RSS

Arhivele lunare: martie 2018

Un Spielberg de talie mai mică – The BFG

Dintotdeauna, creaturile gigantice au fascinat spectatorii, îndeosebi pe cei mai mici dintre ei, așadar, King Kong, Shrek, Godzilla, X-Men au făcut deliciul picilor din fotolii. În recenta producție, The BFG, neobositul Steven Spielberg adaptează poveștile născocite de Roald Dahl în 1982. Cu ochii măriți de spaimă, cu gura întredeschisă și țintuiți în scaune, cam așa ar arăta imaginea obișnuită a unui copil care vizionează filme cu făpturi de dimensiuni uriașe. Aceste făpturi intrigă pentru că nu se regăsesc în realitate și tocmai giganții stimulează curiozitatea fragezilor spectatori. Copilul vede în uriaș un personaj foarte puternic și invincibil; mai târziu, va afla dacă forța acestuia este folosită în scopuri nobile sau nu. Uriașii din poveștile de pe ecran sau din cărți îi vor ajuta mereu pe copii să înțeleagă ce îi așteaptă în viața socială și, astfel, să crească. Mai târziu, adultul va ști să aleagă dintre creaturile colosale care este bună și care dintre acestea sunt periculoase. Filmul – realizat în studiourile Disney – este regizat de Steven Spielberg, care revine la tema copiilor aflați în situaţii dificile, genul de subiect la care a apelat încă de la începutul carierei. După Danny DeVito, Tim Burton, Henry Selick și Wes Anderson, Steven Spielberg se lansează într-un exercițiu care ne reamitește de aventurile micului Elliot, cel care îl întâmpina (în 1982) pe simpaticul E.T. și, astfel, cunoștea un succes fenomenal.

BFG 1

Marele Uriaș Prietenos/MUP/BGF, din volumul scris de Roald Dahl, devine un personaj oniric, cu capul în nori, de aceea ne face să zâmbim și îi ajută pe micuți la demitizare. Imaginația debordantă a lui Roald Dahl (prolificul autor al celebrelor James and the Giant Peach, Charlie and the Chocolate Factory, Matilda, The Witches, Fantastic Mr. Fox), gustul său pentru feeria încărcată cu umor, diferențele enorme dintre gigant și micuța orfelină au stârnit curiozitatea cineastului american. Așadar, uriașul singuratic de pe ecran este, de fapt, o „victimă” a solitudinii și stârnește compasiunea tuturor – adulți și copii. Povestea cinematografică semnată de Spielberg  devine divertisment de calitate pentru orice vârstă, în care personaje reale, dar și virtuale  vor interacționa printre decorurile sălbatice sau cele somptuoase din Palatul Buckingham. Titlul înseamnă Big Friendly Giant, exact creatura uriaşă pe care o întâlneşte mica Sophie. Realizatorul/producătorul care va aniversa, în 18 decembrie, șaptezeci de ani a conjugat tehnologia cu talentul de povestitor și a construit o poveste pe măsura sufletului său de „etern copil”, pe care a prezentat-o (în afara competiției), în luna mai, la deschiderea Festivalului de Film de la Cannes.

BFG 2

Sophie – o fetiță din Londra – este răpită de un uriaș cu inimă bună. În ciuda marilor diferenţe de dimensiuni, cei doi încep să se apropie, să se înţeleagă, să se bucure că sunt împreună. Sophie și MUP/BGF vor realiza o călătorie nocturnă în care uriașul va trimite vise idilice copiilor adormiți. Blândul uriaş suferă că cei de-ai lui, creaturi gigantice, râd de el pentru că refuză să mănânce fetiţe şi băieţi. De-a lungul marelui traseu, vor avea de înfruntat și uriași răi, amenințători, care intenționau să-i devoreze pe tinerii din lumea întreagă. Deşi, inițial, micuţa Sophie se temea de lumea nouă, necunoscută, în care a ajuns, îşi dă seama – repede – că însoţitorul ei este o ființă blândă, iar curiozitatea o împinge să-i adreseze multe întrebări. Răpită de o „umbră”, mica orfană va traversa o succesiune de straturi: lumea oamenilor, universul giganților și tărâmul viselor, după care va reveni transformată. Fiecare dintre aceste episoade va echivala cu o plonjare în imaginarul în care coabitează minunea și teroarea, Uriașul din titlu fiind, în egală măsură, un răpitor, dar și un creator de vise sau coșmaruri. Trebuie să îi descoperim magnificul său atelier, în care mașinării bizare funcționează ca o imensă uzină, pentru a înțelege mai bine de ce Spielberg a fost atras și fascinat de acest personaj. Baletul umbrelor de pe ecran ne va ajuta să descifrăm din tainele viselor (secvențele în care BFG/MUP suflă în urechea unui copil un vis frumos). Noul amic o învaţă pe Sophie totul despre magie şi despre felul în care el transmite vise copiilor de pe Pământ, dar o avertizează – în acelaşi timp – că o revoltă a giganţilor este pe cale să distrugă echilibrul pământenilor. Astfel, misiunea celor doi va fi aceea de a salva omenirea de teribilul pericol pe cale să izbucnească, din universul magic.

BFG 3

Cineastul american utilizează, aici, forța talentului său și livrează o producție de calitate, la care toată echipa își aduce contribuția: muzica semnată de John Williams, imaginea filmată de Janusz Kaminski, montajul realizat de Michael Kahn și participarea actorilor Mark Rylance, Ruby Barnhill, Penelope Wilton, Jemaine Clement, Rebecca Hall, Rafe Spall. Viteza amețitoare cu care se schimbă cadrele (casa lui MUP, lumea onirică) – toate grandioase, mai mult sau mai puțin luminoase – are efectul unui uppercut. Totuși, ideea centrală – „inima filmului” – o reprezintă povestea emoționantă: prietenia stranie dintre gentilul uriaș și fetița cu ochelari, care ne amintește de Elliot (băiețelul sensibil din E.T.). Bine secondat de șeful decorator, Rick Carter, cel care „a oficiat” deja și în Avatar, alături de James Cameron, „tatăl lui E.T.” izbutește să îmbine universul scriitorului britanic cu ingredientele lui blockbuster și oferă o peliculă seducătoare. Năstrușniciile lingvistice ale Marelui Uriaș, maestru în stâlcit cuvinte, vor fi salvate de șarmul micuței Sophie, iar reciproca lor „domesticire” devine o frumoasă lecție despre înțelegere, toleranță și acceptare.

BFG 4

Gigantul (cel mai mic din grupul său de uriași) este, practic, un fel de alter-ego al fetiței, oferindu-i, astfel, peliculei și o dimensiune reflexivă. Narațiunea de pe eran deapănă firul evoluției unui copil în lumea adulților (din păcate, unii dintre ei imaturi). Plurivalența imaginilor (un orfelinat, oameni în stare de ebrietate sau turbulenți, uriași canibali) ilustrează cruzimea care subzistă în orice orizont. Ca de obicei, la Spielberg, moartea se ascunde în spatele unei coline.

THE BFG

Deși nu este o capodoperă a creațiilor sale artistice, The BFG devine un coș cu jucării, în care strălucesc și câteva minunății.

Regizor: Steven Spielberg
Scriitor: Roald Dahl
Scenarist: Melissa Mathison, Roald Dahl, Christopher Abbott
Compozitor: John Williams

Monteur: Michael Kahn
Operator: Janusz Kaminski
Producător: Frank Marshall, Sam Mercer, Steven Spielberg
Producător executiv: Kathleen Kennedy, John Madden, Michael Siegel

Distribuţia:

Ruby Barnhill (Sophie)
Rebecca Hall (Mary)
Mark Rylance (Uriaşul/BFG/MUP)
Bill Hader (Gigantul)
Penelope Wilton (Regina)
Jemaine Clement (Fleshlumpeater)
Adam Godley (Manhugger)

Durata: 1h  57

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Un Spielberg de talie mai mică – The BFG

Scris de pe martie 30, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

Instinctele primare din legăturile periculoase – Elle

Propus de Franța la Premiile Oscar 2017 – Elle – în regia lui Paul Verhoeven, unul dintre favoritele presei la Cannes, a fost un candidat puternic la trofeul Palme d’Or. De fapt, Elle reprezintă prescurtarea prenumelui eroinei principale, Michelle LeBlanc (Isabelle Huppert), o respectabilă femeie de afaceri dintr-o antrepriză de jocuri video (un mediu profesional recunoscut pentru misoginia sa). Sub bagheta lui  Paul Verhoven, devine un film/cocktail  încărcat cu violență, sex, ironie, ambiguitate și umor negru. Eroina locuiește singură într-o casă arătoasă, dintr-o suburbie pariziană. În film, ea este naratoarea. Cu autoritate, ea coordonează activitatea de la serviciu, încearcă să pună ordine în viața boemului său ex-soț (un scriitor ratat interpretat de Charles Berling), domolește traiul unui fiu imatur precum și pe cel al tulburatei sale mame (nimfomană notorie). Se bazează pe suportul unei asociate și pe întâlnirile sporadice cu amantul său (companionul amicei/asociatei sale, interpretată de Anne Consigny). În ceea ce îl privește pe tatăl eroinei, el a săvârșit – cu mult timp în urmă – ireparabilul: un carnagiu, 27 de victime în cartierul său, înainte de-a o găsi acasă pe fiica preadolescentă. Mărturie a rămas doar  o fotografie a fetei, în care este surprinsă figura vidă, ce denotă o descumpănitoare detașare.

