Un Spielberg de talie mai mică – The BFG

Dintotdeauna, creaturile gigantice au fascinat spectatorii, îndeosebi pe cei mai mici dintre ei, așadar, King Kong, Shrek, Godzilla, X-Men au făcut deliciul picilor din fotolii. În recenta producție, The BFG, neobositul Steven Spielberg adaptează poveștile născocite de Roald Dahl în 1982. Cu ochii măriți de spaimă, cu gura întredeschisă și țintuiți în scaune, cam așa ar arăta imaginea obișnuită a unui copil care vizionează filme cu făpturi de dimensiuni uriașe. Aceste făpturi intrigă pentru că nu se regăsesc în realitate și tocmai giganții stimulează curiozitatea fragezilor spectatori. Copilul vede în uriaș un personaj foarte puternic și invincibil; mai târziu, va afla dacă forța acestuia este folosită în scopuri nobile sau nu. Uriașii din poveștile de pe ecran sau din cărți îi vor ajuta mereu pe copii să înțeleagă ce îi așteaptă în viața socială și, astfel, să crească. Mai târziu, adultul va ști să aleagă dintre creaturile colosale care este bună și care dintre acestea sunt periculoase. Filmul – realizat în studiourile Disney – este regizat de Steven Spielberg, care revine la tema copiilor aflați în situaţii dificile, genul de subiect la care a apelat încă de la începutul carierei. După Danny DeVito, Tim Burton, Henry Selick și Wes Anderson, Steven Spielberg se lansează într-un exercițiu care ne reamitește de aventurile micului Elliot, cel care îl întâmpina (în 1982) pe simpaticul E.T. și, astfel, cunoștea un succes fenomenal.

Marele Uriaș Prietenos/MUP/BGF, din volumul scris de Roald Dahl, devine un personaj oniric, cu capul în nori, de aceea ne face să zâmbim și îi ajută pe micuți la demitizare. Imaginația debordantă a lui Roald Dahl (prolificul autor al celebrelor James and the Giant Peach, Charlie and the Chocolate Factory, Matilda, The Witches, Fantastic Mr. Fox), gustul său pentru feeria încărcată cu umor, diferențele enorme dintre gigant și micuța orfelină au stârnit curiozitatea cineastului american. Așadar, uriașul singuratic de pe ecran este, de fapt, o „victimă” a solitudinii și stârnește compasiunea tuturor – adulți și copii. Povestea cinematografică semnată de Spielberg  devine divertisment de calitate pentru orice vârstă, în care personaje reale, dar și virtuale  vor interacționa printre decorurile sălbatice sau cele somptuoase din Palatul Buckingham. Titlul înseamnă Big Friendly Giant, exact creatura uriaşă pe care o întâlneşte mica Sophie. Realizatorul/producătorul care va aniversa, în 18 decembrie, șaptezeci de ani a conjugat tehnologia cu talentul de povestitor și a construit o poveste pe măsura sufletului său de „etern copil”, pe care a prezentat-o (în afara competiției), în luna mai, la deschiderea Festivalului de Film de la Cannes.

Sophie – o fetiță din Londra – este răpită de un uriaș cu inimă bună. În ciuda marilor diferenţe de dimensiuni, cei doi încep să se apropie, să se înţeleagă, să se bucure că sunt împreună. Sophie și MUP/BGF vor realiza o călătorie nocturnă în care uriașul va trimite vise idilice copiilor adormiți. Blândul uriaş suferă că cei de-ai lui, creaturi gigantice, râd de el pentru că refuză să mănânce fetiţe şi băieţi. De-a lungul marelui traseu, vor avea de înfruntat și uriași răi, amenințători, care intenționau să-i devoreze pe tinerii din lumea întreagă. Deşi, inițial, micuţa Sophie se temea de lumea nouă, necunoscută, în care a ajuns, îşi dă seama – repede – că însoţitorul ei este o ființă blândă, iar curiozitatea o împinge să-i adreseze multe întrebări. Răpită de o „umbră”, mica orfană va traversa o succesiune de straturi: lumea oamenilor, universul giganților și tărâmul viselor, după care va reveni transformată. Fiecare dintre aceste episoade va echivala cu o plonjare în imaginarul în care coabitează minunea și teroarea, Uriașul din titlu fiind, în egală măsură, un răpitor, dar și un creator de vise sau coșmaruri. Trebuie să îi descoperim magnificul său atelier, în care mașinării bizare funcționează ca o imensă uzină, pentru a înțelege mai bine de ce Spielberg a fost atras și fascinat de acest personaj. Baletul umbrelor de pe ecran ne va ajuta să descifrăm din tainele viselor (secvențele în care BFG/MUP suflă în urechea unui copil un vis frumos). Noul amic o învaţă pe Sophie totul despre magie şi despre felul în care el transmite vise copiilor de pe Pământ, dar o avertizează – în acelaşi timp – că o revoltă a giganţilor este pe cale să distrugă echilibrul pământenilor. Astfel, misiunea celor doi va fi aceea de a salva omenirea de teribilul pericol pe cale să izbucnească, din universul magic.

