele ce întregesc frumuseţea nobilă: femeia. Cealaltă jumătate a lumii, pe care o alcătuim în rotundul eternităţii, va chema femeia cu singurul nume care i se potriveşte: iubire.

Articol publicat în revista Catchy

 

DRAGOSTE ȘI ÎNCĂPĂȚÂNARE IRLANDEZĂ – „WILD MOUNTAIN THYME”

De cele mai multe ori, scenariile de film sunt în așa fel construite, încât să-l provoace pe spectator să-i urmărească pe îndrăgostiții despărțiți până se reunesc, convingându-i pe toți că își aparțin cu adevărat. Iată că, în cazul comediei romantice „Wild Mountain Thyme”, acele obstacole nu sunt niciodată clarificate. Rosemary Muldoon (Emily Blunt) este frumoasă, Anthony Reilly (Jamie Dornan) este frumos; acești doi vecini irlandezi au crescut în ferme vecine. Narațiunea cinematografică se deschide în stilul „a fost o dată” – oferită de tatăl lui Anthony, Tony, interpretat de Christopher Walken – face ca totul să fie evident în primele minute că acești doi tineri par predestinați. Și, totuși, Rosemary și Anthony nu formează un cuplu.

Adaptând propria sa piesă („Outside Mullingar”), nominalizată la Tony, în cheie romanțioasă, cu un twist/o schimbare bruscă, regizorul John Patrick Shanley a realizat un film de care mulți se vor bucura, dar puțini îl vor înțelege pe deplin. Din prolog, îl putem admira pe tânărul Anthony, care  privește către stele și  se întreabă: „Mama Natură, de ce m-ai făcut așa?”; de altfel, o întrebare pe care filmul nu reușește să o explice în mod clar. Bizareria este puternică, căci frumușica Rosemary îl adoră, în timp ce Anthony pare ‘ambivalent’, referindu-se la „o puținătate în creierul meu”, orice ar putea înseamna asta. Așa cum spunea Sigmund Freud despre irlandezi, „Aceasta este o rasă de oameni pentru care psihanaliza nu poate fe de niciun folos”. Greu de digerat pare și faptul că Anthony nu este gay și a întânit o singură fată, în afară de Rosemary, o anume Fiona, pe care o plăcea fiind doar un băiețel. Acea rivalitate, din copilărie, a fost greu de suportat de Rosemary, deși mereu era prea atașată de Anthony pentru a-i face reproșuri. Sau poate că a făcut-o. Shanley include un detaliu amuzant despre o mică bucată de pământ, de la capătul aleii Reilly, pe care o dețin familia Muldoon. Această pedeapsă s-a aplicat pentru un incident din copilărie în care Anthony a împins-o pe Rosemary. Ranchiuna nu e ușor de suportat în Irlanda, deși este greu de descifrat ce fel de emoții simt cei doi unul pentru celălalt, dincolo de certitudinea că, în cele din urmă, totul se va rezolva cu un sărut.

Emily Blunt & Jamie Dornan în Wild Mountain Thyme. Foto© Bleecker Street

În orice caz, se scurge un sfert de secol de când Rosemary a tot așteptat ca Anthony să-și facă curajul să o ceară de soață. Dinamica acestui cuplu nu ține de cochetărie, ci de un soi de familiaritate duioasă. Faptul că tânărul Anthony nu o curtează în mod tradițional pe Rosemary poate fi exasperant pentru unii dintre spectatori, mai ales dacă ne gândim la rolurile care l-au consacrat pe Jamie Dornan (seria The Fifty Shades of Gray). Aici, într-un simpatic contre-emploi, Anthony/Dornan se uită la Rosemary ca un frate la sora lui, mai îndrăzneață. Cineastul John Patrick Shanley a realizat și „Moonstruck”, o poveste de dragoste aproape perfectă despre oameni imperfecți. În acest film i-a prezentat pe italo-americani ca ceva mai mult decât stereotipuri. Același lucru a încercat să facă și cu irlandezii din piesa lui, deși s-au operat multe modificări pentru ecran. Deschiderea filmului (întinsă pe un montaj de șase minute) pare o secvență de film turistic, cu dealuri de smarald, biserici năpădite de iederă și cerul adesea înnourat, sprijinindu-se pe clișeele (colective) despre această insulă. Cu excepția unei excursii de o zi la New York, care este – de departe – cel mai exagerat moment al filmului, lumea lui pare să se rezume la granițele acestor două ferme.