elle-2

Când un bărbat mascat pătrunde în casa ei  și-o violează (o scenă demnă de jocurile video pe care le producea), Michelle își vede basculată viața. Haosului interior, Michelle îi va răspunde ca un tonomat. Cea care, întotdeauna, crezuse că poate controla totul, cade pradă unor accese cvasi-paranoice; doarme cu o armă sub pernă, aude peste tot zgomote ciudate și-și suspectează personalul că ar spiona-o. Vecinii ei, Patrick și Rebecca, spun că l-ar fi zărit pe agresor. Cu toate acestea, sigură pe sine, Michelle nu depune nicio plângere și abia după câteva săptămâni de la incident le-a mărturisit amicilor ei ceea ce i s-a întâmplat. Când îl găsește pe bărbatul care a asaltat-o, amândoi sunt atrași într-un (bizar) joc incitant, care poate degenera în orice moment. Agresiunea din viol nu este decât o falsă intrigă polițienească, e debutul unei serii de nefericiri de natură intimă, cărora Michelle le va răspunde cu răceală.

elle-3

„Olandezul violent” – Paul Verhoeven – a ecranizat romanul Oh… scris de Philippe Djian (laureat cu premiul Interallié, în 2012), având suportul scenaristului David Birke și al uimitoarei Isabelle Huppert, livrând o farsă burlescă. Realizatorul își urmărește îndeaproape eroina, fără să aibă acces la interioritatea ei. Portretul acesteia se formează din nenumărate piese, ca într-un uriaș puzzle. Dacă este să urmărim ordinea de pe ecran, mai întâi se ivește o pisică. În prim-plan, poate fi admirat un fermecător exemplar – cu un aer indiferent sau, măcar, diversionist – cum toarce liniștit. Această felină a asistat netulburată la agresiunea străinului asupra stăpânei sale. În acest mod, se dă tonul: ironie, ferocitate, sofisticare. Așadar, nimic nu este banal în acest thriller de factură neo-hitchcockiană. Așa cum pisica nu reacționează și toarce impasibilă,  nici eroina nu dă semne de previzibilitate.

elle-4

Deruta spectatorului este lămurită pe măsură ce acțiunea se derulează, deși insondabilul acaparează ecranul (după viol, în loc să fi sunat la poliție, eroina face ordine în apartament, apoi comandă sushi, își face un test HIV și-și anunță prietenii). Cu o absurditate ludică, cineastul glisează între inocență și culpabilitate, normalitate și nebunie. Astfel, la puțin timp după incident, Michelle începe o relație aproape sadomasochistă cu un vecin, iar dimineața, fiecare dintre ei pleacă, în ținută „la patru ace”, spre locul de muncă, ca și cum nimic nu se petrecuse în ajun. Plăcerea lui Verhoeven de-a provoca este imensă pentru că regizorul exacerbează cruzimea situațiilor și-a raporturilor dintre personaje până într-atât încât vorbele și faptele acestora se confundă (Michelle se confesează lejer în fața celei mai bune prietene, mărturisindu-i că a devenit amanta soțului ei). E necesară doar scena de la masa festivă de Crăciun – organizată după planul demonic al eroinei – pentru a observa cum personajele lui Verhoeven, așezate fiecare lângă propriul partener, cad pradă nevrozei. În Elle, dragostea nu există, fie că e filială, maternă sau conjugală; doar amiciția, uneori înșelată, pare a fi un sentiment real și credibil. Lipsită de plăcere, sexualitatea este, aici, doar igienică și mecanică, uneori, violentă. Cel mai tandru moment este reprezentat de un sărut între două prietene – Michelle și Anna – chiar dacă relația lor nu pare a fi tocmai loială. Ca un corolar, societatea prezentată de Verhoeven își afișează regulile dure: lumea modernă, dominată de slăbiciuni, e materialistă, avidă după bani, o lume în care industria jocurilor video devine substitut al culturii.

elle-5

Isabelle Huppert pare să fi fost actrița preferată pentru acest rol chiar de la începuturi (Philippe Djian s-a gândit la ea când își scria romanul); ambiguitatea, amoralitatea, solitudinea și forța aveau nevoie să fie întrupate de fragila actriță franceză. Supraviețuitoare a unei „apocalipse familiale”, puternică și infelxibilă în fața bărbaților, Isabelle Huppert dirijată de Verhoeven ajunge undeva, la granița dintre venusiana Sharon Stone din Basic Instinct și indestructibila eroină din Robocop. Cineastul olandez scormonește toate resursele personajului său grație măestriei artistice a interpretei franceze. Diabolică și cinică, eroina încarnată de Huppert radicalizează opacitatea perversă și dinamitează „bunele conștiințe”, pulverizând parfum de scandal. Verhoeven exploatează resursele amoralității refulate și oferă o peliculă cu o structură polimorfă, ce rimează cu drama socială, comedia grotescă sau thriller-ul. Postura regală a martorului mut, felina, o va prelua și eroina care devine, astfel, din pradă, prădător. Opțiunea regizorală  pentru un nume de legendă în materie de sarcasm și subtilitate, în defavoarea unei actrițe din mainstream, a făcut din peliculă o reușită, uimind  spectatorii exigenți de la Festivalul de Film de la Cannes, 2016. Acest duo magnific, Verhoeven/Huppert, a mânuit, cu măiestrie de floretist, ascuțișul ironiei și gravitatea ridicolului, într-o satiră socială pe care publicul o aștepta.

elle

Regizor: Paul Verhoeven
Scenarist: Philippe Djian, David Birke, Harold Manning
Compozitor: Anne Dudley
Operator: Stéphane Fontaine
Producător: Said Ben Said, Michel Merkt
Monteur: Job ter Burg
Distribuţia:
Isabelle Huppert (Michelle)
Virginie Efira (Rebecca)
Christian Berkel (Robert)
Anne Consigny (Anna)
Laurent Lafitte (Patrick)

Durata: 130 min.

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2016) – Palme D’Or , nominalizat: Paul Verhoeven

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Instinctele primare din legăturile periculoase – Elle

Scris de pe martie 28, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești

 

Etichete: ,

Măștile pasiunii – Eva

Aflat în competiție la cea de-a 68-a ediție a Festivalului de film de la Berlin, producția cinematografică Eva, semnată de Benoît Jacquot, i-a adus mai multe reproșuri decât elogii realizatorului său, care declara după prima proiecție: «ben j’ai fait ce film, c’est tout.». Thrillerul psihologic pe care l-a livrat spectatorilor se situează la o apreciabilă distanță de ceea ce ar fi trbuit să însemne mister și punere în abis, în această succesiune de confruntări, un câștig rămâne, totuși: sinceritatea lui Benoît Jacquot.

O parte din joaca de-a șorecele și pisica de pe ecran devine o bună ocazie pentru Benoît Jacquot de-a explora cu delicatețe un personaj feminin, amntindu-ne de Journal d’une femme de chambre. Benoît Jacquot realizează un film cu mai multe paliere de lectură/interpretare, în care manipularea, minciuna și seducția se regăsesc în miezul unei povești cu intrigă simplistă, dar    cu ramificații complexe. Uneori, a deruta pare mai nimerit decât a clarifica. Eva, în versiunea lui Jacquot, devine totodată povestea unui impostor care credea că își găsește inspirația într-o femeie pe care o percepea doar la suprafață; ceea ce el proiecta în ea era, de fapt, măsura mediocrității sale („talentului său”).

