RSS

Arhivele lunare: martie 2018

Un Spielberg de talie mai mică – The BFG

Dintotdeauna, creaturile gigantice au fascinat spectatorii, îndeosebi pe cei mai mici dintre ei, așadar, King Kong, Shrek, Godzilla, X-Men au făcut deliciul picilor din fotolii. În recenta producție, The BFG, neobositul Steven Spielberg adaptează poveștile născocite de Roald Dahl în 1982. Cu ochii măriți de spaimă, cu gura întredeschisă și țintuiți în scaune, cam așa ar arăta imaginea obișnuită a unui copil care vizionează filme cu făpturi de dimensiuni uriașe. Aceste făpturi intrigă pentru că nu se regăsesc în realitate și tocmai giganții stimulează curiozitatea fragezilor spectatori. Copilul vede în uriaș un personaj foarte puternic și invincibil; mai târziu, va afla dacă forța acestuia este folosită în scopuri nobile sau nu. Uriașii din poveștile de pe ecran sau din cărți îi vor ajuta mereu pe copii să înțeleagă ce îi așteaptă în viața socială și, astfel, să crească. Mai târziu, adultul va ști să aleagă dintre creaturile colosale care este bună și care dintre acestea sunt periculoase. Filmul – realizat în studiourile Disney – este regizat de Steven Spielberg, care revine la tema copiilor aflați în situaţii dificile, genul de subiect la care a apelat încă de la începutul carierei. După Danny DeVito, Tim Burton, Henry Selick și Wes Anderson, Steven Spielberg se lansează într-un exercițiu care ne reamitește de aventurile micului Elliot, cel care îl întâmpina (în 1982) pe simpaticul E.T. și, astfel, cunoștea un succes fenomenal.

BFG 1

Marele Uriaș Prietenos/MUP/BGF, din volumul scris de Roald Dahl, devine un personaj oniric, cu capul în nori, de aceea ne face să zâmbim și îi ajută pe micuți la demitizare. Imaginația debordantă a lui Roald Dahl (prolificul autor al celebrelor James and the Giant Peach, Charlie and the Chocolate Factory, Matilda, The Witches, Fantastic Mr. Fox), gustul său pentru feeria încărcată cu umor, diferențele enorme dintre gigant și micuța orfelină au stârnit curiozitatea cineastului american. Așadar, uriașul singuratic de pe ecran este, de fapt, o „victimă” a solitudinii și stârnește compasiunea tuturor – adulți și copii. Povestea cinematografică semnată de Spielberg  devine divertisment de calitate pentru orice vârstă, în care personaje reale, dar și virtuale  vor interacționa printre decorurile sălbatice sau cele somptuoase din Palatul Buckingham. Titlul înseamnă Big Friendly Giant, exact creatura uriaşă pe care o întâlneşte mica Sophie. Realizatorul/producătorul care va aniversa, în 18 decembrie, șaptezeci de ani a conjugat tehnologia cu talentul de povestitor și a construit o poveste pe măsura sufletului său de „etern copil”, pe care a prezentat-o (în afara competiției), în luna mai, la deschiderea Festivalului de Film de la Cannes.

BFG 2

Sophie – o fetiță din Londra – este răpită de un uriaș cu inimă bună. În ciuda marilor diferenţe de dimensiuni, cei doi încep să se apropie, să se înţeleagă, să se bucure că sunt împreună. Sophie și MUP/BGF vor realiza o călătorie nocturnă în care uriașul va trimite vise idilice copiilor adormiți. Blândul uriaş suferă că cei de-ai lui, creaturi gigantice, râd de el pentru că refuză să mănânce fetiţe şi băieţi. De-a lungul marelui traseu, vor avea de înfruntat și uriași răi, amenințători, care intenționau să-i devoreze pe tinerii din lumea întreagă. Deşi, inițial, micuţa Sophie se temea de lumea nouă, necunoscută, în care a ajuns, îşi dă seama – repede – că însoţitorul ei este o ființă blândă, iar curiozitatea o împinge să-i adreseze multe întrebări. Răpită de o „umbră”, mica orfană va traversa o succesiune de straturi: lumea oamenilor, universul giganților și tărâmul viselor, după care va reveni transformată. Fiecare dintre aceste episoade va echivala cu o plonjare în imaginarul în care coabitează minunea și teroarea, Uriașul din titlu fiind, în egală măsură, un răpitor, dar și un creator de vise sau coșmaruri. Trebuie să îi descoperim magnificul său atelier, în care mașinării bizare funcționează ca o imensă uzină, pentru a înțelege mai bine de ce Spielberg a fost atras și fascinat de acest personaj. Baletul umbrelor de pe ecran ne va ajuta să descifrăm din tainele viselor (secvențele în care BFG/MUP suflă în urechea unui copil un vis frumos). Noul amic o învaţă pe Sophie totul despre magie şi despre felul în care el transmite vise copiilor de pe Pământ, dar o avertizează – în acelaşi timp – că o revoltă a giganţilor este pe cale să distrugă echilibrul pământenilor. Astfel, misiunea celor doi va fi aceea de a salva omenirea de teribilul pericol pe cale să izbucnească, din universul magic.

BFG 3

Cineastul american utilizează, aici, forța talentului său și livrează o producție de calitate, la care toată echipa își aduce contribuția: muzica semnată de John Williams, imaginea filmată de Janusz Kaminski, montajul realizat de Michael Kahn și participarea actorilor Mark Rylance, Ruby Barnhill, Penelope Wilton, Jemaine Clement, Rebecca Hall, Rafe Spall. Viteza amețitoare cu care se schimbă cadrele (casa lui MUP, lumea onirică) – toate grandioase, mai mult sau mai puțin luminoase – are efectul unui uppercut. Totuși, ideea centrală – „inima filmului” – o reprezintă povestea emoționantă: prietenia stranie dintre gentilul uriaș și fetița cu ochelari, care ne amintește de Elliot (băiețelul sensibil din E.T.). Bine secondat de șeful decorator, Rick Carter, cel care „a oficiat” deja și în Avatar, alături de James Cameron, „tatăl lui E.T.” izbutește să îmbine universul scriitorului britanic cu ingredientele lui blockbuster și oferă o peliculă seducătoare. Năstrușniciile lingvistice ale Marelui Uriaș, maestru în stâlcit cuvinte, vor fi salvate de șarmul micuței Sophie, iar reciproca lor „domesticire” devine o frumoasă lecție despre înțelegere, toleranță și acceptare.