Emily Blunt & Jon Hamm în Wild Mountain Thyme. Foto© Bleecker Street

În „Moonstruck”, distribuția a reprezentat jumătate din atractivitate, dar Jamie Dornan și Emily Blunt nu se compară cu Nicolas Cage și Cher. Pentru început, tinerii irlandezi par teribil de glamour. Cu tot noroiul de la fermă, vedeta din „Fifty Shades of Grey” capătă cu greu aspectul cuiva care și-a petrecut o viață întreagă la țară. Cât despre Emily Blunt, nici nu se pune problema care fi vreo fată de la țară, ba nici prea arțăgoasă nu se dovedește. Totuși, prezența cea mai notabilă o are în mijlocul unei ploi, fumând din pipă, purtând ceea ce seamănă cu ideea lui Edith Head despre o haină de ploaie rustică. Cei doi nu se descurcă deloc nici în noroi, nici sub ploi. Una peste alta, atitudinea ei aduce cumva cu cea a inegalabilei Maureen O’Hara. După o serie de flashback-uri care dezvăluie originile independenței lui Rosemary și dragostea neclintită pentru Anthony, filmul începe într-o noapte ploioasă după înmormântarea tatălui încăpățânat al lui Rosemary, Chris Muldoon (Don Wycherley). Într-o conversație sinceră despre moarte și moștenire cu tatăl său văduv, Tony (interpretat de legendarul Christopher Walken) și mama – proaspăt văduvă – a lui Rosemary, Aoife (minunata Dearbhla Molloy), Anthony descoperă că nu suportă să preia ferma familiei Reilly. La ani distanță, Anthony află că tatăl său hipercritic plănuiește să vândă ferma vărului său, bogatul american, Adam (interpretat de Jon Hamm din „Mad Men”), care vrea să-și găsească mireasă și să se stabilească în Irlanda.

Jamie Dornan & Emily Blunt în Wild Mountain Thyme. Foto© Bleecker Street

Și, totuși, puținele personaje, recurența locurilor și intonația din dialoguri fac simțită influența teatrală. Acest univers foarte verde (și umed, ploaia pare veșnic prezentă) pare izolat și ferit de lume, în afara timpului, iar povestea plasează personajele într-o bulă de basm.

Cu toate acestea, în ciuda excentricităților sale, Anthony încă radiază un farmec aspru și robust. El și Rosemary sunt vizibil legați unul de celălalt, iar obsesia ei furioasă pentru el este suficientă pentru a menține focul viu pentru amândoi. Deși fata e dispusă să aștepte chiar și o sută de ani ca băiatul din vecini să o ceară de nevastă, apare și un «catalizator». Pentru că bătrânul Tony, bolnav, amenință că-i va lăsa ferma drept moștenire nepotului său, capitalistul american Adam (Jon Hamm, scutit de accent). Yankeului i se aprind călcâiele după vijelioasa Rose, așadar, tribulații sentimentale apar. Această nouă turnură este suficientă pentru a face scânteia umedă dintre Anthony și Rosemary să pară suficient de inflamabilă pentru a susține scenele lungi și teatrale de dialog care domină cel de-al treilea act al filmului. Așa se face că avem parte de marea „întorsătură”, iar visurile se conturează mai clar. Există puțină dramă, puțin umor (teribilă scena cu Dornan declamând vorbe de amor în fața unui măgar, antrenându-se pentru o declarație de dragoste pentru Rose) și dragoste sinceră în „Wild Mountain Thyme”. Filmul este simplu, dar la fel de plăcut ca un roman Jane Austen, în care două personaje nu îndrăznesc să admită că sunt îndrăgostiți unul de celălalt și orice se poate întâmpla, chiar dacă avem tendința de a ne imagina cu ușurință deznodământul unei astfel de povești. „Wild Mountain Thyme” ar putea fi o descriere perfectă a complexității Irlandei centrale, dar rămâne – în esență – o poveste de dragoste. Fabuloasă și frumos filmată  povestea de iubire din copilărie, ba spirituală, ba excentrică, are capacitatea de a încălzi și cele mai reci inimi.

Regia: John Patrick Shanley

Scenariul: John Patrick Shanley după piesa de teatru Outside Mullingar de John Patrick Shanley

Imaginea: Stephen Goldblatt

Montajul: Ian Blume

Muzica: Amelia Warner

Distribuția:

Emily Blunt -Rosemary Muldoon

Abigail Coburn – micuța Rosemary Muldoon

Jamie Dornan – Anthony Reilly

Darragh O’Kane – micul Anthony Reilly

Jon Hamm – Adam Kelly

Christopher Walken – Tony Reilly

Dearbhla Molloy – Aoife Muldoon

Don Wycherley – Chris Muldoon

Durata: 102 min.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

PUTEREA SFIDĂRII – „THE TEACHERS’ LOUNGE/DAS LEHRERZIMMER ”

Dintotdeauna, predatul sau educarea unor spirite tinere reprezintă o activitate plină de provocări. Astăzi, poți afla multe informații din multe surse: cărți, cursuri, filme, dar nu o poți înțelege cu adevărat decât la locul de muncă. Iată, încă un caz care a stârnit interesul multor cinefili: „The Teachers’ Lounge”. Bunăoară, Carla Nowak (Leonie Benesch), o nouă profesoară la o școală germană, pare să fi ajuns în clasa ei (nivelul clasei a șasea), înarmată cu teorii și tehnici pentru a câștiga încrederea și respectul elevilor săi. Din păcate, teoria nu se mai potrivește de mult cu practica, iar tânăra profesoară idealistă se va confrunta cu multe situații delicate. Așadar, pelicula semnată de Ilker Catak se înscrie în linia filmelor care nu se aliniază celor așa-zis «magice» despre profesori, à la Hollywood (vezi cazul unor filme precum „ Dead Poets Society”, „Mona Lisa Smile” sau „Dangerous Minds”). Acum, o profesoară idealistă întâmpină reticență și luptă, dar reușește să facă diferența în fața unor preadolescenți, dar departe de stilul unor filme americane, ci mult mai aproape de cele europene („The Class”). Cumva, se înrudește cu miza din „ The Detachment”, fiind o peliculă puternic ancorată în realitate. Avem de-a face cu o clasă modernă –una dintr-un liceu german de dimensiuni medii, finanțat decent – ​​aproape de nerecunoscut pentru o persoană care a învățat într-o școală publică. Totuși, deși are o lentoare specifică, filmul lui İlker Çatak ne duce cu gândul către o familiaritate: praful de cretă, plictiseala, agitația din jurul băncilor.