Eva 1

Așadar, un scriitor (Gaspard Ulliel) care și-a consolidat notorietatea prin minciună, lipsit de inspirație, se amorezează de o femeie de moravuri ușoare (Isabelle Huppert, magnifică în postura de burgheză provincială obligată să se prostitueze, soțul ei fiind închis) intrigantă. Vechea poveste a unui fost gigolo, Bertrand Valade, care fură manuscrisul (textul unei piese de teatru) unui tip pe care l-a lăsat să moară chiar în fața lui și-apoi devine scriitor (dramaturg) readuce în atenția publicului problematica imposturii și-a pasiunii obsesive. Falsul dramaturg se bucură de succes în societate, mai ales că e tânăr și arată bine, încât și e pe cale să se însoare cu o femeie din high life. Regizorul său îl solicită să scrie, de aceea are nevoie de inspirație și o caută undeva la munte, unde o întâlnește pe Eva. Bunăoară, în viața „promițătorului scriitor” se ivește această tulburătoare apariție (din zona curtezanelor de lux/„high-class call girl”), care devine obsesia ce-i va ruina viața. Fascinat de această femeie, dorește să pună în scenă relația lor.

Eva 5

Eva de Benoît Jacquot nu este aceeași cu cea realizată de Joseph Losey, cu Jeanne Moreau și Stanley Baker, deși intriga urmărește aceeași pistă, dar din alte poziții. În ambele ecranizări, frumoasa Evă este o născocire a imaginației romancierului britanic James Hadley Chase, care-a publicat, în 1946, acest roman. Fascinat de scrierile vechi, Benoît Jacquot alege să transforme    în spectacol dramele naturaliste, introspecțiile femeilor temperamentale, livrând adaptări ale clasicului „în costume” pentru un gen hitchcockian chiar și cu riscul de a deconcerta o parte a publicului. Pelicula constituie și un moment de suspans, dar și un prilej de etalare a talentului interpretativ pentru actrița Isabelle Huppert. Prezența pe generic a muzei sale, Isabelle Huppert, conferă forță acestei noi ecranizări. La al 25-lea lungmetraj, uimitoarea interpretă scoate la iveală ambiguitatea unei „femme fatale”, veritabil diamant brut, care îi pune în pericol pe bărbații care se apropie prea mult de ea. În egală măsură, ar putea fi și portretul unei burghezii decăzute, dar și imaginea pasiunii, a jugului amoros. Cineastul se distanțează de universul provincial chabrolian și încearcă să surprindă spectatorul. Thrillerul pune accentele acolo unde obscurul obiect al dorinței invocă suspansul, plimbându-ne de la Paris la Annecy, dintr-o lume hiperactivă într-una provincială, aparent plictisitoare. Spre deosebire de carte, în adaptarea pentru ecran, apar câteva modificări: atât Eva, cât și Bertrand au viață dublă, fiecare deține câte un secret degradant; ambele personaje sunt (în felul lor) solitare, cu reacții tranșante la prima abordare, bătăioase, refuzând rolul de victime, încercând să pară echilibrați în fața celorlalți.

Eva 2

Personajul masculin central, interpretat de Gaspard Ulliel, impecabil prin prezență, glisând periculos între diferite lumi, nu e dintre cei mai charismatici eroi principali. Cu toate că încearcă toate identificările, empatia pare imposibilă. Raporturile sale cu ceilalți, femei sau bărbați, destabilizează. Trebuie urmărită cu atenție privirea acestuia (fantasmele și gustul pentru autodistrugere). În mediile în care banii fac legea, trecutul său se constituie din mici lovituri oportuniste, iar prezentul îl transformă într-un uzurpator de carieră, fiind doar o „glorie fără talent” ; conferă putere celui care nu știe să se oprească la timp. Contrapartida feminină a lui Ulliel e jucată de Huppert, tenebroasă, lipsită de orice morală, întrupând o vârstă fascinantă în ochii unui tânăr care dorea să se reflecte în imaginea sa, mama bună de ucis, femeia de iubit, dar mai mult dorită decât urâtă. Întotdeauna aflată în universul ei în cinemaul psihologic la limită, Isabelle Huppert dă o tentă erotică, dar și cu nuanțe de autoderiziune, personajului său. Isabelle Huppert excelează în partiturile în care o femeie nu poate să-și exprime sinele decât atunci când e surprinsă într-o relație toxică. E aproape imposibil să nu ne amintim de rolul său, din Elle, care i-a adus anul trecut un Glob de Aur. Actrița își impune o detașare aproape comică, dar păstrează voalul necesar de mister pentru a menține suspansul.

Eva 3

În acest complex joc al manipulării, spectatorul se lasă legănat de pendulările personajelor de pe ecran; ironia din scenariu reprezintă un al doilea nivel al lecturii. Jacquot își observă personajele de la distanță, lipsit de cruzime sau de empatie, acolo unde Chabrol ar fi încercat să le ofere înțelegere pusă pe seama falsității lor funciare. Deși finalul abrupt derutează, Benoît Jacquot păstrează o notă de umor și ține să mai atenueze limitele rigide ale unui gen.

 

Regia: Benoît Jacquot

Scenariul: Gilles Taurand, Benoît Jacquot (după romanul Eve de James Hadley Chase)

Imaginea: Julien Hirsch

Decorurile: Katia Wyszkop

Costumele: Marielle Robaut

Sunetul: Christian Monheim, Paul Heymans, Olivier Goinard

Montajul: Julia Gregory

Muzica: Bruno Coulais

 

Distribuția:

Isabelle Huppert – Eva

Gaspard Ulliel – Bertrand Valade

Julia Roy – Caroline

Marc Barbé – Georges Marlin

Richard Berry – Régis Grant

Durata: 1h40 min

 

Premii, nominalizări:

Festivalul internațional de film, Berlin, 2018 :

Categoria Rezultatul
Ursul de Aur – Benoît Jacquot Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Măștile pasiunii – Eva

Scris de pe martie 26, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , ,

Buna Vestire

Mărturia Bunei Vestiri a fost scrisă de evanghelistul Luca, cel care a cunoscut-o pe Maica Domnului și care a aflat de la ea  cele petrecute în acea sfântă Zi (cuvântul grecesc pentru BunaVestire este evanghelium). Tâlcul adânc este că, prin vestirea Nașterii lui Iisus, se anunță nu numai venirea pe pământ a Mântuitorului omenirii, dar și nașterea altei lumi – întemeiată pe iertare, supunere față de poruncile Domnului, o lume a Binelui și Adevărului – născută din jertfa lui Hristos.

Pe-25-martie-sarbatorim-Buna-Vestire

În fiecare primăvară, un pic mai devreme sau un pic mai târziu, în fiecare primăvară, dar nu la aceeași vârstă a mugurilor care stau să se prefacă sau deja sunt prefăcuți în stamine și corole, Dumnezeu pogoară pe cerul fiecăruia dintre noi. Câți dintre noi avem harul, chemarea și puterea de înțelegere – ivite din neprihană sau căință sau măcar îndoiala de sine (și asupra faptelor noastre) sau durere – pentru a pătrunde pe de-a întregul semnificația acestei răsturnări a Divinității în Om?

Câți suntem gata să mai zăbovim cu gândul la faptul că Domnul, așezându-se în toate și repetând – an de an – soarta pământească a Fiului, face din fiecare dintre muritori un “templu”.

În păienjenișul unui cotidian cenușiu, plini de neliniște și neajunsuri, uităm că Sărbătorile sunt precum un surâs într-un somn de copil; multe și grele sunt încercările care traversează, astăzi ca întotdeauna,  destinul omenesc.

Prin nepriceperea, rea(ua)-voință, delăsarea sau infamia mai-marilor zilei, omul poate fi deposedat de reperele unui trai mai bun; îi pot fi ipotecate  iluziile, năzuințele și viitorul. Numai bucuria mistică și emoția – de cu totul alt chip decât trăirile imediat pământești – provocate de sărbătorile creștinești,  nu pot fi confiscate de nimeni și de nimic. Numai așa Omul poate simți că nu e singur în cochilia Destinului său, că dincolo de  hotarele înguste în care se înghesuie atâtea neîmpliniri, găsește și fericiri.

Trăind cu bucurie BunaVestire, năzuind că e o “poartă” către marea  Sărbătoare a Creștinătății,  omul se simte mai încrezător, sfidând astfel precariatea ființei omenești și existența zbuciumată la care părea defintiv condamnat. Este lecția nu a resemnării, ci a recuperării Speranței.

 

Etichete: , , , ,

Intrigă și pasiune – Bolshoi Babylon

Dacă miniseria Flesh and Bone aduce în prim-plan o serie de greutăți ale unor balerini nevoiți  să evolueze într-o lume artistică ficțională – bântuită de invidie, manipulare (sexuală), ură – imoralitate la scară largă, documentarul Bolshoi Babylon reflectă  dinamica puterii dintr-un lăcaș-simbol al artei rusești. Misterios şi fascinant – Bolshoi Teatr – un fel de Mecca al iubitorilor de balet, un adevărat simbol al Rusiei, a devenit o comoară naţională. Totuşi, recent, teatrul (fondat în 1776) s-a aflat pe prima pagină a ziarelor doar cu ştiri negative: intrigi, invective şi schimbări la nivelul conducerii. Ideea de-a realiza această peliculă-document s-a născut ca urmare a unei colaborări între Nick Read, un ofițer britanic – apreciat realizator de documentare (despre crize, război, pușcării)  – și Mark Franchetti, corespondentul revistei London Sunday Times la Moscova, stârniți de babilonia iscată la Bolshoi.