BFG 4

Gigantul (cel mai mic din grupul său de uriași) este, practic, un fel de alter-ego al fetiței, oferindu-i, astfel, peliculei și o dimensiune reflexivă. Narațiunea de pe eran deapănă firul evoluției unui copil în lumea adulților (din păcate, unii dintre ei imaturi). Plurivalența imaginilor (un orfelinat, oameni în stare de ebrietate sau turbulenți, uriași canibali) ilustrează cruzimea care subzistă în orice orizont. Ca de obicei, la Spielberg, moartea se ascunde în spatele unei coline.

THE BFG

Deși nu este o capodoperă a creațiilor sale artistice, The BFG devine un coș cu jucării, în care strălucesc și câteva minunății.

Regizor: Steven Spielberg
Scriitor: Roald Dahl
Scenarist: Melissa Mathison, Roald Dahl, Christopher Abbott
Compozitor: John Williams

Monteur: Michael Kahn
Operator: Janusz Kaminski
Producător: Frank Marshall, Sam Mercer, Steven Spielberg
Producător executiv: Kathleen Kennedy, John Madden, Michael Siegel

Distribuţia:

Ruby Barnhill (Sophie)
Rebecca Hall (Mary)
Mark Rylance (Uriaşul/BFG/MUP)
Bill Hader (Gigantul)
Penelope Wilton (Regina)
Jemaine Clement (Fleshlumpeater)
Adam Godley (Manhugger)

Durata: 1h  57

Articol publicat în revista Catchy

Reclame
 
Comentarii închise la Un Spielberg de talie mai mică – The BFG

Scris de pe martie 30, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

Cele cincizeci de nuanțe ale lui Almodóvar – Julieta

Parcă niciodată Pedro Almodóvar nu și-a cantonat personajele ca într-o tragedie greacă așa cum a făcut-o în Julieta. Pelicula, al 20-lea lungmetraj al faimosului regizor, este inspirată din trilogia Runaway (Chance, Soon şi Silence) realizată de Alice Munro (laureată a premiului Nobel pentru literatură, în 2013). „Julieta marchează întoarcerea mea la universul feminin”, a declarat Almodóvar. „Aproape toate actriţele din acest film sunt complet noi pentru mine. Dar acum pot spune că Adriana Ugarte şi Emma Suárez (actriţele care o interpretează pe Julieta la tinereţe, respectiv la maturitate) fac şi ele parte din forul meu olimpian, umăr la umăr cu muzele mele: Penélope Cruz, Carmen Maura, Victoria Abril, Marisa Paredes şi Cecilia Roth.”

julieta-0

La Madrid, Julieta – o femeie de cincizeci de ani – se pregătește să plece în Portugalia, însoțită de partenerul său. Din întâmplare, în stradă, o întâlnește pe tânăra Bea, prietena cea mai bună din copiărie a propiei fiice, Antía. Dichisită și volubilă, tânăra îi oferă unele informații despre cea de care nu mai știa nimic de mult timp. Imediat, așa cum un alcoolic care nu vrea nimic altceva decât un pahar de băutură, Julieta renunță la tot, îl părăsește pe omul alături de care trăia, abandonează viața confortabilă pentru a se întoarce în imobilul în care viețuise alături de fiica sa căreia începe să-i scrie o lungă scrisoare-confesiune. Precum dependenții de anumite substanțe, Julieta se abandonează obsesiei de-a o revedea pe Antía. Cvasi-integralitatea acestui film constă în flashbackuri povestite de vocea din off a Julietei. Dintr-odată, privitorul se află pus în fața unei povestiri cu alură trompe-l’œil.

julieta-1

Așadar, o vom revedea pe tânăra Julieta, care trăieşte în Madrid, alături de fiica sa, după ce şi-a pierdut soţul. Amândouă îndură în tăcere lipsa soţului, respectiv a tatălui copilei. Se pare că nu întotdeauna durerea reuşeşte să-i apropie pe cei aflați în suferință, dimpotrivă, îi desparte şi mai mult. Când Antía împlineşte optsprezece ani, aceasta se hotărăște  să plece de-acasă fără nicio explicaţie. Julieta o caută cu disperare și face tot posibilul să o găsească. Din păcate, cu cât o caută mai mult, cu atât descoperă cât de puţin îşi cunoştea propria fiică. Banalul eveniment din stradă îi va schimba radical proiectele; Julieta va recăpăta speranța că o va reîntâlni pe aceea pe care o credea definitiv dispărută din viața sa. Așa se decide să-i scrie tot ceea ce ținuse în taină mulți ani, așadar, Julieta va pomeni despre fatum/destin, culpă/vină și despre lupta cu incertitudinea – totul în speranța că aceste confidențe vor fi citite și, în final, înțelese. Actuala eroină a lui Pedro Almodóvar este întruchipată de două actrițe – Emma Suárez și Adriana Ugarte. Acestea vor deveni cele două fațete ale aceleiași medalii: Julieta, femeia surprinsă în două epoci, pasiunea și doliul/solitudinea. Julieta este un film melodramatic despre femei.

julieta-3

Almodóvar a multiplicat pistele false plasând spectatorul în situația de-a aștepta și de-a spera; destinul eroinei este croit de la început sub semnul unei zodii nefaste/fatum. Se impune, așadar, introducerea într-o povestire a trecutului său, după un prezent marcat de o soartă crudă. Întâlnirea din tren cu acel misterios călător vorbăreț, de care Julieta alege să fugă, este ilustrativă în acest sens.