„The Teachers’ Lounge” narează despre o mulțime de lucruri – conformism, rebeliune, rasism, optică, neîncredere intergenerațională – dar este și o reamintire puternică, atât din partea profesorului, cât și a elevilor, a ceea ce a fost de fapt școala pentru mulți dintre noi: prima noastră și cea mai importantă experiență instituționalizată.

La începutul filmului, elevii din această clasă a șaptea se găsesc în mijlocul unei investigații interne, legate de o serie de furtișaguri. Elevii ei sunt o mulțime tipică, un amestec de performanțe, binefaceri, dar și leneși. Cineva din școală, însă, fură de la alții și nimeni nu poate stabili cine ar putea fi făptuitorul.

Dar, desigur, profesorii sunt cei care conduc aici și elemente ale societății contemporane se infiltrează din toate părțile. Dezinformarea zboară în jur, ajutată de jurnalismul de tip școlar. Profesorii cer elevilor să-și deschidă portofelele într-o inspecție aleatorie, spunându-le că „Dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”. Telefoanele și conversațiile de pe grupul de Whatsapp ale părinților creează o societate de supraveghere pe care doamna Nowak o detestă, dar nu poate scăpa din ea. În cele din urmă, bănuind că furtul ar putea veni din altă parte decât sala de clasă, ea își pune la cale propria formă de supraveghere, cu rezultate catastrofale.

The Teachers’ Lounge, Arte/If… Productions/ZDF/Sony Pictures Classics, 2023

Noua profesoară de matematică și de educație fizică, Carla Nowak (o minunată Leonie Benesch), este atrasă  – fără să vrea – în interogatoriul a doi reprezentanți ai clasei, în timpul căruia aceștia arată cu degetul de suspiciune către un coleg de clasă turc, Ali (Can Rodenbostel). Pe lângă obiecțiile Carlei – sub presiunea coloanei sonore semnate de  Marvin Miller -, Ali este căutat în mod corespunzător. Apoi, o sumă neobișnuită este găsită în portofelul puștiului. Când părinții săi indignați oferă o explicație plauzibilă, Carla este și mai convinsă de inocența lui Ali și de natura (ascuns) rasistă a acuzațiilor împotriva lui – nu numai din partea colegilor săi preadolescenti, cât și a colegilor ei profesori. Nou-venita profesoară, energică și plină de devotament nu se pliază pe modelul găsit în acea instituție: profesori mai rutinați, mai puțin concentrați asupra elevilor. Se simte înstrăinarea Carlei, deși totul decurge subtil în cancelarie.

The Teachers’ Lounge, Arte/If… Productions/ZDF/Sony Pictures Classics, 2023

Carla se hotărăște să-l găsească pe adevăratul vinovat. Se izbește de o altă situație bizară în cancelarie, prin care se dovedește că administratorul, doamna Kuhn (Eva Löbau), ar putea fi hoțul. Discretă, tânăra profesoară încearcă o discuție amiabilă, apoi se vede nevoită să ducă dovezile în fața directoarei (Anne-Kathrin Gummich). Dar veștile se scurg. Această situație oferă aduce și mai multă tulburare. Doamna Kuhn este mama lui Oskar (un remarcabil Leo Stettnisch), un băiat strălucitor, dar retras, cu care Carla formase o legătură specială înainte ca stigmatizarea mamei sale să amenințe să-l transforme într-un paria.

Învinovățind-o de acuzarea mamei sale, Oscar își îndreaptă toată energia și mintea inteligentă în a demonta reputația Carlei. Încearcă, pe toate căile, să-i submineze credibilitatea. Prin urmare, avem multe interogații: « Este Oskar un elev bun. Este Carla o profesoară bună? Aceasta este o școală bună. Cum au ajuns situațiile atât de rău? »

The Teachers’ Lounge, Arte/If… Productions/ZDF/Sony Pictures Classics, 2023

Pe măsură ce idealismul Carlei se ciobește, și imaginile par să pălească. În această paletă rece, coridoarele și băile devin locuri lipsite de confort, cu margini dure, fără colțuri întunecate în care adevărul se poate ascunde. Cu toate acestea, povestea se desfășoară într-un mod ambivalent și nu doar pentru că vinovăția doamnei Kuhn nu este niciodată stabilită cu fermitate, așa cum inocența lui Ali nu este niciodată pe deplin dovedită.

De asemenea, caracterizarea Carlei este plină de nuanțe: este înțelegătoare și sinceră, dedicată elevilor săi, dar și exagerat de rigidă, aproape izolată de ceilalți profesori. Este extrem de orgolioasă, iar Leonie Benesch ne oferă un excelent exercițiu de tensiune reținută, dar crescândă.