Cineastul american utilizează, aici, forța talentului său și livrează o producție de calitate, la care toată echipa își aduce contribuția: muzica semnată de John Williams, imaginea filmată de Janusz Kaminski, montajul realizat de Michael Kahn și participarea actorilor Mark Rylance, Ruby Barnhill, Penelope Wilton, Jemaine Clement, Rebecca Hall, Rafe Spall. Viteza amețitoare cu care se schimbă cadrele (casa lui MUP, lumea onirică) – toate grandioase, mai mult sau mai puțin luminoase – are efectul unui uppercut. Totuși, ideea centrală – „inima filmului” – o reprezintă povestea emoționantă: prietenia stranie dintre gentilul uriaș și fetița cu ochelari, care ne amintește de Elliot (băiețelul sensibil din E.T.). Bine secondat de șeful decorator, Rick Carter, cel care „a oficiat” deja și în Avatar, alături de James Cameron, „tatăl lui E.T.” izbutește să îmbine universul scriitorului britanic cu ingredientele lui blockbuster și oferă o peliculă seducătoare. Năstrușniciile lingvistice ale Marelui Uriaș, maestru în stâlcit cuvinte, vor fi salvate de șarmul micuței Sophie, iar reciproca lor „domesticire” devine o frumoasă lecție despre înțelegere, toleranță și acceptare.

Gigantul (cel mai mic din grupul său de uriași) este, practic, un fel de alter-ego al fetiței, oferindu-i, astfel, peliculei și o dimensiune reflexivă. Narațiunea de pe eran deapănă firul evoluției unui copil în lumea adulților (din păcate, unii dintre ei imaturi). Plurivalența imaginilor (un orfelinat, oameni în stare de ebrietate sau turbulenți, uriași canibali) ilustrează cruzimea care subzistă în orice orizont. Ca de obicei, la Spielberg, moartea se ascunde în spatele unei coline.

Deși nu este o capodoperă a creațiilor sale artistice, The BFG devine un coș cu jucării, în care strălucesc și câteva minunății.

Regizor: Steven Spielberg
Scriitor: Roald Dahl
Scenarist: Melissa Mathison, Roald Dahl, Christopher Abbott
Compozitor: John Williams

Monteur: Michael Kahn
Operator: Janusz Kaminski
Producător: Frank Marshall, Sam Mercer, Steven Spielberg
Producător executiv: Kathleen Kennedy, John Madden, Michael Siegel

Distribuţia:

Ruby Barnhill (Sophie)
Rebecca Hall (Mary)
Mark Rylance (Uriaşul/BFG/MUP)
Bill Hader (Gigantul)
Penelope Wilton (Regina)
Jemaine Clement (Fleshlumpeater)
Adam Godley (Manhugger)

Durata: 1h  57

Articol publicat în revista Catchy

 

Măștile pasiunii – Eva

Aflat în competiție la cea de-a 68-a ediție a Festivalului de film de la Berlin, producția cinematografică Eva, semnată de Benoît Jacquot, i-a adus mai multe reproșuri decât elogii realizatorului său, care declara după prima proiecție: «ben j’ai fait ce film, c’est tout.». Thrillerul psihologic pe care l-a livrat spectatorilor se situează la o apreciabilă distanță de ceea ce ar fi trbuit să însemne mister și punere în abis, în această succesiune de confruntări, un câștig rămâne, totuși: sinceritatea lui Benoît Jacquot.