julieta-5

Ezitările Julietei de-a ceda în fața fermecătorului Xoan a cărui soție era pe patul morții nu vor dura mult. Tânăra va deveni amanta efebului șarmant. Din acel moment, toate direcțiile în care va alege Julieta să meargă vor fi pavate cu drame. Analogia cu episodul mitologic în care rătăcitorul erou grec Ulise o întâlnește pe Calypso este perfectă, deși inversată. Juna profesoară de literatură clasică va fi în postura celui care-a cedat în fața farmecelor, abandonându-se în brațele vânjosului Xoan. Vor urma valurile vieții ce vor aduce furtună, doliu, abandon; Julieta va plăti scump toate erorile, mai mult decât a făcut-o Vera din La Piel que Habito (2011). Ca întotdeauna, la Almodóvar, niciun protagonist nu va reuși să scape din traseul inițial al vieții sale anterioare; aici a refuzat toate posibilitățile salvatoare ale personajelor sale. Încă din primele cadre și din afișul oficial,  vălul/prosopul roșu simbolizează gravitatea păcatului și, astfel, îi conferă filmului o atmosferă de blestem. Mereu, flashbackurile vin să mai lămurească câte ceva despre natura destinului său implacabil. E suficient  să vedem eroina lângă (auto)portretul   semnat de Lucian Freud pentru a înțelege semnificația jocului psihologic – așa cum pictorul își scrutează profunzimile, tot așa, nici eroina nu va putea ridica vălul care este propria ei damnare. Realizatorul va desena un portret al iubirii materne, și – în egală măsură – pe cel al vinovăției (forța motrice a peliculei), va povesti despre legăturile familiale nerostite, toate sigur fixate ca într-un ceasornic bine-uns.

julieta-2

De la Julieta în vârstă de treizecei de ani la Julieta cincantenară, Almodóvar trasează linia destinului eroinei sale, jonglând cu percepțiile spectatorului. Cineastul îl convocă pe Hitchcock pe parcursul întregului său film – de la călătoria cu trenul, unde are loc întâlnirea amorezilor, dimensiunea metaforică (sexuală) a mijlocului de transport și semnificația apariției profetice a cerbului până la ivirea machiavelică a menajerei (magistrală Rossy de Palma într-o apariție à la Mrs. Danvers din Rebecca).

julieta-4

Profesoara de literatură clasică zărise, pe geam, animalul care simbolizează virilitatea și fertilitatea – cerbul -, dar care îi va bulversa destinul. Julieta pare să încarneze toate eroinele din filmografia lui Almodóvar. Cineastul spaniol abordează frontal melodrama, dar lasă mereu la vedere cota necesară de ironie pentru a impune distanța necesară; regăsim doze egale  de căldură picturală și răceală stilistică, aproape clinică. Rezultatul acestui judicios dozaj se regăsește într-o peliculă cu multe nuanțe, în care ficțiunea domnește, iar personajele sunt dominate de culpabilitate și au profunzime. Imaginile sunt excelent fixate de camera de filmare, care traversează Madridul, umeda și idilica Galicia, dar și secetoasa Andaluzie. Orchestrând dezvăluirea unui mister (adevărata rațiune a dispariției Antíei), Julieta capătă aerul unei pelicule polițiste, dar refuză să analizeze mobilul fugii și să condamne vreun personaj. Copleșitoarea mașinărie a filmului împiedică drama să submineze puterea de atracție emoțională.

Regizor: Pedro Almodóvar
Scenarist: Pedro Almodóvar, Alice Munro
Operator: Jean-Claude Larrieu
Producător: Agustín Almodóvar, Esther García
Monteur: José Salcedo
Distribuţia:
Adriana Ugarte (Julieta Joven)
Michelle Jenner (Beatriz)
Rossy de Palma (Marian)
Inma Cuesta (Ava)
Emma Suárez (Julieta)
Daniel Grao (Xoan)
Darío Grandinetti (Lorenzo)
Nathalie Poza (Juana)
Mariam Bachir (Sanáa)

Durata: 99 min.

Data premierei:  30 septembrie 2016

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2016) – Palme D’Or , nominalizat: Pedro Almodóvar

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cele cincizeci de nuanțe ale lui Almodóvar – Julieta

Scris de pe martie 29, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: ,

Instinctele primare din legăturile periculoase – Elle

Propus de Franța la Premiile Oscar 2017 – Elle – în regia lui Paul Verhoeven, unul dintre favoritele presei la Cannes, a fost un candidat puternic la trofeul Palme d’Or. De fapt, Elle reprezintă prescurtarea prenumelui eroinei principale, Michelle LeBlanc (Isabelle Huppert), o respectabilă femeie de afaceri dintr-o antrepriză de jocuri video (un mediu profesional recunoscut pentru misoginia sa). Sub bagheta lui  Paul Verhoven, devine un film/cocktail  încărcat cu violență, sex, ironie, ambiguitate și umor negru. Eroina locuiește singură într-o casă arătoasă, dintr-o suburbie pariziană. În film, ea este naratoarea. Cu autoritate, ea coordonează activitatea de la serviciu, încearcă să pună ordine în viața boemului său ex-soț (un scriitor ratat interpretat de Charles Berling), domolește traiul unui fiu imatur precum și pe cel al tulburatei sale mame (nimfomană notorie). Se bazează pe suportul unei asociate și pe întâlnirile sporadice cu amantul său (companionul amicei/asociatei sale, interpretată de Anne Consigny). În ceea ce îl privește pe tatăl eroinei, el a săvârșit – cu mult timp în urmă – ireparabilul: un carnagiu, 27 de victime în cartierul său, înainte de-a o găsi acasă pe fiica preadolescentă. Mărturie a rămas doar  o fotografie a fetei, în care este surprinsă figura vidă, ce denotă o descumpănitoare detașare.