The Teachers’ Lounge, Arte/If… Productions/ZDF/Sony Pictures Classics, 2023

Aici devine clar că „The Teachers’ Lounge”, în ciuda realismului său, excelează la nivel alegoric. Adesea, filosofii sau teoreticienii au descris sala de clasă/Școala drept «carcerală», o instituție în care copiii sunt îndoctrinați în sisteme disciplinare care le vor guverna întreaga viață: la locul de muncă, în sistemul de justiție, în piața publică. «Trebuie să ajungeți la timp, să respectați regulile și orarele, să vă supuneți evaluărilor și să repetați totul pentru mâine». Această școală – sau cel puțin o parte din ea /a doamnei Nowak – se mândrește cu corectitudinea sa democratică, libertatea de exprimare, chiar și în presă (revista școlii), atitudinea sa de auto-guvernare.

Studiul lui İlker Çatak despre o femeie care se luptă cu ea însăși și cu valorile ei se termină în vag, se termină cu o scenă care se sustrage de la un răspuns clar. Acest final pare o evadare, dar, pe de altă parte, poate fi atât de potrivit tocmai din cauza respingerii unei poziții clare. Pentru că la fel ca atâtea întrebări morale, cea abordată în „The Teachers’ Lounge ” nu poate fi redusă la o simplă formulă cu «Da/Nu».

Desigur, filmul nu și-a propus să denunțe sistemul academic din Germania, nici să indice eșecurile instituțiilor de învățământ în general. În schimb, face argumentul subtil, dar izbitor, că școala nu este un refugiu steril, închis, în care putem pregăti în siguranță mințile tinere pentru provocările lumii reale: este lumea reală și la fiecare apel nominal, toate aceste provocări sunt deja prezente.

Regia: İlker Çatak

Scenariul: İlker Çatak și Johannes Duncker

Imaginea: Judith Kaufmann

Montajul: Gesa Jäger

Muzica: Marvin Miller

Distribuția:

Leonie Benesch – Carla Nowak

Michael Klammer -Thomas Liebenwerda

Rafael Stachowiak – Milosz Dudek

Anne-Kathrin Gummich – Dr. Bettina Böhm

Eva Löbau – Friederike Kuhn

Durata: 98min.

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

Relativitatea stereotipului

Lumea poate fi simplă sau complicată. Plăcutul – ca și frumosul – are nenumărate fețe. Iar în afară de negru și de alb, o infinitate de nuanțe ne populează existența.

Începutul modernității a fost caracterizat de încercarea de a menține lumea simplă, controlabilă. Progresul tehnic a adus cu el incertitudinile legate de o schimbare din ce în ce mai rapidă, implicând contacte frecvente cu lumi, oameni și moduri de viață diferite. Elitele au încercat să diferențieze fiecare popor și rasă de alte nații, ușurând înțelegerea lumii, ca și definirea unei identități proprii, în procesul istoric al constituirii statelor-națiuni. Sau, altfel spus:

dacă orice german ar fi tacticos, orice american pragmatic și orice italian ar vorbi non-stop, lucrurile ar fi foarte simple.

Stereotipul reprezintă dimensiunea cognitivă – ce ştiu sau cred că ştiu cu privire la un anumit grup cultural sau individ apartinând unui anumit grup cultural. Stereotipul poate să reflecte atât comportamente şi aşteptări pozitive, cât şi negative. De obicei, suntem mai tentaţi să dezvoltăm stereotipuri negative faţă de grupurile culturale din care nu facem parte şi stereotipuri pozitive faţă de grupurile culturale din care facem parte.

– Dacă Brâncuși ar fi fost francez, ar fi sculptat un Arc de Triumf nu Poarta Sărutului…
– Dacă ciobanul mioritic ar fi fost un neamț, ar fi declanșat războiul mondial nu o nuntă cosmică…
– Dacă poporul român ar fi fost american, ar fi scris basmul “Viața goală e mai groaznică decât moartea” nu “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Deşi stabile în timp, stereotipurile nu sunt rigide, astfel atunci când întâlnim o situaţie concretă, ne bazăm doar pe acele elemente ale stereotipului care se potrivesc cel mai bine situaţiei cu care ne confruntăm şi ne ajută să ne orientăm şi poziţionăm în legătură cu aceasta.

Practic, nicio societate nu trece simultan, în întregul ei, de la un stadiu la altul și nici nu există limite clare între stadii. Dacă avem în vedere stereotipurile identitare, putem să ne gândim la cazurile (prezentate la Discovery Channel sau National Geographic) în care populațiile izolate de lume, pentru care tehnologia sofisticată nu există, se dovedesc a fi izbitor de ospitaliere la interacțiunea inițială cu “străinul bizar” venit să îi viziteze.

Românilor le place să-și asume ospitalitatea drept marcă identitară plecând de la legendele cu Lisimah Macedoneanul până la neamțul Carol I. Românii se definesc prin stereotipuri pozitive.