O parte din joaca de-a șorecele și pisica de pe ecran devine o bună ocazie pentru Benoît Jacquot de-a explora cu delicatețe un personaj feminin, amntindu-ne de Journal d’une femme de chambre. Benoît Jacquot realizează un film cu mai multe paliere de lectură/interpretare, în care manipularea, minciuna și seducția se regăsesc în miezul unei povești cu intrigă simplistă, dar    cu ramificații complexe. Uneori, a deruta pare mai nimerit decât a clarifica. Eva, în versiunea lui Jacquot, devine totodată povestea unui impostor care credea că își găsește inspirația într-o femeie pe care o percepea doar la suprafață; ceea ce el proiecta în ea era, de fapt, măsura mediocrității sale („talentului său”).

Așadar, un scriitor (Gaspard Ulliel) care și-a consolidat notorietatea prin minciună, lipsit de inspirație, se amorezează de o femeie de moravuri ușoare (Isabelle Huppert, magnifică în postura de burgheză provincială obligată să se prostitueze, soțul ei fiind închis) intrigantă. Vechea poveste a unui fost gigolo, Bertrand Valade, care fură manuscrisul (textul unei piese de teatru) unui tip pe care l-a lăsat să moară chiar în fața lui și-apoi devine scriitor (dramaturg) readuce în atenția publicului problematica imposturii și-a pasiunii obsesive. Falsul dramaturg se bucură de succes în societate, mai ales că e tânăr și arată bine, încât și e pe cale să se însoare cu o femeie din high life. Regizorul său îl solicită să scrie, de aceea are nevoie de inspirație și o caută undeva la munte, unde o întâlnește pe Eva. Bunăoară, în viața „promițătorului scriitor” se ivește această tulburătoare apariție (din zona curtezanelor de lux/„high-class call girl”), care devine obsesia ce-i va ruina viața. Fascinat de această femeie, dorește să pună în scenă relația lor.

Eva de Benoît Jacquot nu este aceeași cu cea realizată de Joseph Losey, cu Jeanne Moreau și Stanley Baker, deși intriga urmărește aceeași pistă, dar din alte poziții. În ambele ecranizări, frumoasa Evă este o născocire a imaginației romancierului britanic James Hadley Chase, care-a publicat, în 1946, acest roman. Fascinat de scrierile vechi, Benoît Jacquot alege să transforme    în spectacol dramele naturaliste, introspecțiile femeilor temperamentale, livrând adaptări ale clasicului „în costume” pentru un gen hitchcockian chiar și cu riscul de a deconcerta o parte a publicului. Pelicula constituie și un moment de suspans, dar și un prilej de etalare a talentului interpretativ pentru actrița Isabelle Huppert. Prezența pe generic a muzei sale, Isabelle Huppert, conferă forță acestei noi ecranizări. La al 25-lea lungmetraj, uimitoarea interpretă scoate la iveală ambiguitatea unei „femme fatale”, veritabil diamant brut, care îi pune în pericol pe bărbații care se apropie prea mult de ea. În egală măsură, ar putea fi și portretul unei burghezii decăzute, dar și imaginea pasiunii, a jugului amoros. Cineastul se distanțează de universul provincial chabrolian și încearcă să surprindă spectatorul. Thrillerul pune accentele acolo unde obscurul obiect al dorinței invocă suspansul, plimbându-ne de la Paris la Annecy, dintr-o lume hiperactivă într-una provincială, aparent plictisitoare. Spre deosebire de carte, în adaptarea pentru ecran, apar câteva modificări: atât Eva, cât și Bertrand au viață dublă, fiecare deține câte un secret degradant; ambele personaje sunt (în felul lor) solitare, cu reacții tranșante la prima abordare, bătăioase, refuzând rolul de victime, încercând să pară echilibrați în fața celorlalți.