elle-2

Când un bărbat mascat pătrunde în casa ei  și-o violează (o scenă demnă de jocurile video pe care le producea), Michelle își vede basculată viața. Haosului interior, Michelle îi va răspunde ca un tonomat. Cea care, întotdeauna, crezuse că poate controla totul, cade pradă unor accese cvasi-paranoice; doarme cu o armă sub pernă, aude peste tot zgomote ciudate și-și suspectează personalul că ar spiona-o. Vecinii ei, Patrick și Rebecca, spun că l-ar fi zărit pe agresor. Cu toate acestea, sigură pe sine, Michelle nu depune nicio plângere și abia după câteva săptămâni de la incident le-a mărturisit amicilor ei ceea ce i s-a întâmplat. Când îl găsește pe bărbatul care a asaltat-o, amândoi sunt atrași într-un (bizar) joc incitant, care poate degenera în orice moment. Agresiunea din viol nu este decât o falsă intrigă polițienească, e debutul unei serii de nefericiri de natură intimă, cărora Michelle le va răspunde cu răceală.

elle-3

„Olandezul violent” – Paul Verhoeven – a ecranizat romanul Oh… scris de Philippe Djian (laureat cu premiul Interallié, în 2012), având suportul scenaristului David Birke și al uimitoarei Isabelle Huppert, livrând o farsă burlescă. Realizatorul își urmărește îndeaproape eroina, fără să aibă acces la interioritatea ei. Portretul acesteia se formează din nenumărate piese, ca într-un uriaș puzzle. Dacă este să urmărim ordinea de pe ecran, mai întâi se ivește o pisică. În prim-plan, poate fi admirat un fermecător exemplar – cu un aer indiferent sau, măcar, diversionist – cum toarce liniștit. Această felină a asistat netulburată la agresiunea străinului asupra stăpânei sale. În acest mod, se dă tonul: ironie, ferocitate, sofisticare. Așadar, nimic nu este banal în acest thriller de factură neo-hitchcockiană. Așa cum pisica nu reacționează și toarce impasibilă,  nici eroina nu dă semne de previzibilitate.

elle-4

Deruta spectatorului este lămurită pe măsură ce acțiunea se derulează, deși insondabilul acaparează ecranul (după viol, în loc să fi sunat la poliție, eroina face ordine în apartament, apoi comandă sushi, își face un test HIV și-și anunță prietenii). Cu o absurditate ludică, cineastul glisează între inocență și culpabilitate, normalitate și nebunie. Astfel, la puțin timp după incident, Michelle începe o relație aproape sadomasochistă cu un vecin, iar dimineața, fiecare dintre ei pleacă, în ținută „la patru ace”, spre locul de muncă, ca și cum nimic nu se petrecuse în ajun. Plăcerea lui Verhoeven de-a provoca este imensă pentru că regizorul exacerbează cruzimea situațiilor și-a raporturilor dintre personaje până într-atât încât vorbele și faptele acestora se confundă (Michelle se confesează lejer în fața celei mai bune prietene, mărturisindu-i că a devenit amanta soțului ei). E necesară doar scena de la masa festivă de Crăciun – organizată după planul demonic al eroinei – pentru a observa cum personajele lui Verhoeven, așezate fiecare lângă propriul partener, cad pradă nevrozei. În Elle, dragostea nu există, fie că e filială, maternă sau conjugală; doar amiciția, uneori înșelată, pare a fi un sentiment real și credibil. Lipsită de plăcere, sexualitatea este, aici, doar igienică și mecanică, uneori, violentă. Cel mai tandru moment este reprezentat de un sărut între două prietene – Michelle și Anna – chiar dacă relația lor nu pare a fi tocmai loială. Ca un corolar, societatea prezentată de Verhoeven își afișează regulile dure: lumea modernă, dominată de slăbiciuni, e materialistă, avidă după bani, o lume în care industria jocurilor video devine substitut al culturii.

elle-5

Isabelle Huppert pare să fi fost actrița preferată pentru acest rol chiar de la începuturi (Philippe Djian s-a gândit la ea când își scria romanul); ambiguitatea, amoralitatea, solitudinea și forța aveau nevoie să fie întrupate de fragila actriță franceză. Supraviețuitoare a unei „apocalipse familiale”, puternică și infelxibilă în fața bărbaților, Isabelle Huppert dirijată de Verhoeven ajunge undeva, la granița dintre venusiana Sharon Stone din Basic Instinct și indestructibila eroină din Robocop. Cineastul olandez scormonește toate resursele personajului său grație măestriei artistice a interpretei franceze. Diabolică și cinică, eroina încarnată de Huppert radicalizează opacitatea perversă și dinamitează „bunele conștiințe”, pulverizând parfum de scandal. Verhoeven exploatează resursele amoralității refulate și oferă o peliculă cu o structură polimorfă, ce rimează cu drama socială, comedia grotescă sau thriller-ul. Postura regală a martorului mut, felina, o va prelua și eroina care devine, astfel, din pradă, prădător. Opțiunea regizorală  pentru un nume de legendă în materie de sarcasm și subtilitate, în defavoarea unei actrițe din mainstream, a făcut din peliculă o reușită, uimind  spectatorii exigenți de la Festivalul de Film de la Cannes, 2016. Acest duo magnific, Verhoeven/Huppert, a mânuit, cu măiestrie de floretist, ascuțișul ironiei și gravitatea ridicolului, într-o satiră socială pe care publicul o aștepta.

elle

Regizor: Paul Verhoeven
Scenarist: Philippe Djian, David Birke, Harold Manning
Compozitor: Anne Dudley
Operator: Stéphane Fontaine
Producător: Said Ben Said, Michel Merkt
Monteur: Job ter Burg
Distribuţia:
Isabelle Huppert (Michelle)
Virginie Efira (Rebecca)
Christian Berkel (Robert)
Anne Consigny (Anna)
Laurent Lafitte (Patrick)

Durata: 130 min.

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2016) – Palme D’Or , nominalizat: Paul Verhoeven

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Instinctele primare din legăturile periculoase – Elle

Scris de pe martie 28, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești

 

Etichete: ,

Măștile pasiunii – Eva

Aflat în competiție la cea de-a 68-a ediție a Festivalului de film de la Berlin, producția cinematografică Eva, semnată de Benoît Jacquot, i-a adus mai multe reproșuri decât elogii realizatorului său, care declara după prima proiecție: «ben j’ai fait ce film, c’est tout.». Thrillerul psihologic pe care l-a livrat spectatorilor se situează la o apreciabilă distanță de ceea ce ar fi trbuit să însemne mister și punere în abis, în această succesiune de confruntări, un câștig rămâne, totuși: sinceritatea lui Benoît Jacquot.