La români, virtuțile vocaționale se materializează, aproape exclusiv, prin colaborarea mulțimii sau, cel mult, printr-o expresivitate exemplară, în felul în care am văzut că se realizează vocația religioasă. Şi când se sacrifică, individual, pentru o idee, se sacrifică pentru o idee națională sau creștină, nu pentru o idee originală personală. Grație acestei colaborări totale a mulțimii, datorează românii limba unitară pe care o vorbesc, arta populară care se bucură de admirația lumii întregi, tehnica instrumentală a muzicii ce datează de mii de ani.

Românii, luați individual, cu foarte rare excepții, nu produc opere desăvârșite până la amănunt, așa cum în Apus găsim la francezi, englezi, germani, italieni. În fapt, românii nu sunt, ei devin. Nu există trăsături native definitorii ale nației, ci doar moduri de a gândi în schimbare.

Fotografie realizată în România de Kurt Hielscher (cca 1900 – 1910)

Articol publicat în revista WebCultura

 

FOC SUB GHEAȚĂ – „CEI DREPȚI ”

Acum, mai mult ca niciodată, piesa „Cei drepți/Les Justes” de Albert Camus provoacă și reverberează cu o linie de anchetă tulburătoare, dar necesară. Scopurile justifică mijloacele? Este terorismul vreodată o alegere viabilă? Care este adevăratul cost al rezistenței? Care este diferența dintre un luptător pentru libertate și un criminal? Odată cu „Cei drepți ”(1949), Camus a scris nu doar despre lumea de ieri, ci și despre lumea de azi, un loc în care indivizi care ucid în numele unor idealuri și credințe sunt convinși de faptele lor „drepte”. „Cei drepți”, montarea semnată de Mihai Măniuțiu, de la Teatrul Național din București, traduce scenic un text tulburător, fațetat, încercând să ne lămurească despre felul în care istoria malformează sau chiar frânge destine.

Afișul spectacolului „Cei drepți” © TNB

Nu doar subiectul, cât și locul desfășurării acțiunii, au rezonanțe puternice într-o lume tulburată de evenimente violente. Textul lui Camus (piesă în cinci acte) are la bază povestea adevărată a unui grup de revoluționari ruși care l-au asasinat pe Marele Duce Serghei Alexandrovici în 1905. Așadar, într-un decor (Adrian Damian) permanent creator de atmosferă, avem să aflăm – datarea cronologică se realizează cu ajutorul proiecțiilor video suspendate – că, în februarie 1905, la Moscova, un grup de teroriști, aparținând Partidului Socialist Revoluționar, a organizat un atac cu bombă împotriva Marelui Duce Serghei, unchiul Țarului. Dușumele grele, paturi de campanie, un perete cu multe ferestre ruginite, mobilier învechit – totul în tonuri de gri murdar – mărginesc un aer răcoros prin care trec frumoase tinere îmbrăcate în haine de epocă (început de secol XX), elegant tăiate (Costume: Luiza Enescu) și bărbați cu mers nervos. Cu toții discută despre un posibil atac. Așadar, grupul de cinci complotatori își expune idealurile despre o posibilă nouă Rusie, în timp ce își confruntă temerile și anxietățile legate de comiterea unor acte violente de crimă. Este onorabil să comită violență în numele unei cauze demne?

Prima tentativă de atac cu bombă este amânată brusc pentru că Yanek (Marius Manole) vede că trăsura Marelui Duce este ocupată de nepoata și nepotul ducelui și nu se poate decide să ucidă copii nevinovați. Invariabil, apare întrebarea: „Oare unele vieți valorează mai mult decât altele?”. În completarea grupului de conspiratori, se află Stepan (Marius Bodochi), un luptător tenace, Aleksei Voinov (Ciprian Necula, cel mai apropiat actor de vârsta revoluționarilor din textul lui Camus), un activist timid, Varia Annenkova (Mirela Oprișor) și Dora (Raluca Aprodu), membrul feminin cel mai aprig al grupului.

Marius Manole și Raluca Aprodu © Foto: Marius Donici

Acest atac și circumstanțele singulare care l-au precedat și au urmat sunt subiectul textului scris de Camus. Oricât de extraordinare ar părea unele dintre situațiile din această piesă, ele sunt totuși istorice. Aceasta nu înseamnă, după cum vom vedea, că „Cei drepți” este o piesă istorică. Ciudat de rezonant și emoționant, cu o perspectivă umanistă, Camus pătrunde în inimile și mințile a cinci idealiști care se luptă, fiecare, cu o alegere odioasă și, în cele din urmă, comit o crimă, în numele justiției. Marea întrebare (filosofică) a piesei este: „Poți să ucizi de dragul revoluției?”,  „Să omori câțiva inși pentru a salva mii sau chiar mai mulți?” – La toate astea, doar singur poți să decizi. „Cei drepți” este expresia teatrului situațional: îl împinge pe spectator să facă alegeri, să se poziționeze. Deși are ca mize rebeliunea violentă, revoluția și schimbarea unui regim, piesa lui Camus se menține în zona domeniului teoretic, care ar putea ajunge cu greu la culmi dramatice. Totuși, spectacolul realizat de Mihai Măniuțiu așază textul sub semnul emoționalului și-al recunoștinței față de lume, devenind o  pledoarie pentru iubire și viață. Cu atât mai mult, un motiv pentru a evoca aceste umbre mari, revolta lor justă, fraternitatea lor dificilă, eforturile disproporționate pe care le-au făcut pentru a se împăca cu crima – și astfel să ne întrebăm și noi unde mai este loialitatea noastră. Dacă am judeca travaliul regizoral referindu-ne doar la relațiile sale cu textul, ar însemna să-l minimalizăm. Pentru că Mihai Măniuțiu, ajutat și de plastica scenografiei, cu aplicație pentru semnul teatral expresiv, articulat în toate componentele sale (imagine, mișcare în cadru/fie și vorbitul cu spatele la public, fond sonor) potențează replicile lui Camus. Câteodată, abuzează de truvaiurile sale (fundal sonor amplu, obsedant, la volum ridicat, bubuielile/zgomote puternice și întunericul lăsat pe mulți timpi), dar senzația generală este de structură spectaculară construită inteligent și cu imaginație.