Bolshoi Babylon 0

Filmul, realizat de canalul HBO, urmărește efectele unei acțiuni care îmbracă straiele unor păcate vechi de când lumea: pofta de putere, invidia, lăcomia și ura. În legendarul teatru din Moscova, tânărul Serghei Filin, directorul artistic al instituției-mamut,  a fost atacat cu acid sulfuric de un individ mascat. Așadar, anul 2013 a marcat o profundă criză și-n lumea artistică de pe malurile Moscovei. Pentru prima dată, directorii teatrului au permis accesul camerelor de filmat în culise. Au considerat că, astfel, vor marca un nou capitol şi s-au declarat pregătiţi pentru ca sezonul 2013-2014 să fie înregistrat ca o experienţă (cinematografică) unică. Cu imagini nemaivăzute – din culise -, documentarul aduce un omagiu talentelor artistice şi abilităților uimitoare ale dansatorilor şi reflectă permanenta teamă de accidentări, dar şi ambiţia necesară supravieţuirii în cea mai performantă companie de balet din lume. Munca realizatorilor devine și mai complicată, fiindcă vanitatea se însoțește bine, aici, cu disimularea emoțiilor și cu cruzimea. Franchetti a declarat că natura emoțională a unora dintre dansatori și drama din interiorul teatrului l-au sensibilizat, devoalând latura pasională a acestei nații. Pe de altă parte, realizatorul a calificat lumea artistică de la Bolshoi, ca pe „un mediu destul de ermetic, locuit de două sute cincizeci de dansatori obsedați doar de arta lor.” Fascinați de universul artistic din acel spațiu, realizatorii se apropie de „câmpul de luptă” care a luat locul vechiului spațiu artistic. Locul este un  monolit care adăpostește mai mult de trei mii de angajați; reunește mai multe orchestre, coruri, o companie de operă, trupa de balet și mai mult de două sute cincizeci de dansatori. Bolshoi are   un statut special în Rusia, este considerat o comoară națională și un simbol al culturii ruse; și – ca orice teatru de stat – are legături strânse cu Kremlinul.

Bolshoi Babylon 1

Recomandat de o carieră artistică de excepție, chipeșul artist Serghei Filin a fost aruncat, deodată, în hăul suferinței, după cumplitul incident din ianuarie 2013. Internat de urgență la un spital din Germania, a fost supus unui chinuitor șir de intervenții chirurgicale, în vederea recuperării. Prima parte a filmului acoperă perioada ce a urmat imediat atacului și cercetările care îl vizau pe unul dintre principalii suspecți: Pavel Dmitrichenko – un balerin  ros de invidie și de-o clocotitoare ură. În interviurile preluate de la televiziunea rusă, acesta apare precum un tânăr dandy, oarecum vanitos, care declarase că își dorea să conducă Bolshoi. Mulți dintre angajații teatrului îl considerau autorul moral al atacului, principalul vinovat. Muzicologul și istoricul Simon Morrison punea această acțiune disperată și pe seama unei evidente lipse a autorității în această instituție istorică, strâns legată de importanța pe care o manifesta elita politică rusească. Printre aceste declarații, ne sunt prezentate imaginile terifiante cu Filin desfigurat, acoperit cu o mască din tifon, pătat, târât prin săli de operație din spitalele nemțești. Este fascinantă descrierea tectonicii puterii din Bolshoi Teatr. După îndelungate tratamente, Filin se reîntoarce în instituția pe care o părăsise brusc, iar acțiunile devin și mai precipitate.

Bolshoi Babylon 2

În toamna anului 2013, odată cu revenirea lui Filin, se vor confrunta taberele adverse. Noul director general de la Bolshoi, Vladimir Urin, a fost instalat pentru „a curăța mizeria”. În interviuri, Urin nu se ferește să afișez un soi de dispreț în legătură cu fostul său coleg de la Teatrul Academic Muzical Nemirovich-Danchenko- Stanislavksy (MAMT), despre care declară că îl leagă doar…munca. În acel perpetuu „du-te, vino” de la Bolshoi, scenele cele mai tensionate se vor derula în timpul consiliilor de administrație. Filin își va îndăpărta (ușor dramatic) ochelarii și va lăsa la vedere reușita medicală – un sigur ochi salvat, apoi va pleda pentru reluarea activității sale în funcția de director artistic (dorea să inițieze cursuri și să înființeze săli de Pilates pentru balerini). De cealaltă parte, Urin ripostează ca un copil bosumflat, îl ridiculizează pe Filin, apoi anunță unele modificări necesare în compania artistică. Dialogurile nu se leagă, se simte tensiunea nedezamorsată și freamătul din cele două tabere anticipează „veridictul” final. Anastasia Meskova, o prim-balerină,  declara: „ Oricât de ciudat ar suna, Bolshoi întotdeauna reacționează cu răceală la toate. Suntem pregătiți să nu se arate emoțiile și să dăm mereu bine.”

Bolshoi Babylon 3

În luna iulie a acelui an, contractul lui Filin nu a fost reînnoit. Un nou manager avea să ia locul celui care suferise și stârnise atâtea valuri de re-sentimete. Deși vagi, unele afirmații sugerau relații dubioase și zone de corupție care-au impus acele schimbări. Totuși, nimeni nu lansează afirmații precise, totul plutește în zona vagului, a bănuielii. La rândul lor, realizatorii declarau că nu există dovezi certe ale implicării de natură politică și declarau că: „Acesta este modul în care funcționează Rusia. Corupția există peste tot.”

Bolshoi Babylon 4

Filmul produs la HBO oferă un fel de luciu anchetei și infracțiunii de la baza acesteia și se ocupă și de prezentarea unor figuri de artiști din acest spațiu iconic al Moscovei. Prin urmare, aflăm că  angajările din cel mai celebru teatru moscovit reprezintă o combinație între talent și doleanțele… patronajului politic (politică financiară și penală – declara Morrison). Imaginile cu pregătările balerinei Mariei Alexandrova, de dinaintea spectacolelor, surpind eforturile din spatele grației și eleganței de sub luminile rampei. Apoi, una dintre cele mai renumite stele ale baletului mondial, Maya Plisetskaya, menționa – în memoriile sale -, cum Brejnev a condus-o, după un spectacol,  cu limuzina către locuința sa. În același mod, este surprinsă teribila declarație a balerinului georgian, Nikolai Tsiskaridze, a cărui coamă și iubire de sine sunt extrem de leonine: „Eu sunt ultimul mare star de la Bolshoi.” Acesta este unul dintre dansatorii veniți să depună mărturie în apărarea Dmitrichenko (concediat în urma atacului).

Bolshoi Babylon 5

Ceea ce este clar afirmat în acest film documentar este sentimentul încercat de Filin în toată această istorie plină de pathos. Pus față în față cu grosolănia lui Urin, acesta pare nehotărât, fragil, dar cu o candoare răcoritoare. Rușii au avut mereu „respect” față de liderii puternici.

Bolshoi Babylon 6

Cu o ridicare de umeri fatalistă, maestrul de balet Boris Akimov, întregește această imagine: „Lumea teatrului este nemiloasă.” Încă din 1965, când a intrat în corpul de balet, Akimov și-a dedicat viața acestui mediu măcinat de seisme – ambițiile spulberate de amărăciune, dar – în egală măsură – și triumfurile (din păcate, și ele trecătoare). Artistul mărturisește că, în pofida tuturor vicisitudinilor, Bolshoi a supraviețuit. Mirat de apariția acestei stranii metode de atac (cu acid sulfuric) printre cele deja uzate („Au existat siucideri, un viol în grup și chiar o crimă.”), veteranul cugetă filosofic și consideră că Bolshoi este precum „un ocean menținut în mișcare.” Dar, mai presus de toate, Bolshoi Babylon celebrează dăruirea, hotărârea și extraordinara capacitate de rezistență a dansatorilor și eforturile colective de a vindeca și de a restabili reputația unui simbol național.