O parte din joaca de-a șorecele și pisica de pe ecran devine o bună ocazie pentru Benoît Jacquot de-a explora cu delicatețe un personaj feminin, amntindu-ne de Journal d’une femme de chambre. Benoît Jacquot realizează un film cu mai multe paliere de lectură/interpretare, în care manipularea, minciuna și seducția se regăsesc în miezul unei povești cu intrigă simplistă, dar    cu ramificații complexe. Uneori, a deruta pare mai nimerit decât a clarifica. Eva, în versiunea lui Jacquot, devine totodată povestea unui impostor care credea că își găsește inspirația într-o femeie pe care o percepea doar la suprafață; ceea ce el proiecta în ea era, de fapt, măsura mediocrității sale („talentului său”).

Eva 1

Așadar, un scriitor (Gaspard Ulliel) care și-a consolidat notorietatea prin minciună, lipsit de inspirație, se amorezează de o femeie de moravuri ușoare (Isabelle Huppert, magnifică în postura de burgheză provincială obligată să se prostitueze, soțul ei fiind închis) intrigantă. Vechea poveste a unui fost gigolo, Bertrand Valade, care fură manuscrisul (textul unei piese de teatru) unui tip pe care l-a lăsat să moară chiar în fața lui și-apoi devine scriitor (dramaturg) readuce în atenția publicului problematica imposturii și-a pasiunii obsesive. Falsul dramaturg se bucură de succes în societate, mai ales că e tânăr și arată bine, încât și e pe cale să se însoare cu o femeie din high life. Regizorul său îl solicită să scrie, de aceea are nevoie de inspirație și o caută undeva la munte, unde o întâlnește pe Eva. Bunăoară, în viața „promițătorului scriitor” se ivește această tulburătoare apariție (din zona curtezanelor de lux/„high-class call girl”), care devine obsesia ce-i va ruina viața. Fascinat de această femeie, dorește să pună în scenă relația lor.

Eva 5

Eva de Benoît Jacquot nu este aceeași cu cea realizată de Joseph Losey, cu Jeanne Moreau și Stanley Baker, deși intriga urmărește aceeași pistă, dar din alte poziții. În ambele ecranizări, frumoasa Evă este o născocire a imaginației romancierului britanic James Hadley Chase, care-a publicat, în 1946, acest roman. Fascinat de scrierile vechi, Benoît Jacquot alege să transforme    în spectacol dramele naturaliste, introspecțiile femeilor temperamentale, livrând adaptări ale clasicului „în costume” pentru un gen hitchcockian chiar și cu riscul de a deconcerta o parte a publicului. Pelicula constituie și un moment de suspans, dar și un prilej de etalare a talentului interpretativ pentru actrița Isabelle Huppert. Prezența pe generic a muzei sale, Isabelle Huppert, conferă forță acestei noi ecranizări. La al 25-lea lungmetraj, uimitoarea interpretă scoate la iveală ambiguitatea unei „femme fatale”, veritabil diamant brut, care îi pune în pericol pe bărbații care se apropie prea mult de ea. În egală măsură, ar putea fi și portretul unei burghezii decăzute, dar și imaginea pasiunii, a jugului amoros. Cineastul se distanțează de universul provincial chabrolian și încearcă să surprindă spectatorul. Thrillerul pune accentele acolo unde obscurul obiect al dorinței invocă suspansul, plimbându-ne de la Paris la Annecy, dintr-o lume hiperactivă într-una provincială, aparent plictisitoare. Spre deosebire de carte, în adaptarea pentru ecran, apar câteva modificări: atât Eva, cât și Bertrand au viață dublă, fiecare deține câte un secret degradant; ambele personaje sunt (în felul lor) solitare, cu reacții tranșante la prima abordare, bătăioase, refuzând rolul de victime, încercând să pară echilibrați în fața celorlalți.

Eva 2

Personajul masculin central, interpretat de Gaspard Ulliel, impecabil prin prezență, glisând periculos între diferite lumi, nu e dintre cei mai charismatici eroi principali. Cu toate că încearcă toate identificările, empatia pare imposibilă. Raporturile sale cu ceilalți, femei sau bărbați, destabilizează. Trebuie urmărită cu atenție privirea acestuia (fantasmele și gustul pentru autodistrugere). În mediile în care banii fac legea, trecutul său se constituie din mici lovituri oportuniste, iar prezentul îl transformă într-un uzurpator de carieră, fiind doar o „glorie fără talent” ; conferă putere celui care nu știe să se oprească la timp. Contrapartida feminină a lui Ulliel e jucată de Huppert, tenebroasă, lipsită de orice morală, întrupând o vârstă fascinantă în ochii unui tânăr care dorea să se reflecte în imaginea sa, mama bună de ucis, femeia de iubit, dar mai mult dorită decât urâtă. Întotdeauna aflată în universul ei în cinemaul psihologic la limită, Isabelle Huppert dă o tentă erotică, dar și cu nuanțe de autoderiziune, personajului său. Isabelle Huppert excelează în partiturile în care o femeie nu poate să-și exprime sinele decât atunci când e surprinsă într-o relație toxică. E aproape imposibil să nu ne amintim de rolul său, din Elle, care i-a adus anul trecut un Glob de Aur. Actrița își impune o detașare aproape comică, dar păstrează voalul necesar de mister pentru a menține suspansul.

Eva 3

În acest complex joc al manipulării, spectatorul se lasă legănat de pendulările personajelor de pe ecran; ironia din scenariu reprezintă un al doilea nivel al lecturii. Jacquot își observă personajele de la distanță, lipsit de cruzime sau de empatie, acolo unde Chabrol ar fi încercat să le ofere înțelegere pusă pe seama falsității lor funciare. Deși finalul abrupt derutează, Benoît Jacquot păstrează o notă de umor și ține să mai atenueze limitele rigide ale unui gen.