Contururile personajelor sunt animate de o zbatere interioară uneori devastatoare, dar mereu vie, acută. Eroii nu sunt categorial „buni” sau „răi”, ci reprezintă aspecte ale umanității surprinse în stare de criză. Bunăoară, dialectica „drepților” este simplă: «Trebuie să ucidem pentru a pune capăt barbariei și nedreptății ». Se face totul pentru a se întâmpla și, din păcate, cel mai curajos, cel mai idealist – Marius Manole, convingător în rolul central al lui Yanek/ Ivan Kaliaiev – va eșua. Cauza: copiii sunt în trăsură. Partidul nu a spus să ucidă copiii care sunt considerați nevinovați chiar dacă, potrivit Marii Ducese – interpretată de  neobosita Maia Morgenstern – și ei sunt foarte cruzi și educați după modelul familiei lor.

Marius Manole © Foto: Marius Donici

Kaliaiev face revoluție din credință și pledează pentru absolut. Dacă că revoluția acceptă moartea unor oameni nevinovați, atunci este inumană. Asemenea acte sunt împotriva onoarei sale, împotriva demnității sale. În timp ce Stepan îi spune că onoarea este un lux, Kaliaiev îi răspunde că onoarea este, dimpotrivă, „ultima bogăție a săracilor”. În acest context, Marius Manole pare un slav tradițional, de un tragic bine dozat, aproape dostoievskian. Lui i se opune Stepan, personificând terorismul extremist. Dar Stepan Fedorov nu este singurul erou aflat sub semnul neliniștii, în căutarea febrilă a punctului de demarcație dintre adevăr și minciună, dintre bine și rău. Stepan, întrupat de sobrul Marius Bodochi, iese din închisoare, este mânat de ură și pledează pentru «Justiție absolută». În opinia sa, doar rezultatul contează și umanitatea poate fi ignorată în numele «Justiției».Viața este făcută din sacrificii, totul ține de scară: sacrificarea a doi copii pentru a salva mii, sacrificarea momentului pentru viitor. Potrivit lui, cei care nu acceptă violența nu cred în revoluție.

Directorul de scenă folosește personajele clar desenate pentru a spune o poveste atât de intimă, dar oribilă. Conflictul se conturează între două concepte opuse despre revoluție: terorismul extremist (personificat de Stepan) – care sacralizează moartea adversarului și a martirului – și terorismul înfăptuit de ucigașii „delicați” (Kaliaiev cu Dora) – care iubesc frumusețea și urăsc tirania, fiind gata să ucidă pentru a construi o lume în care niciodată nimeni nu va mai ucide. Revoluționarii nu pot iubi în această viață dacă vor să-și realizeze planurile. Astfel, cei doi tineri nu-și pot împlini iubirea decât în moarte, asemenea lui Romeo și Julietei. Mirela Oprișor conferă veridicitate personajului Varia Annenkova, care echilibrează, pe de o parte, raportul de forțe din interiorul celulei teroriste, dând astfel glas femeilor, care au participat în număr mare la acțiunile revoluționare ale acelor ani, și – pe de altă parte – amplifică rezonanța gravă a temei iubirii imposibile.

O reușită deplină o reprezintă Raluca Aprodu în rolul Dorei, care este – în egală măsură – și tulburată și tulburătoare pentru a comunica cu adevărat sentimentul adecvat de disperare și deznădejde experimentate de acești revoluționari. Chiar și atunci când se află la marginea acțiunii, ascultând conversațiile din jurul ei, adesea, ochii și limbajul trupului Ralucăi Aprodu sunt uimitor de „moarte”. Versiunea scenică a Dorei – întrupată de Raluca Aprodu – este una disperată după dragoste, atenție și căldură și se adresează aproape tuturor celor care i-o vor oferi, mai ales Yanek.

Raluca Aprodu © Foto: Marius Donici

Întrega montare de pe scena sălii Pictura, de la Naționalul bucureștean, încearcă să concilieze ambiția realistă, în care se derulează drama, cu convenția discuției etice pe care le reclamă subiectul, optând pentru o dialectică expresivă a semnelor teatrale. Focul și gheața se contopesc într-un aliaj ce împrăștie fiorii unei presimțiri funeste. În acest spectacol, doar iubirea/pathosul și icoana devin singurele semne luminoase dintr-un univers întunecat și înghețat. Finalul marchează treptele de asumare ale catastrofei; istoria pare că se repetă – insinuează directorul de scenă. Din nou, „salvarea e în noi!” pare să fie atenționarea subtilă și sugestia regizorală a unei montări tulburătoare.