Regizor: Mark Franchetti, Nick Read
Compozitor: Smiths & Elms
Operator: Nick Read
Producător: Mark Franchetti
Producător executiv: Simon Chinn, Will Clarke, Nick Fraser, Andy Mayson, Sheila Nevins
Monteur: David Charap, Jay Taylor

Personaje:
Maria Alexandrova
Maria Allash
Sergei Filin
Anatoliy Iksanov
Anastasiya Meskova

Durata: 86 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Intrigă și pasiune – Bolshoi Babylon

Scris de pe martie 24, 2018 în Feminin, Film documentar, Morală, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

Hoinăreală swing, alături de The Count Basie Orchestra

Graţie fundaţiei Phoenix, la Bucureşti au poposit muzicienii din legendara The Count Basie Orchestra, aflaţi într-un turneu european (Londra, Bucureşti, Milano, Paris). În seara de 14 mai 2013, cei 17 artişti ai The Count Basie Orchestra au demonstrat bucureştenilor ce înseamnă 80 de ani de swing american. Încă de la înfiinţarea trupei, de către William Count Basie, faimoasa orchestră a colaborat cu artişti ca Billie Holiday, Ella Fitzgerald, Ethel Waters, Sarah Vaughan, Joe Williams, Frank Sinatra sau Duke Ellington.

Deschiderea au făcut-o membrii cvartetului Django Sound. Trupa a fost înfiinţată în 2010 de către violonistul Costinel Mirea, nepotul celebrului virtuoz Constantin Mirea, care a cântat alături de Maria Tănase, Romica Puceanu, Gabi Luncă, Fărâmiţă Lambru sau Ion Onoriu. Vioara la care cântă Costinel Mirea, moştenită de la bunicul său, este certificată de mai mulţi lutieri ca fiind o vioară originală Sebastian Rauch, datată din anul 1750. Django Sound Quartet a fermecat publicul cu un repertoriu care se trage din jazz-ul manouche, păstrând tradiţia şi puritatea acestui gen, totodată împletindu-l curajos şi inspirat cu influenţe din folclorul românesc. „Încălzirea” aceasta a pregătit spectatorii pentru întâlnirea cu profesioniştii de peste Ocean.

Seara bucureşteană a fost una destinsă, intimă, în contrast cu spaţiul extrem de generos al Sălii Palatului. Muzica celor din legendara orchestră a oferit o alternativă voioasă şi elegantă generaţiilor care s-au izbit de obstacole diverse. A fost un imbold pentru întoarcerea la eleganţă şi rafinament. Atitudinea muzicienilor şi, mai ales a dirijorului, a reamintit spectatorilor că autenticitatea este soră cu eleganţa. Acest artificiu social – eleganţa – este util pentru facilitarea interacţiunilor cu ceilalţi.

În buchetul de riffuri, balade şi improvizaţii, destinderea n-a urmat niciodată tensiunii, ci i s-a suprapus graţie sincopelor obligatorii. Balansul între melodiile mai reci, cerebrale (solourile de saxofon) şi cele mai provocatoare (trompetele şi alămurile) făceau imposibilă monotonia. Swing-ul celor de la The Count Basie Orchestra te ridică imediat de pe scaun, electrizându-te.

countbasieorchestra20130

La acestea, se adaugă intervenţiile dirijorului orchestrei, neobositul Dennis Mackrel, care nu lasă spectatorul să rămână rigid, plictisit sau lipsit de viaţă. Ca o felină la pândă, ţâşnea de după cortină, dintre muzicieni sau din spatele acestora balansând între timpii melodiei şi timpii ritmului. Experienţa de „dascăl” muzical (music educator) l-a ajutat să stabilească o relaţie specială cu publicul. Ochiul său avizat sondase publicul şi identificase eterogenitatea vârstelor (de la trei la optzeci de ani) intercalând pauze explicative.

Departe de frazele cleioase şi de alte sfătoşenii sau aroganţe, Dennis Mackrel a cucerit prin autenticitate: jovial, curtenitor, profund magnetic. Un artist cu un apetit contagios de viaţă a vrăjit un public destul de „plouat”, trezind simţurile prin vorbă şi acţiune. Prospeţimea stilistică şi puritatea accesibilă au fost numele de cod ale acestui James Bond ciocolatiu care îşi aşteptase publicul chiar în faţa sălii de concert, cu cel puţin o oră înainte de începerea spectacolului.

Astfel, ca o mare şi veşnică improvizaţie jazzistică, dirijorul se lasă sedus de muzica celor din orchestră, el însuşi conducându-i printr-un stil personal. Acum e în faţa muzicienilor, acum e în culise, apoi în sală, alături de spectatori. Histrionul Dennis Mackrel a demonstrat că umorul şi conjugarea verbelor la persoana a II-a, singular (tipică americanilor) favorizează seninătatea şi echilibrul. Discutând, cu egală dezinvoltură şi cu un indicibil şarm, cu publicul reunit în faţa big-band-ului atât de celebru, a arătat că nobleţea artistului înnăscut nu se poate confunda cu gălăgia şi cu sclipiciul din showbiz-ul mioritic.

Buchetul de hit-uri, printre care şi April în Paris, Jumpin’ at the Woodside sau One O’Clock Jump au relevat faptul că, deşi născută din cultura populară americană, muzica acestei orchestre este emoţie pură şi corporalitate în mişcare. Simplitatea directă, muzicalitatea fără cusur şi dozajul irezistibil de forţă autentică şi sprinteneală sunt atribute ale acestui big-band.

Finalul a fost pe măsura lunii mai – „Veniţi, privighetoarea cântă!„.

De-a lungul anilor, The Count Basie Orchestra au colaborat cu o serie de soliste cu nume de rezonanţă din istoria jazz-ului. Printre cele mai celebre colaborări, fără îndoială, se află antologicul album Ella and Basie! (1963), considerat şi acum una dintre cele mai bune înregistrări ale fenomenalei Ella Fitzgerald. În seara de 14 mai 2013, le-a stat alături, Brianna Thomas, o revelaţie a muzicii de jazz, care a performat în compania unor muzicieni legendari precum Clark Terry, Wycliffe Gordon, Victor Goines, Junior Mauce, Frank Wess, Paul West, Fred Anderson, Art Barron. Solista cu un glas puternic, altoit pe gospel, a vibrat până la incandescenţă.

Evenimetul muzical, din 14 mai 2013, a fost o provocare şi o pledoarie pentru întoarcerea la eleganţă şi la autenticitate. Bucureştiul a primit, datorită fundaţiei Phoenix, un concert croit din cea mai bună stofă.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Hoinăreală swing, alături de The Count Basie Orchestra

Scris de pe martie 24, 2018 în Muzică

 

Etichete: ,

Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Fără sclipiri de diamant și fără a se pretinde drept capodoperă a genului, pelicula din 2017- Ghost in the Shell (scenariul urmează trama din Robocop și se înnoadă cu mitul din Frankenstein) – marchează, totuși, o reușită. O scurtă privire spre anul 1995 ne arată că internetul nu devenise încă rețeaua mondială pe care o știm astăzi, dar creatorii săi formulau întrebări despre viitorul omenirii. În 2017, filmul-cult, Strange Days regizat de Kathryn Bigelow, cu un scenariu scris de James Cameron și Jay Cocks și filmul Johnny Mnemonic de Robert Longo (adaptare după povestirea lui William Gibson) – primesc o replică: Ghost in the Shell. Recenta peliculă, o adaptare după seria manga cu același nume (realizată de Masamune Shirow), este o creație aflată la jumătatea drumului dintre filmul de acțiune și reflecția filosofică (asupra disoluției identității în rețeaua informatică). Cu siguranță, benzile desenate manga semnate de Masamune Shirow (1989), dar și filmul de animație cu titlu omonim (1995) au funcționat ca un filon pentru regizorul Rupert Sanders, care folosește aproape cadru cu cadru materialul original. După Akira de Katsuhiro Ōtomo (1988), Ghost in the Shell (1995) a devenit cel mai important anime care rezumă acel mit inițiatic din cultura japoneză care capătă pertinență pe măsură ce progresul științific ia amploare. Ideea unui remake i-a lezat pe toți cei pasionați de opera originală, iar alegerea actriței pentru rolul principal a stârnit multe polemici. Filmografia decorativei Scarlett Johansson (Under The Skin, Her, Avengers, Lucy) a recomandat-o ca fiind însăși „reflexia asupra corporalității”. Însuși titlul acestui proiect artistic face referire la un context în care sufletul omenesc este găzduit de un corp artificial.