 

Regia: Benoît Jacquot

Scenariul: Gilles Taurand, Benoît Jacquot (după romanul Eve de James Hadley Chase)

Imaginea: Julien Hirsch

Decorurile: Katia Wyszkop

Costumele: Marielle Robaut

Sunetul: Christian Monheim, Paul Heymans, Olivier Goinard

Montajul: Julia Gregory

Muzica: Bruno Coulais

 

Distribuția:

Isabelle Huppert – Eva

Gaspard Ulliel – Bertrand Valade

Julia Roy – Caroline

Marc Barbé – Georges Marlin

Richard Berry – Régis Grant

Durata: 1h40 min

 

Premii, nominalizări:

Festivalul internațional de film, Berlin, 2018 :

Categoria Rezultatul
Ursul de Aur – Benoît Jacquot Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Măștile pasiunii – Eva

Scris de pe martie 26, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , ,

Buna Vestire

Mărturia Bunei Vestiri a fost scrisă de evanghelistul Luca, cel care a cunoscut-o pe Maica Domnului și care a aflat de la ea  cele petrecute în acea sfântă Zi (cuvântul grecesc pentru BunaVestire este evanghelium). Tâlcul adânc este că, prin vestirea Nașterii lui Iisus, se anunță nu numai venirea pe pământ a Mântuitorului omenirii, dar și nașterea altei lumi – întemeiată pe iertare, supunere față de poruncile Domnului, o lume a Binelui și Adevărului – născută din jertfa lui Hristos.

Pe-25-martie-sarbatorim-Buna-Vestire

În fiecare primăvară, un pic mai devreme sau un pic mai târziu, în fiecare primăvară, dar nu la aceeași vârstă a mugurilor care stau să se prefacă sau deja sunt prefăcuți în stamine și corole, Dumnezeu pogoară pe cerul fiecăruia dintre noi. Câți dintre noi avem harul, chemarea și puterea de înțelegere – ivite din neprihană sau căință sau măcar îndoiala de sine (și asupra faptelor noastre) sau durere – pentru a pătrunde pe de-a întregul semnificația acestei răsturnări a Divinității în Om?

Câți suntem gata să mai zăbovim cu gândul la faptul că Domnul, așezându-se în toate și repetând – an de an – soarta pământească a Fiului, face din fiecare dintre muritori un “templu”.

În păienjenișul unui cotidian cenușiu, plini de neliniște și neajunsuri, uităm că Sărbătorile sunt precum un surâs într-un somn de copil; multe și grele sunt încercările care traversează, astăzi ca întotdeauna,  destinul omenesc.

Prin nepriceperea, rea(ua)-voință, delăsarea sau infamia mai-marilor zilei, omul poate fi deposedat de reperele unui trai mai bun; îi pot fi ipotecate  iluziile, năzuințele și viitorul. Numai bucuria mistică și emoția – de cu totul alt chip decât trăirile imediat pământești – provocate de sărbătorile creștinești,  nu pot fi confiscate de nimeni și de nimic. Numai așa Omul poate simți că nu e singur în cochilia Destinului său, că dincolo de  hotarele înguste în care se înghesuie atâtea neîmpliniri, găsește și fericiri.

Trăind cu bucurie BunaVestire, năzuind că e o “poartă” către marea  Sărbătoare a Creștinătății,  omul se simte mai încrezător, sfidând astfel precariatea ființei omenești și existența zbuciumată la care părea defintiv condamnat. Este lecția nu a resemnării, ci a recuperării Speranței.

 

Etichete: , , , ,

Hoinăreală swing, alături de The Count Basie Orchestra

Graţie fundaţiei Phoenix, la Bucureşti au poposit muzicienii din legendara The Count Basie Orchestra, aflaţi într-un turneu european (Londra, Bucureşti, Milano, Paris). În seara de 14 mai 2013, cei 17 artişti ai The Count Basie Orchestra au demonstrat bucureştenilor ce înseamnă 80 de ani de swing american. Încă de la înfiinţarea trupei, de către William Count Basie, faimoasa orchestră a colaborat cu artişti ca Billie Holiday, Ella Fitzgerald, Ethel Waters, Sarah Vaughan, Joe Williams, Frank Sinatra sau Duke Ellington.

Deschiderea au făcut-o membrii cvartetului Django Sound. Trupa a fost înfiinţată în 2010 de către violonistul Costinel Mirea, nepotul celebrului virtuoz Constantin Mirea, care a cântat alături de Maria Tănase, Romica Puceanu, Gabi Luncă, Fărâmiţă Lambru sau Ion Onoriu. Vioara la care cântă Costinel Mirea, moştenită de la bunicul său, este certificată de mai mulţi lutieri ca fiind o vioară originală Sebastian Rauch, datată din anul 1750. Django Sound Quartet a fermecat publicul cu un repertoriu care se trage din jazz-ul manouche, păstrând tradiţia şi puritatea acestui gen, totodată împletindu-l curajos şi inspirat cu influenţe din folclorul românesc. „Încălzirea” aceasta a pregătit spectatorii pentru întâlnirea cu profesioniştii de peste Ocean.

Seara bucureşteană a fost una destinsă, intimă, în contrast cu spaţiul extrem de generos al Sălii Palatului. Muzica celor din legendara orchestră a oferit o alternativă voioasă şi elegantă generaţiilor care s-au izbit de obstacole diverse. A fost un imbold pentru întoarcerea la eleganţă şi rafinament. Atitudinea muzicienilor şi, mai ales a dirijorului, a reamintit spectatorilor că autenticitatea este soră cu eleganţa. Acest artificiu social – eleganţa – este util pentru facilitarea interacţiunilor cu ceilalţi.