„Cei drepți” de Albert Camus

Traducerea: Marcel Aderca

Regia: Mihai Mănuțiu

Adaptarea: Mihai Mănuțiu

Decorul: Adrian Damian

Costumele: Luiza Enescu

Muzica: Mihai Dobre

Regia tehnică: Andi Tuinea

Distribuția:

Ivan Kaliaiev – Marius Manole

Dora Dulebov – Raluca Aprodu

Stepan Fedorov, Skuratov – Marius Bodochi

Varia Annenkova- Mirela Oprișor

Marea Ducesă – Maia Morgenstern

Aleksei Voinov- Ciprian Nicula

Data premierei: 22.10.2022

Durata: 1 h 30 min / Pauză: Nu

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

„Hoții de frumusețe” sau obsesia perfecțiunii

Frumusețea este o crimă? Ar trebui să pedepsim ființele superbe, pentru că ne eclipsează prin perfecțiunea lor?  Eseu sau roman?

La fiecare nouă apariție publicistică, Pascal Bruckner imprimă astfel de chestionări ? Roman cu temă etică, Hoţii de frumuseţe analizează genul de interogații despre tentaţiile tinereţii eterne şi urmăreşte felul în care ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. În paginile acestei cărți, Frumuseţea îşi trăieşte Lunile de fiere, dacă ar fi să-l parafrăzăm chiar pe autor – Pascal Bruckner. Pornind de la realitățile lumii moderne, eseistul-filosof conchide: “Exigenţele privind tinereţea, sănătatea şi esteticul n-au fost nicicând atât de ridicate. E una dintre moştenirile faimosului slogan din ’68: «Să n-ai niciodată încredere în cineva care are peste 30 de ani».”

Așadar, undeva – la graniţa dintre Franţa şi Elveţia – trei inși pun la cale un complot împotriva Frumuseţii. Să fie, oare, la mijloc doar izbucnirea halucinantă  a unei perversiuni sadice? Nici pomeneală. Avem de-a face cu o doctrină şi cu aplicarea ei obstinantă: complotiştii văd în frumuseţea inegal distribuită o inechitate care trebuie eliminată. Cu siguranță, pare o viziune apocaliptică. În fond, e vorba despre un basm filosofic, în egală măsură și un thriller provocator ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. Lucid, fantezist, dar și melancolic, Pascal Bruckner atacă codurile, mânuiește cu abilitate violenţa anomaliei şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs impecabil, înzestrat cu farmec şi rigoare logică.

Scriitorul moralist reunește, aici, o parte din motivele actualității: degradarea relațiilor interumane, pierderea identităţii și cerințele sociale tot mai cinice ale timpurilor noastre. “Activitatea noastră se bizuie pe un principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare.” Cartea se dovedește a fi surprinzător de antrenantă și prin natura sa caleidoscopică: poveste filosofică, thriller, roman fantastic, cât și prin mesaj: mutațiile din percepția asupra îmbătrânirii.

Acțiunea din roman se derulează pe două planuri (al naratorului şi al ascultătorului ). Mereu, rolurile se întrepătrund, iar ascultătorul este atras în poveste prin puterea morală a acesteia, după ce fusese întinată de puțină ură. Prin urmare, la cincisprezece august, în serviciul de gardă de la un mare spital de psihiatrie din Paris (Hôtel-Dieu), o tânără rezidentă ascultă straniile confesiuni ale unui pacient. Benjamin, cu fața acoperită de tifon, îi descrie tinerei doctorițe o aventură petrcută în munții Jura. Mathilde Ayachi, ascultătoarea, e imaginea tipică a femeii frumoase, debordând de vitalitate și senzualitate, dar, care ascunde atât frustrările unei relaţii degradante, cât şi alegerea unei cariere nepotrivite (Marhilde Ayachi: „Nu port niciodată pică unui bărbat că încearcă să-mi placă, ci că nu reuşeşte s-o facă”).

Bruckner își pune amprenta inspirației sale din toate domeniile. Benjamin Tholon, cel care-i mărturisește tinerei psihiatre pățaniile, e un obscur scriitor, care-şi datorează iluzoriul succes abilității sale de plagiere. Prin natura profesiei, dar      şi   a unei atracţii inexplicabile, Mathilde intră cu uşurinţă în jocul povestitorului, reprezentat    de bizarul Benjamin. Prezentările decurg firesc și descoperim că  Benjamin e tânărul “parazit”, care se simte bătrân de când se ştie. Conştient de lipsa lui de talent şi de viaţa plicticoasă pe   care o duce, se trezeşte iubit de o frumoasă studentă de viţă nobilă, care încearcă să îi dea alt  sens vieții sale.