Ghost In The Shell

Ghost in the Shell este povestea lui Major, un hibrid unic om-cyborg. În viitorul apropiat, cea mai mare parte a oamenilor sunt „tunaţi cibernetic”, sporindu-li-se unele simţuri şi puteri, precum vederea, puterea sau chiar inteligenţa. Hanka Robotics – cea mai mare companie din lume pentru dezvoltarea acestei tehnologii – are un proiect secret: acela de-a dezvolta un corp mecanic, cunoscut şi ca o „cochilie”, capabil să integreze un creier uman, ci nu Inteligenţă Artificială. O tânără femeie, Mira Killian (Scarlett Johansson), singura supravieţuitoare a unui atac ciberterorist – este aleasă ca subiect de teste după ce trupul ei pare să fi fost distrus iremediabil. Alegerea se dovedeşte a fi un real succes, Killian fiind transformată într-un agent   de luptă împotriva terorismului. După un an, ajunge să primească gradul de maior în Secţia 9 a diviziei Antitero. Împreună cu echipa ei, Killian reuşeşte să dejoace un atac terorist. Apar, însă, complicații: Killian începe să aibă nişte halucinaţii, dar Dr. Ouelet (Juliette Binoche), cea care   s-a ocupat de crearea sa, le consideră doar mici erori pe care nu le ia în considerare. Acțiunea se derulează pe fundalul unui megalopolis retro-futurist, în care peisajul e alcătuit din clădiri, dar și din holograme înalte cât zgârie-norii. Peste tot, plutește senzația că unele corporații duc o luptă acerbă să vândă produse, deși aproape toți o duc de pe o zi pe alta, într-o atmosferă apăsătoare.

Ghost in the Shell 2

Așadar, într-o Japonie în care mulţi oameni au creiere cibernetice, majoritatea locuitorilor nu au corpuri naturale, ci doar combinații între organisme și roboți. Deși există membre și ochi artificiali, identificăm și creiere îmbunătățite prin microcipuri, care permit unei persoane să învețe o limbă străină în doar un minut. În această lume, hacking-ul a devenit o amenințare reală. Atacatorii cibernetici îşi obligau victimele să comită orice infracţiune. Așa se face că halucinaţiile devin frustrante pentru Killian deoarece îşi aminteşte foarte puţine lucruri despre trecutul ei. Când află că gheişa pe care a ucis-o în atentatul terorist dejucat a fost atacată de o entitate cunoscută doar sub supranumele de „Kuze” (Michael Pitt), Killian încalcă protocolul şi se afundă în propria Inteligenţă Artificială pentru a găsi răspunsuri. Folosindu-se de informaţiile pe care le-a adunat, Killian şi Batou (Pilou Asbæk), un coleg al ei, urmăresc hackerul până la un club de noapte al celor de la Yakuza, unde sunt prinşi într-o ambuscadă. Devotată lichidării celor mai periculoși criminali și extremiști, Section 9 se vede confruntată acum cu un inamic al cărui singur scop este distrugerea progreselor făcute de Hanka Robotics în cybertehnologie.

Ghost in the Shell 3

Eroina nu e doar un simplu robot, lipsit de atitudini, de frământări, de dileme şi alegeri, aplicând mecanic legea (Major lucrează sub supravegherea directă a unui ministru, interpretat de celebrul Takeshi Kitano), ci  îmbină farmecul suav, aproape copilăresc, cu duritatea în portretizarea femeii-cyborg. Chipul lui Scarlett Johansson exprimă emoții, pe când trupul său se mișcă robotic. Muzica semnată de Kenji Kawai sporește efectul hipnotic al filmului. Mitul lui Frankenstein (creat de Mary Shelley) este, aici, doar o masă de epave aflate sub impulsul revoluției electrice. Cu ajutorul anvelopei carnale a lui Johansson – rece, vocală și mereu puternică – filmul redefinește monstruozitatea mașinăriei tehnologizate, etalând o reflexie a inteligenței artificiale.

Anamaria Marinca plays Dr. Dahlin in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures.

Distribuția internațională reunește actori precum danezul Pilou Asbæk, în rolul lui Batou, secundul lui Major. Fizicul impozant al lui Asbaek a fost recomandarea pentru alegerea lui în rolul de soldat dur, dar și acel simț aspru al umorului a contat. Aspectul de bărbat masiv („uriaș cu suflet duios”), dar și doza de sensibilitate de care Batou dă dovadă – îl transformă într-un bun companion pentru Major. Deși românca Anamaria Marinca are un rol episodic, acesta devine important în film, căci Marinca este unul dintre oamenii de știință incluși în programul prin care Major a devenit un cyborg cu creier omenesc. Actrița dă dovadă de încredere în propriile forțe și manifestă stăpânire de sine, în conformitate cu poziția personajului ei, relevând talentul bine educat. Pentru îngrijirile de rutină, există cercetătoarea Dr. Ouelet (Juliette Binoche), care se implică activ în binele eroinei centrale. Calitățile lui Binoche transformă personajul de pe ecran într-o ființă afabilă, dar ușor atinsă de o adiere de anxietate, probabil menită să  pună la îndoială valoarea morală a muncii, a vieții și a lumii ei. În această ambițioasă re-lectură transculturală făcută la Hollywood, regăsim din plin referințele nipone și motive din videoclipul lui Björk (All if full of love – Chris Cunningham).

Scarlett Johansson plays The Major and Juliette Binoche plays Dr. Ouelet in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures in theaters March 31, 2017.

Ghost in the Shell rămâne o abordare reverențioasă față de un model (manga/Masamume Shirow), iar fumusețea rece a imaginilor (3D) și decorul numeric din acest univers high-tech se armonizează cu actualul context hollywoodian.

Regia: Rupert Sanders

Autor (după seria desenată The Ghost in the Shell): Masamune Shirow

Scenariul: Jamie Moss, William Wheeler

Imaginea: Jess Hall

Montajul: Billy Rich, Neil Smith

Muzica: Lorne Balfe, Clint Mansell

Distribuția:

Scarlett Johansson  – Major/Motoko Kusanagi

Pilou Asbæk – Batou

Michael Pitt  – The Laughing Man

Takeshi Kitano  – Daisuke Aramaki

Juliette Binoche  –  Dr. Ouelet

Chin Han – Togusa

Lasarus Ratuere – Ishikawa

Anamaria Marinca –  Dr. Dahlin

Durata: 1h 47 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Scris de pe martie 23, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate, Postmodernitate

 

Etichete: ,

Când dragostea învinge legea – Loving

Bazat pe un caz real, Loving este un omagiu adus curajului de a lupta pentru dobândirea drepturile fundamentale, transformând povestea cuplului mixt, Richard și Mildred Loving, într-una care a inspirat cuplurile de pretutindeni. Deși dialogul, prin aluzie, face referire la contextul luptei pentru dobândirea drepturilor civile, de la finele anilor ’50, din America, totuși atenția este menținută asupra modestului cuplu Loving.

Jeff Nichols aduce în fața spectatorilor (și-a juriilor de la festivalurile de gen) o melodramă. Rasismul și segregaționismul din America deceniului ’50-’60 amenință viața eroilor din această poveste: Richard și  Mildred Loving, dar și cea a copiilor acestora. Cuplul mixt intră într-o adevărată epopee judiciară, doar pentru că se căsătoresc, în 1959, în Virginia. Așadar, când Richard Loving (Joel Edgerton) – un muncitor în construcţii, din Ţinutul Caroline (Virginia) – se îndrăgosteşte de o localnică de culoare – Mildred Jeter (Ruth Negga) -, în anul 1958, se creează  o adevărată furtună. Când Mildred află că este însărcinată, cei doi hotărăsc să se căsătorească, deși ambii sunt conştienţi că legile din Virgina interzic căsătoria între două persoane din „rase diferite”.

Loving 1

Prin urmare, decid să meargă în Washington pentru a se căsători. Mai mult decât atât, Richard face planuri de-a construi o casă pentru Mildred în apropierea familiei acesteia. La scurtă vreme, adjunctul şerifului dă buzna în casa lui Mildred şi îi arestează. Chiar dacă Richard le explică faptul că ei sunt căsătoriţi, șeriful Brooks le dă replica – acele acte nu aveau valabilitate în Virginia. Cei doi se trezesc aruncați în puşcărie. Aflați mereu sub presiune, aleg să pledeze vinovaţi pentru încălcarea legii respective şi primesc amândoi câte un an de închisoare. Judecătorul le dă sentinţa cu suspendare, punându-le condiţia de-a pleca din Virginia şi a nu reveni împreună vreme de cel puţin 25 de ani. După ce se mută în Washington, şi locuiesc la nişte prieteni de-ai lui Mildred, revin temporar în Caroline pentru ca primul lor copil, Sidney, să fie moşit de mama lui Richard. Din nou arestați, sunt lăsaţi în libertate atunci când avocatul lor susţine că le-a spus, în mod eronat, că se pot întoarce. Depărtarea și ruperea de locurile natale îi provoacă soției lui Richard o stare de frustrare, de aceea îi scrie Procurorului General, Robert F. Kennedy (în acea perioadă), cerându-i sprijin. Avocatul Bernie Cohen este o importantă verigă   în acest mecanism rigid, ajutându-i pe cei doi soți în lupta pentru drepturile civile. Deși are un aer fragil, Mildred intră în prima linie în cursa pentru dobândirea libertății familiei sale, ea vorbește cu avocații, cu ziariștii (Life Magazine) și, astfel, ajunge la Curtea Supremă (1967) pentru a obține revizuirea deciziei tribunalului din Virginia. Cazul „Loving vs. Virginia” va deveni, în timp, simbolul dreptului de-a iubi, indiferent de apartenența la o anume rasă, credință, fără distincții asupra originii.