Personajul masculin central, interpretat de Gaspard Ulliel, impecabil prin prezență, glisând periculos între diferite lumi, nu e dintre cei mai charismatici eroi principali. Cu toate că încearcă toate identificările, empatia pare imposibilă. Raporturile sale cu ceilalți, femei sau bărbați, destabilizează. Trebuie urmărită cu atenție privirea acestuia (fantasmele și gustul pentru autodistrugere). În mediile în care banii fac legea, trecutul său se constituie din mici lovituri oportuniste, iar prezentul îl transformă într-un uzurpator de carieră, fiind doar o „glorie fără talent” ; conferă putere celui care nu știe să se oprească la timp. Contrapartida feminină a lui Ulliel e jucată de Huppert, tenebroasă, lipsită de orice morală, întrupând o vârstă fascinantă în ochii unui tânăr care dorea să se reflecte în imaginea sa, mama bună de ucis, femeia de iubit, dar mai mult dorită decât urâtă. Întotdeauna aflată în universul ei în cinemaul psihologic la limită, Isabelle Huppert dă o tentă erotică, dar și cu nuanțe de autoderiziune, personajului său. Isabelle Huppert excelează în partiturile în care o femeie nu poate să-și exprime sinele decât atunci când e surprinsă într-o relație toxică. E aproape imposibil să nu ne amintim de rolul său, din Elle, care i-a adus anul trecut un Glob de Aur. Actrița își impune o detașare aproape comică, dar păstrează voalul necesar de mister pentru a menține suspansul.

În acest complex joc al manipulării, spectatorul se lasă legănat de pendulările personajelor de pe ecran; ironia din scenariu reprezintă un al doilea nivel al lecturii. Jacquot își observă personajele de la distanță, lipsit de cruzime sau de empatie, acolo unde Chabrol ar fi încercat să le ofere înțelegere pusă pe seama falsității lor funciare. Deși finalul abrupt derutează, Benoît Jacquot păstrează o notă de umor și ține să mai atenueze limitele rigide ale unui gen.

 

Regia: Benoît Jacquot

Scenariul: Gilles Taurand, Benoît Jacquot (după romanul Eve de James Hadley Chase)

Imaginea: Julien Hirsch

Decorurile: Katia Wyszkop

Costumele: Marielle Robaut

Sunetul: Christian Monheim, Paul Heymans, Olivier Goinard

Montajul: Julia Gregory

Muzica: Bruno Coulais

 

Distribuția:

Isabelle Huppert – Eva

Gaspard Ulliel – Bertrand Valade

Julia Roy – Caroline

Marc Barbé – Georges Marlin

Richard Berry – Régis Grant

Durata: 1h40 min

 

Premii, nominalizări:

Festivalul internațional de film, Berlin, 2018 :

Categoria	Rezultatul
Ursul de Aur – Benoît Jacquot	Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 

Când dragostea învinge legea – Loving

Bazat pe un caz real, Loving este un omagiu adus curajului de a lupta pentru dobândirea drepturile fundamentale, transformând povestea cuplului mixt, Richard și Mildred Loving, într-una care a inspirat cuplurile de pretutindeni. Deși dialogul, prin aluzie, face referire la contextul luptei pentru dobândirea drepturilor civile, de la finele anilor ’50, din America, totuși atenția este menținută asupra modestului cuplu Loving.

Jeff Nichols aduce în fața spectatorilor (și-a juriilor de la festivalurile de gen) o melodramă. Rasismul și segregaționismul din America deceniului ’50-’60 amenință viața eroilor din această poveste: Richard și  Mildred Loving, dar și cea a copiilor acestora. Cuplul mixt intră într-o adevărată epopee judiciară, doar pentru că se căsătoresc, în 1959, în Virginia. Așadar, când Richard Loving (Joel Edgerton) – un muncitor în construcţii, din Ţinutul Caroline (Virginia) – se îndrăgosteşte de o localnică de culoare – Mildred Jeter (Ruth Negga) -, în anul 1958, se creează  o adevărată furtună. Când Mildred află că este însărcinată, cei doi hotărăsc să se căsătorească, deși ambii sunt conştienţi că legile din Virgina interzic căsătoria între două persoane din „rase diferite”.