În buchetul de riffuri, balade şi improvizaţii, destinderea n-a urmat niciodată tensiunii, ci i s-a suprapus graţie sincopelor obligatorii. Balansul între melodiile mai reci, cerebrale (solourile de saxofon) şi cele mai provocatoare (trompetele şi alămurile) făceau imposibilă monotonia. Swing-ul celor de la The Count Basie Orchestra te ridică imediat de pe scaun, electrizându-te.

countbasieorchestra20130

La acestea, se adaugă intervenţiile dirijorului orchestrei, neobositul Dennis Mackrel, care nu lasă spectatorul să rămână rigid, plictisit sau lipsit de viaţă. Ca o felină la pândă, ţâşnea de după cortină, dintre muzicieni sau din spatele acestora balansând între timpii melodiei şi timpii ritmului. Experienţa de „dascăl” muzical (music educator) l-a ajutat să stabilească o relaţie specială cu publicul. Ochiul său avizat sondase publicul şi identificase eterogenitatea vârstelor (de la trei la optzeci de ani) intercalând pauze explicative.

Departe de frazele cleioase şi de alte sfătoşenii sau aroganţe, Dennis Mackrel a cucerit prin autenticitate: jovial, curtenitor, profund magnetic. Un artist cu un apetit contagios de viaţă a vrăjit un public destul de „plouat”, trezind simţurile prin vorbă şi acţiune. Prospeţimea stilistică şi puritatea accesibilă au fost numele de cod ale acestui James Bond ciocolatiu care îşi aşteptase publicul chiar în faţa sălii de concert, cu cel puţin o oră înainte de începerea spectacolului.

Astfel, ca o mare şi veşnică improvizaţie jazzistică, dirijorul se lasă sedus de muzica celor din orchestră, el însuşi conducându-i printr-un stil personal. Acum e în faţa muzicienilor, acum e în culise, apoi în sală, alături de spectatori. Histrionul Dennis Mackrel a demonstrat că umorul şi conjugarea verbelor la persoana a II-a, singular (tipică americanilor) favorizează seninătatea şi echilibrul. Discutând, cu egală dezinvoltură şi cu un indicibil şarm, cu publicul reunit în faţa big-band-ului atât de celebru, a arătat că nobleţea artistului înnăscut nu se poate confunda cu gălăgia şi cu sclipiciul din showbiz-ul mioritic.

Buchetul de hit-uri, printre care şi April în Paris, Jumpin’ at the Woodside sau One O’Clock Jump au relevat faptul că, deşi născută din cultura populară americană, muzica acestei orchestre este emoţie pură şi corporalitate în mişcare. Simplitatea directă, muzicalitatea fără cusur şi dozajul irezistibil de forţă autentică şi sprinteneală sunt atribute ale acestui big-band.

Finalul a fost pe măsura lunii mai – „Veniţi, privighetoarea cântă!„.

De-a lungul anilor, The Count Basie Orchestra au colaborat cu o serie de soliste cu nume de rezonanţă din istoria jazz-ului. Printre cele mai celebre colaborări, fără îndoială, se află antologicul album Ella and Basie! (1963), considerat şi acum una dintre cele mai bune înregistrări ale fenomenalei Ella Fitzgerald. În seara de 14 mai 2013, le-a stat alături, Brianna Thomas, o revelaţie a muzicii de jazz, care a performat în compania unor muzicieni legendari precum Clark Terry, Wycliffe Gordon, Victor Goines, Junior Mauce, Frank Wess, Paul West, Fred Anderson, Art Barron. Solista cu un glas puternic, altoit pe gospel, a vibrat până la incandescenţă.

Evenimetul muzical, din 14 mai 2013, a fost o provocare şi o pledoarie pentru întoarcerea la eleganţă şi la autenticitate. Bucureştiul a primit, datorită fundaţiei Phoenix, un concert croit din cea mai bună stofă.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Hoinăreală swing, alături de The Count Basie Orchestra

Scris de pe martie 24, 2018 în Muzică

 

Etichete: ,

Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Fără sclipiri de diamant și fără a se pretinde drept capodoperă a genului, pelicula din 2017- Ghost in the Shell (scenariul urmează trama din Robocop și se înnoadă cu mitul din Frankenstein) – marchează, totuși, o reușită. O scurtă privire spre anul 1995 ne arată că internetul nu devenise încă rețeaua mondială pe care o știm astăzi, dar creatorii săi formulau întrebări despre viitorul omenirii. În 2017, filmul-cult, Strange Days regizat de Kathryn Bigelow, cu un scenariu scris de James Cameron și Jay Cocks și filmul Johnny Mnemonic de Robert Longo (adaptare după povestirea lui William Gibson) – primesc o replică: Ghost in the Shell. Recenta peliculă, o adaptare după seria manga cu același nume (realizată de Masamune Shirow), este o creație aflată la jumătatea drumului dintre filmul de acțiune și reflecția filosofică (asupra disoluției identității în rețeaua informatică). Cu siguranță, benzile desenate manga semnate de Masamune Shirow (1989), dar și filmul de animație cu titlu omonim (1995) au funcționat ca un filon pentru regizorul Rupert Sanders, care folosește aproape cadru cu cadru materialul original. După Akira de Katsuhiro Ōtomo (1988), Ghost in the Shell (1995) a devenit cel mai important anime care rezumă acel mit inițiatic din cultura japoneză care capătă pertinență pe măsură ce progresul științific ia amploare. Ideea unui remake i-a lezat pe toți cei pasionați de opera originală, iar alegerea actriței pentru rolul principal a stârnit multe polemici. Filmografia decorativei Scarlett Johansson (Under The Skin, Her, Avengers, Lucy) a recomandat-o ca fiind însăși „reflexia asupra corporalității”. Însuși titlul acestui proiect artistic face referire la un context în care sufletul omenesc este găzduit de un corp artificial.