Loving 2

Jeff Nichols țese intriga, cu simplitate, ocolind cu abilitate dulcegăriile și sentimentalismele ieftine. Este sufiecient un schimb de priviri sau doar câteva cuvinte pentru a da semnificație. Joel Edgerton este perfect în rolul lui Richard Loving, muncitorul alb, tăcut, un amestec impresionnat de inocență și demnitate. Eroul interpretat de Edgerton chiar nu înțelege de ce îi este interzis acest mariaj. Revelația acestui film o reprezintă prezența actriței Ruth Negga, care dă greutate unei pelicule în care familia, natura, paranoia și dragostea riscă să devină un melanj gri-amărui, într-o Americă à la John Ford. Influențele metafizice (în genul Terrence Malick) și atmosfera tradițională sunt însuflețite de Ruth Negga, cuceritoare prin farmecul interpretării artistice.

Loving 4

În spațiile largi din Virginia natală, privirile cuplului sunt mereu amenințate de linia orizontului. Violentele ieșiri ale șerifului, care era convins, în strâmta lui judecată, că face un bine persecutând acele persoane, devin aparițiile înspăimântătoare cvasipermanente din acest film, stârnind teamă chiar și privitorului din fața ecranului. Acest cuplu transmutat într-un stat vecin (care nu condamnă mariajul lor) rămâne încadrat doar între spații înghesuite (străzi înguste, camere mici de apartament). De aceea, cadrul din scena finală, odată cu vestea victoriei adusă de avocat, va fi acel cadru/unghiul care surprinde privirea lui Mildred care îl urmărește pe Richard jucându-se cu cei trei copii pe fundația viitoarei lor case.

Loving 5

Terenul intravilan devine un șantier în care familia Loving se reunește pentru a construi un nou și solid cămin. Ca și la Steve McQueen (Twelve Years a Slave) acest tip de secvențe (construcții, muncitori pe șantiere) sugerează ideea de comunitarism. Cu o mare economie de efecte (camera introdusă în biroul unui avocat neexperimentat sau într-o sală de tribunal, muțenia aparentă și expresiile monosilabice ale lui Richard), Loving face simțită importanța emoției pure (înlocuirea cuvintelor frumoase cu sentimentele reale). Frumusețea acestui film rezidă în faptul că aventura familială primează și se confundă cu destinul național din acea perioadă. Având o regie clasică, povestea cinematografică se derulează ca o cronică conjugală, delicată, Loving ilustrează drumul lung și anevoios, încărcat cu  obstacole, până la fondarea unui cămin trainic; elogiază dârzenia și insuflă optimism.

Regia: Jeff Nichols

Scenariul: Jeff Nichols

Imaginea: Adam Stone

Decoruri : Chad Keith

Costume: Erin Benach

Montaj: Julie Monroe

Muzica: David Wingo

Distribuția: Joel Edgerton (Richard Loving), Ruth Negga (Mildred Loving), Marton Csokas (Șeriful Brooks), Nick Kroll (Bernie Cohen), Terri Abney (Garnet), Alano Miller (Raymond), Michael Shannon (Grey Villet)

Durata: 2h3min.

Premii, festivaluri, nominalizări:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Joel Edgerton Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Ruth Negga Nominalizat


Festivalul de film, Cannes, 2016 :

Categoria Rezultatul
Palme d’Or – Jeff Nichols Nominalizat

 

 

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când dragostea învinge legea – Loving

Scris de pe martie 22, 2018 în Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

Prea învăluit pentru a fi sincer – Frantz

 

Plăcerea existenței, ca idee centrală a celui de-al 16-lea lungmetraj al lui François Ozon, este cântată, cu ardoare, de cineast, acolo unde domnesc tenebrele și disperarea și, astfel, realizează o poveste ce se poate încadra între melodramă și filmul de suspans. Împănată cu motive hitchcockiene, dar răspândind o frumusețe aparte, pelicula Frantz este o dramă istorică și romantică deopotrivă, care glisează între alb și negru. Este un film despre minciună și disperare în care gracilul Pierre Niney și magnifica Paula Beer.

Așadar, imediat după Primul Război Mondial, în 1919, într-un sat german, Anna părăsește zilnic casa socrilor săi pentru a merge la cimitir să-l jelească pe cel care-i fusese logodnic: Frantz Hoffmeister. Soldatul german căzuse pe front, în Franța. Într-una din zile, un tânăr francez – Adrien – vine să se reculeagă în fața aceluiași mormânt, al amicului său german, Frantz. Anna îl surprinde pe străin în momentul în care acesta punea flori la căpătâiul camaradului său. Această prezență va stârni reacții pasionale în rândul sătenilor. Francezul, bulversat, abia reușește – printre lacrimi și suspine – să ofere câteva răspunsuri. Da, fuseseră amici; se cunoscuseră la Paris.

frantz-1

François Ozon, în colaborare cu Philippe Piazzo, adaptează, liber, o piesă (obscură) scrisă, în 1925, de Maurice Rostand (fiul celebrului autor al lui Cyrano de Bergerac). Textul a mai fost adaptat pentru ecran de Ernst Lubitsch, în 1932, purtând titlul Broken Lullaby.

Frantz aduce în prim-plan problematica războiului și-a morții, încearcă să lămurească unele aspecte ale culpabilității și trezește interesul prin povestea despre dragostea visată și cea trăită, despre iertare și împăcare. Pelicula dorește să sensibilizeze, ilustrând modul în care o întreagă familie este pusă la încercare prin pierderea unui fiu și cum viața unei ființe o poate influența pe cea a alteia. Frantz recreează, cu delicatețe, atmosfera mortificată care domnea în Germania, satul aflat în doliu după ce pierduse atât de mulți fii în crâncenul război.

frantz-2

Apariția francezului în acest peisaj reprezintă un real „scandal”; îndeosebi în momentul în care încearcă să se instaleze la familia lui Frantz. Reacțiile provocate de prezența lui Adrien vor fi în consonanță cu ascensiunea naționalismului care va exacerba câteva decenii mai târziu. Pe de altă parte, Frantz conține și un filon romanțios, în miezul căruia există un secret, unde amintirile sunt învăluite de minciuni, iar sentimentele se țes, ca într-o pânză de Manet, cu legături subtile, aproape invizibile. Figura centrală a poveștii este tânăra Anna, cea a cărei soartă a fost strâns legată de cea a logodnicului său, mai ales că ea este „fiica” părinților lui Frantz, susținătoarea acestora, suflul tânăr care le animă anii senectuții. Pe neobservate, devine amica celui care-a fost prietenul apropiat al lui Frantz. Ce va decide ea să fie? Camera de filmare urmărește pașii săi și poteca ei, această siluetă înveșmântată în negru care trece, pe ulițele satului, către mort, apoi către cel în viață. Chipul încruntat, păstrând urme ale copilăriei, surâsul care-i revine, durerea și speranțele, deziluziile și (re)întoarcerea la viață. Pentru toate astea, i-au fost necesare o călătorie cu trenul în Franța, căutarea unui soldat căzut la datorie, regăsirea unui supraviețuitor al războiului; a suportat cu greu privirile pline de dispreț ale francezilor pentru o nemțoaică, resimțind violența și durerea existente în ambele tabere (popoare, familii).

frantz-3

Frantz este un film cu o mare intensitate emoțională și cu o uimitoare densitate. Interpretările precise, regia elegantă, cadrele riguroase și montajul incisiv contribuie, fără îndoială, la glisarea permanentă dintre un sentiment și altul, de la o emoție la alta, așa cum și imaginea glisează de la alb-negru spre culoare, evocând instinctul vieții care se insinuează și insistă și care-și recapătă drepturile. Un loc important în acest film, doldora de estetism, îl ocupă imaginea sugerată de celebrul tablou realizat de Manet – Le Suicidé (1877) -, simbolistica acestuia este similară celei ilustrate de legătura dintre Adrien și Anna. Deși marcați de suferință, cei doi tineri vor reînvăța să iubească viața. Nu putem să nu remarcăm amprenta filosofului de origine română, Emil Cioran, care pleda pentru exorcizarea pulsiunilor sinuciderii prin scris, în același mod, eroii din filmul lui Ozon trebuie să trăiască pentru a înțelege viața. Frantz marchează încercările de reconciliere cathartică dintre două țări aflate în reconstrucție: Germania și Franța; regăsim acele antipatii care se estompează în fața universalității sentimentelor precum patriotismul și iubirea.