Prin urmare, decid să meargă în Washington pentru a se căsători. Mai mult decât atât, Richard face planuri de-a construi o casă pentru Mildred în apropierea familiei acesteia. La scurtă vreme, adjunctul şerifului dă buzna în casa lui Mildred şi îi arestează. Chiar dacă Richard le explică faptul că ei sunt căsătoriţi, șeriful Brooks le dă replica – acele acte nu aveau valabilitate în Virginia. Cei doi se trezesc aruncați în puşcărie. Aflați mereu sub presiune, aleg să pledeze vinovaţi pentru încălcarea legii respective şi primesc amândoi câte un an de închisoare. Judecătorul le dă sentinţa cu suspendare, punându-le condiţia de-a pleca din Virginia şi a nu reveni împreună vreme de cel puţin 25 de ani. După ce se mută în Washington, şi locuiesc la nişte prieteni de-ai lui Mildred, revin temporar în Caroline pentru ca primul lor copil, Sidney, să fie moşit de mama lui Richard. Din nou arestați, sunt lăsaţi în libertate atunci când avocatul lor susţine că le-a spus, în mod eronat, că se pot întoarce. Depărtarea și ruperea de locurile natale îi provoacă soției lui Richard o stare de frustrare, de aceea îi scrie Procurorului General, Robert F. Kennedy (în acea perioadă), cerându-i sprijin. Avocatul Bernie Cohen este o importantă verigă   în acest mecanism rigid, ajutându-i pe cei doi soți în lupta pentru drepturile civile. Deși are un aer fragil, Mildred intră în prima linie în cursa pentru dobândirea libertății familiei sale, ea vorbește cu avocații, cu ziariștii (Life Magazine) și, astfel, ajunge la Curtea Supremă (1967) pentru a obține revizuirea deciziei tribunalului din Virginia. Cazul „Loving vs. Virginia” va deveni, în timp, simbolul dreptului de-a iubi, indiferent de apartenența la o anume rasă, credință, fără distincții asupra originii.

Jeff Nichols țese intriga, cu simplitate, ocolind cu abilitate dulcegăriile și sentimentalismele ieftine. Este sufiecient un schimb de priviri sau doar câteva cuvinte pentru a da semnificație. Joel Edgerton este perfect în rolul lui Richard Loving, muncitorul alb, tăcut, un amestec impresionnat de inocență și demnitate. Eroul interpretat de Edgerton chiar nu înțelege de ce îi este interzis acest mariaj. Revelația acestui film o reprezintă prezența actriței Ruth Negga, care dă greutate unei pelicule în care familia, natura, paranoia și dragostea riscă să devină un melanj gri-amărui, într-o Americă à la John Ford. Influențele metafizice (în genul Terrence Malick) și atmosfera tradițională sunt însuflețite de Ruth Negga, cuceritoare prin farmecul interpretării artistice.

În spațiile largi din Virginia natală, privirile cuplului sunt mereu amenințate de linia orizontului. Violentele ieșiri ale șerifului, care era convins, în strâmta lui judecată, că face un bine persecutând acele persoane, devin aparițiile înspăimântătoare cvasipermanente din acest film, stârnind teamă chiar și privitorului din fața ecranului. Acest cuplu transmutat într-un stat vecin (care nu condamnă mariajul lor) rămâne încadrat doar între spații înghesuite (străzi înguste, camere mici de apartament). De aceea, cadrul din scena finală, odată cu vestea victoriei adusă de avocat, va fi acel cadru/unghiul care surprinde privirea lui Mildred care îl urmărește pe Richard jucându-se cu cei trei copii pe fundația viitoarei lor case.