Ghost In The Shell

Ghost in the Shell este povestea lui Major, un hibrid unic om-cyborg. În viitorul apropiat, cea mai mare parte a oamenilor sunt „tunaţi cibernetic”, sporindu-li-se unele simţuri şi puteri, precum vederea, puterea sau chiar inteligenţa. Hanka Robotics – cea mai mare companie din lume pentru dezvoltarea acestei tehnologii – are un proiect secret: acela de-a dezvolta un corp mecanic, cunoscut şi ca o „cochilie”, capabil să integreze un creier uman, ci nu Inteligenţă Artificială. O tânără femeie, Mira Killian (Scarlett Johansson), singura supravieţuitoare a unui atac ciberterorist – este aleasă ca subiect de teste după ce trupul ei pare să fi fost distrus iremediabil. Alegerea se dovedeşte a fi un real succes, Killian fiind transformată într-un agent   de luptă împotriva terorismului. După un an, ajunge să primească gradul de maior în Secţia 9 a diviziei Antitero. Împreună cu echipa ei, Killian reuşeşte să dejoace un atac terorist. Apar, însă, complicații: Killian începe să aibă nişte halucinaţii, dar Dr. Ouelet (Juliette Binoche), cea care   s-a ocupat de crearea sa, le consideră doar mici erori pe care nu le ia în considerare. Acțiunea se derulează pe fundalul unui megalopolis retro-futurist, în care peisajul e alcătuit din clădiri, dar și din holograme înalte cât zgârie-norii. Peste tot, plutește senzația că unele corporații duc o luptă acerbă să vândă produse, deși aproape toți o duc de pe o zi pe alta, într-o atmosferă apăsătoare.

Ghost in the Shell 2

Așadar, într-o Japonie în care mulţi oameni au creiere cibernetice, majoritatea locuitorilor nu au corpuri naturale, ci doar combinații între organisme și roboți. Deși există membre și ochi artificiali, identificăm și creiere îmbunătățite prin microcipuri, care permit unei persoane să învețe o limbă străină în doar un minut. În această lume, hacking-ul a devenit o amenințare reală. Atacatorii cibernetici îşi obligau victimele să comită orice infracţiune. Așa se face că halucinaţiile devin frustrante pentru Killian deoarece îşi aminteşte foarte puţine lucruri despre trecutul ei. Când află că gheişa pe care a ucis-o în atentatul terorist dejucat a fost atacată de o entitate cunoscută doar sub supranumele de „Kuze” (Michael Pitt), Killian încalcă protocolul şi se afundă în propria Inteligenţă Artificială pentru a găsi răspunsuri. Folosindu-se de informaţiile pe care le-a adunat, Killian şi Batou (Pilou Asbæk), un coleg al ei, urmăresc hackerul până la un club de noapte al celor de la Yakuza, unde sunt prinşi într-o ambuscadă. Devotată lichidării celor mai periculoși criminali și extremiști, Section 9 se vede confruntată acum cu un inamic al cărui singur scop este distrugerea progreselor făcute de Hanka Robotics în cybertehnologie.

Ghost in the Shell 3

Eroina nu e doar un simplu robot, lipsit de atitudini, de frământări, de dileme şi alegeri, aplicând mecanic legea (Major lucrează sub supravegherea directă a unui ministru, interpretat de celebrul Takeshi Kitano), ci  îmbină farmecul suav, aproape copilăresc, cu duritatea în portretizarea femeii-cyborg. Chipul lui Scarlett Johansson exprimă emoții, pe când trupul său se mișcă robotic. Muzica semnată de Kenji Kawai sporește efectul hipnotic al filmului. Mitul lui Frankenstein (creat de Mary Shelley) este, aici, doar o masă de epave aflate sub impulsul revoluției electrice. Cu ajutorul anvelopei carnale a lui Johansson – rece, vocală și mereu puternică – filmul redefinește monstruozitatea mașinăriei tehnologizate, etalând o reflexie a inteligenței artificiale.

Anamaria Marinca plays Dr. Dahlin in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures.

Distribuția internațională reunește actori precum danezul Pilou Asbæk, în rolul lui Batou, secundul lui Major. Fizicul impozant al lui Asbaek a fost recomandarea pentru alegerea lui în rolul de soldat dur, dar și acel simț aspru al umorului a contat. Aspectul de bărbat masiv („uriaș cu suflet duios”), dar și doza de sensibilitate de care Batou dă dovadă – îl transformă într-un bun companion pentru Major. Deși românca Anamaria Marinca are un rol episodic, acesta devine important în film, căci Marinca este unul dintre oamenii de știință incluși în programul prin care Major a devenit un cyborg cu creier omenesc. Actrița dă dovadă de încredere în propriile forțe și manifestă stăpânire de sine, în conformitate cu poziția personajului ei, relevând talentul bine educat. Pentru îngrijirile de rutină, există cercetătoarea Dr. Ouelet (Juliette Binoche), care se implică activ în binele eroinei centrale. Calitățile lui Binoche transformă personajul de pe ecran într-o ființă afabilă, dar ușor atinsă de o adiere de anxietate, probabil menită să  pună la îndoială valoarea morală a muncii, a vieții și a lumii ei. În această ambițioasă re-lectură transculturală făcută la Hollywood, regăsim din plin referințele nipone și motive din videoclipul lui Björk (All if full of love – Chris Cunningham).

Scarlett Johansson plays The Major and Juliette Binoche plays Dr. Ouelet in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures in theaters March 31, 2017.

Ghost in the Shell rămâne o abordare reverențioasă față de un model (manga/Masamume Shirow), iar fumusețea rece a imaginilor (3D) și decorul numeric din acest univers high-tech se armonizează cu actualul context hollywoodian.

Regia: Rupert Sanders

Autor (după seria desenată The Ghost in the Shell): Masamune Shirow

Scenariul: Jamie Moss, William Wheeler

Imaginea: Jess Hall

Montajul: Billy Rich, Neil Smith

Muzica: Lorne Balfe, Clint Mansell

Distribuția:

Scarlett Johansson  – Major/Motoko Kusanagi

Pilou Asbæk – Batou

Michael Pitt  – The Laughing Man

Takeshi Kitano  – Daisuke Aramaki

Juliette Binoche  –  Dr. Ouelet

Chin Han – Togusa

Lasarus Ratuere – Ishikawa

Anamaria Marinca –  Dr. Dahlin

Durata: 1h 47 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Scris de pe martie 23, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate, Postmodernitate

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web