frantz-4

Imaginea semnată de Pascal Marti și muzica onirică scrisă de Philippe Rombi permit distilarea unei atmosfere de poveste în egală măsură crudă, tandră și naivă. Poate doar emfaza jocului actoricesc al lui Pierre Niney poate agasa pe alocuri. François Ozon nu agreează structurile liniare și demarcările tranșante; în spatele bunătății dezinteresate a lui Adrien, a inocentei Anna sau a lui Frantz, se regăsește o realitate nuanțată, acel du-te-vino între satul din Germania și Paris, între doi poli ai enigmei lăsate de moarte. Dinamica povestirii se aseamănă cu cea a lui Maupassant, iar scriitura devine prea mecanică în a doua parte a filmului. Multiplicând pistele false, pentru ca apoi să revină pe terenul melodramei clasice, Frantz face să răsune La Marseillaise, amintindu-ne că Germania și Franța sunt două țări în care virilitatea, chiar dacă  este rănită sau triumfă, nu cedează femeilor decât un spațiu infim. Probabil de aceea titlul filmului este numele unui absent, deși adevărata eroină este Anna. Ozon disipă subtil misterul și visul Annei se împlinește: fetița de odinioară scapă de valiza plină de amărăciuni, devine o femeie liberă. Ea dobândește libertatea de-a sta alături de un chipeș necunoscut, să contemple Le  Suicidé de Manet (care o tulbură așa de mult) și să se bucure de lejeritatea tinereții.

frantz-5

Regie: François Ozon
Scenariu: François Ozon
Imagine: Pascal Marti
Montaj: Laure Gardette
Muzica: Philippe Rombi
Costume: Pascaline Chavanne

Distribuție: Pierre Niney (Adrien), Ernst Stötzne (Hoffmeister), Paula Beer (Anna), Marie Gruber (Magda), Anton von Lucke(Frantz), Alice de Lencquesaing (Fanny)

Durata: 1h53
Selecții, participări la festivaluri: premiera la Toronto Film Festival, 2016
Mostra de Venise, 2016
Premiul Marcello Mastroianni pentru Best New Talent (Paula Beer)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Prea învăluit pentru a fi sincer – Frantz

Scris de pe martie 20, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești

 

Etichete:

Un mit resuscitat – Victor Frankenstein

 

Victor Frankenstein explorează efectul tehnologiei asupra moralei și creează o fuziune între (un anumit – 1860) trecut și viitorul dominat de știință și tehnică. Așadar, omul de știință, cu viziuni radicale, Victor von Frankenstein, și protejatul său, Igor Strausman, împărtășesc o concepție generoasă: aceea de-a sluji omului în dezlegarea tainei nemuririi. Totuși, experimentele lui Victor se-ndepărtează de cauză și au loc derapaje majore. Studentul la Medicină merge prea departe, iar acțiunile sale au consecințe oribile. Doar Igor îl poate îndupleca pe amicul său să salveze monstruoasa creație.

Victor Frankenstein 1

„Știți această poveste”/(acel narativ„we all know” ) ne spune Igor Strausman. „Este reală, (…) un savant nebun, o creatură înfricoșătoare”. Ceea ce nu cunoaștem, însă, este identitatea lui Igor Strausman. Interpretat de Daniel Radcliffe, acest personaj (inexistent în romanul original) este un cocoșat de la un circ, tratat precum un animal de către angajați, dar care va fi salvat de doctorul Frankenstein (James McAvoy). Tânărul actor, care și-a petrecut o parte din copilărie întrupându-l pe Harry Potter (în opt filme-cult), devine cocoșatul îndrăgostit de acrobata Lorelei (Jessica Brown Findlay), într-o nouă lectură cinematografică pentru mitul creat de Mary Shelley (1797-1851). Personajul interpretat de Radcliffe se încadrează în marea familie a celor respinși de o societate guvernată de legi dure. Cadrul general – fixat în Londra epocii victoriene – favorizează misterul  și devine un teribil atú pentru o versiune modernă a celebrului Doctor Frankenstein, o reconfigurare a poveștii despre rațiunea împinsă către limitele nebuniei. Prin urmare, vom spune adio filiației cu mitul lui Prometeu și romantismului tenebros.

Victor Frankenstein 2

Pelicula este o binevenită readucere în atenție a operei lui Mary Shelley, dar, finalul acestei producții lasă la iveală altceva decât dezbaterea morală pe care o promova cartea ce-a inspirat atâția cineaști de-a lungul timpului. Filmul – realizat de Paul McGuigan (Lucky Number Slevin) –  este unul de acțiune, patinat cu amprente din epoca victoriană, în maniera celor cu Sherlock Holmes și a filmelor polițiste despre Jack the Ripper, cu o abundență de imagini terifiante, la care s-au adăugat câteva doze de inspirație din benzile desenate, în care eroii sunt cercetători,  dar și oameni de acțiune. Dacă imaginea consacrată a lui Frankenstein era de savant nebun, geniu scelerat (antierou), de data acesta, ne fascinează un chipeș britanic (James McAvoy), prezentat într-o lumină corespunzătoare, încât spectatorul să aibă șansa de a nu se identifica în persoana lui. Îmbrăcat, spălat, tuns și scăpat de handicap (cocoașă), medicul îl va introduce acum pe noul său protejat într-o mare aventură științifică. Monstrul va trece într-un plan secund, iar filmul va concentra atenția asupra relației dintre cei doi bărbați.

Victor Frankenstein 3

Privitorul se lasă cu ușurință captivat de coregrafii (luptele corp la corp), de costumele de epocă (bărbați eleganți purtând jobene, doamne în rochii somptuoase), scenografia fidelă (mașini cu aburi) și rătăcește în acea Londră care i-a dat pe Dr. Jekyll & Mr. Hyde. Jucându-se cu tonurile de oranj pentru a rescrie lumina naturală și conturând un portret potrivit pentru celebrul medic, filmul se constituie într-un frumos eseu Steampunk (edificatoare scena în care monstrul deschide ochii grație electricității). Victor Frankenstein atinge tangențial dilemele morale; singurul personaj este fanaticul inspector Turpin (Andrew Scott), adevăratul antierou al filmului. De fapt, este singurul care apără cu adevărat binele public, deși a fost prezentat drept odios. În realitate, el reprezintă unica voce a rațiunii într-o lume devorată de ambiții. Chiar dacă apare la final, monstrul nu pretinde să devină el însuși un personaj, așa cum o făcea, de obicei, în filmele Frankenstein. Acum, pare doar un pretext fiindcă este cel mai nedreptățit personaj, nu mai reprezintă acel monstru inteligent și damnat, ci este personajul marginalizat, nu este o „voce” în film și nimeni nu încearcă descoperirea laturii lui omenești. Există, însă, un erou negativ veritabil – Finnegan – maleficul finanțator al experimentelor lui Frankenstein, cel care visează să conducă lumea prin orice mijloace, un personaj nelipsit din seria de filme cu Batman sau din science-fiction-ul plasat în actualitate. De data aceasta, e prezentat drept un bogătaș britanic  cinic și lipsit de scrupule (Freddie Fox). În acest film, vedem totul din perspectiva lui Igor și discernem clar ce anume îl îndemna pe Victor să gonească nebunește spre imposibil, chiar dacă asistentul, la început, e prea loial ca să vadă ce anume se petrece cu adevărat.

Victor Frankenstein 5

Reușita estetică (imaginea și efectele speciale) și coloana sonoră (Craig Armstrong/ Moulin Rouge și The Great Gatsby) salvează această nouă versiune de la eșec. Victor Frankenstein reușește să se strecoare pe lângă un subiect sensibil („Omului îi este permis să creeze viață din nimic?”) care, deși are loc cu secole în urmă, e prezent și în actualitate (ingineria genetică), preferă să rămână doar un film cu o acțiune spumoasă, plasată într-o epocă plină de intrigi.

Victor Frankenstein 4

Regia: Paul McGuigan

Autor/Scriitor: Mary Shelley

Scenariul: Max Landis

Imaginea: Fabian Wagner

Muzica: Craig Armstrong

Montajul: Andrew Hulme, Charlie Phillips

Durata: 109 min.

Distribuția:

James McAvoy –  Victor Von Frankenstein

Daniel Radcliffe –  Igor

Jessica Brown Findlay –  Lorelei

Andrew Scott – Inspectorul Turpin

Freddie Fox – Finnegan

Mark Gatiss –  Dettweiler

Callum Turner – Alistair

Daniel Mays –  Barnaby

Spencer Wilding  –  Nathaniel

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Un mit resuscitat – Victor Frankenstein

Scris de pe martie 19, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Poveşti

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web