Relaţia stranie dintre el şi Hélène îl suprinde, dar îl și împovărează. Hélène se transformă într-o „salvatoare”(misiune autoimpusă), în vreme ce Benjamin rămâne un „sclav de lux”. Paradisul iluzoriu în care se credeau va fi repede spulberat, căci vitalitatea şi frumusețea îi vor atrage pe cei doi într-o capcană a vieţii. O furtună de zăpadă i-a surpins pe cei doi tineri la frontiera franco-elevețiană, așadar au fost nevoiți să se refugieze într-o fermă din munții Jura.  Un curios trio i-a întâmpinat: un avocat afabil, soția acestuia, o matroană răutăcioasă și slujitorul lor, omul bun la toate.

Bunăoară, într-o aşezare superbă, îşi desfăşoară planurile „hoţii de frumuseţe”: respectabila familie Steiner, cunoscută – în zonă – pentru influenţa sa. Bătrânul hippy libidinos, Jérôme, fostul avocat ajuns la vârsta senectuţii, soţia acestuia, Francesca fostă profesoară de filosofie şi servitorul lor, Raymond, formează un trio demonic. Acţionând precis şi premeditat, cei trei erau alimentaţi – în acţiunile lor – de iminenţa pierderii capacităţii de seducţie odată cu pierderea frumuseţii pricinuită de înaintarea în vârstă. Încet-încet, refugiul se transformă într-o veritabilă închisoare. Cuplul de tineri nu avea permisiunea de a părăsi casa „binefăcătorilor”. Ar putea fi aceștia niște Barbă Albastră deghizați în cetățeni respectabili ? Ce fel de comportament există într-o clădire izolată în munți ?

Pe tot parcursul acestor povestiri, Mathilde va pendula între curiozitate și repulsie. Ca și cititorul, tânăra psihiatră întră în jocul naratorului, pe toate pistele acestuia, în căutarea miezului filosofic. Fobia îmbătrânirii capătă accente grotești, iar autorul îngroașă tușele cu scopul de a explica unele derapaje ale unei societăți obsedate de frumusețea exterioară. “Frumuseţea nu prezintă niciun interes. Nu e decât acordul întâmplător al unei majorităţi cu privire la un anume tip de fizionomie. E mai fecund să  o cauţi acolo unde nimeni n-o vede, în singular, în anormal, în vulgar chiar. Imperfecţiunea este mult mai seducătoare decât plicticoasa regularitate. O figură emoţionantă este o asamblare de defecte armonios repartizate!”

Previzibil, creierul întregii „afaceri” din acel chalet al groazei este Francesca, femeia care odinioară deborda de senzualitate, punându-şi la dispoziţie trupul tuturor ce-l râvneau, odată cu trecerea timpului, a rămas în umbră. Neacceptarea îmbătrânirii şi contemplarea frumuseţii ca pe unic atribut al feminităţii, au transformat-o pe Francesca într-o fiinţă demonică, măcinată de frământări interioare şi de neputinţa de a-şi accepta vârsta.

Confirmând arhetipul omului mărunt/gnomul, servitorul Raymond e permanent animat de o răutate izvorâtă parcă din chipul inestetic şi puținătatea staturii. Deloc atrăgător, îşi trăieşte frustarea de a nu fi dorit de nicio femeie răzbunându-se asupra frumuseţii. Alături de aceştia, Jérôme, adorator înfocat al femeii a cărei strălucire apusese deja, se conformează – cu seninătate şi complicitate – planurilor soţiei sale. „Uneori, totuşi, întrezăream şi la ea amprenta timpului. (…) Din păcate însă, renăştea cât ai clipi din spasmul care o desfigurase şi mă strivea din nou cu simetria ei, cu strălucirea ei, cu neînduplecata ei tinereţe.”

Uneltirile, suspansul, obsesia, supranaturalul, se îmbină în Hoţii de frumuseţe într-o manieră eficientă şi credibilă. Vrem să aflăm ce a pătimit Benjamin deoarece își ascunde chipul, care fusese schimonosit din princina urii altora. Forța suspansului se regăsește din plin printre celule periculoase din casa familiei Steiner. Jocul oglinzilor (victimă-călău/ à la sindromul Stockholm) menține interesul viu al cititorului, glisând printre motive: frumusețea împovărătoare, frumusețea pierdută, bestialitatea, frumusețea-urâțenia, ca într-un scenariu ce taie respirația. “Mitul frumuseţii eterne, neatinse de timp, mitul nemuririi – astea nu vor dispărea. Le găseşti în India, le găseşti în China, le găseşti oriunde, dintotdeauna.”

Povestea este o metaforă a societăţii actuale, care solicită fiinţei umane să devină altceva decât ea înşăşi, în care depravarea este ridicată la rang de normalitate, iar frumuseţea rămâne un privilegiu, dar şi un “stigmat al tinereţii”. „Prefer oamenilor cărţile: sunt deja scrise, le deschizi, le închizi după voie. O fiinţă omenească, nu ştii niciodată de unde s-o apuci, nu poţi s-o rânduieşti sau s-o deplasezi după cum ţi-e cheful.„Neîncetata și angoasanta luptă împotriva trecerii ireversibile a timpului ar trebui să deschidă alte „trape”: propria noastră percepție, arâtând cu degetul tarele societății de azi. Hoții de frumusețe devine o necesară reflecție despre aparențe și esențe.

Sursă foto: epoca.globo.com.com

Mădălina Dumitrache Autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel Esprit