Terenul intravilan devine un șantier în care familia Loving se reunește pentru a construi un nou și solid cămin. Ca și la Steve McQueen (Twelve Years a Slave) acest tip de secvențe (construcții, muncitori pe șantiere) sugerează ideea de comunitarism. Cu o mare economie de efecte (camera introdusă în biroul unui avocat neexperimentat sau într-o sală de tribunal, muțenia aparentă și expresiile monosilabice ale lui Richard), Loving face simțită importanța emoției pure (înlocuirea cuvintelor frumoase cu sentimentele reale). Frumusețea acestui film rezidă în faptul că aventura familială primează și se confundă cu destinul național din acea perioadă. Având o regie clasică, povestea cinematografică se derulează ca o cronică conjugală, delicată, Loving ilustrează drumul lung și anevoios, încărcat cu  obstacole, până la fondarea unui cămin trainic; elogiază dârzenia și insuflă optimism.

Regia: Jeff Nichols

Scenariul: Jeff Nichols

Imaginea: Adam Stone

Decoruri : Chad Keith

Costume: Erin Benach

Montaj: Julie Monroe

Muzica: David Wingo

Distribuția: Joel Edgerton (Richard Loving), Ruth Negga (Mildred Loving), Marton Csokas (Șeriful Brooks), Nick Kroll (Bernie Cohen), Terri Abney (Garnet), Alano Miller (Raymond), Michael Shannon (Grey Villet)

Durata: 2h3min.

Premii, festivaluri, nominalizări:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria	Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Joel Edgerton	Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Ruth Negga	Nominalizat

Festivalul de film, Cannes, 2016 :

Categoria	Rezultatul
Palme d’Or – Jeff Nichols	Nominalizat

 

 

 
Articol publicat în revista Catchy

 

Un mit resuscitat – Victor Frankenstein

 

Victor Frankenstein explorează efectul tehnologiei asupra moralei și creează o fuziune între (un anumit – 1860) trecut și viitorul dominat de știință și tehnică. Așadar, omul de știință, cu viziuni radicale, Victor von Frankenstein, și protejatul său, Igor Strausman, împărtășesc o concepție generoasă: aceea de-a sluji omului în dezlegarea tainei nemuririi. Totuși, experimentele lui Victor se-ndepărtează de cauză și au loc derapaje majore. Studentul la Medicină merge prea departe, iar acțiunile sale au consecințe oribile. Doar Igor îl poate îndupleca pe amicul său să salveze monstruoasa creație.

„Știți această poveste”/(acel narativ„we all know” ) ne spune Igor Strausman. „Este reală, (…) un savant nebun, o creatură înfricoșătoare”. Ceea ce nu cunoaștem, însă, este identitatea lui Igor Strausman. Interpretat de Daniel Radcliffe, acest personaj (inexistent în romanul original) este un cocoșat de la un circ, tratat precum un animal de către angajați, dar care va fi salvat de doctorul Frankenstein (James McAvoy). Tânărul actor, care și-a petrecut o parte din copilărie întrupându-l pe Harry Potter (în opt filme-cult), devine cocoșatul îndrăgostit de acrobata Lorelei (Jessica Brown Findlay), într-o nouă lectură cinematografică pentru mitul creat de Mary Shelley (1797-1851). Personajul interpretat de Radcliffe se încadrează în marea familie a celor respinși de o societate guvernată de legi dure. Cadrul general – fixat în Londra epocii victoriene – favorizează misterul  și devine un teribil atú pentru o versiune modernă a celebrului Doctor Frankenstein, o reconfigurare a poveștii despre rațiunea împinsă către limitele nebuniei. Prin urmare, vom spune adio filiației cu mitul lui Prometeu și romantismului tenebros.

Pelicula este o binevenită readucere în atenție a operei lui Mary Shelley, dar, finalul acestei producții lasă la iveală altceva decât dezbaterea morală pe care o promova cartea ce-a inspirat atâția cineaști de-a lungul timpului. Filmul – realizat de Paul McGuigan (Lucky Number Slevin) –  este unul de acțiune, patinat cu amprente din epoca victoriană, în maniera celor cu Sherlock Holmes și a filmelor polițiste despre Jack the Ripper, cu o abundență de imagini terifiante, la care s-au adăugat câteva doze de inspirație din benzile desenate, în care eroii sunt cercetători,  dar și oameni de acțiune. Dacă imaginea consacrată a lui Frankenstein era de savant nebun, geniu scelerat (antierou), de data acesta, ne fascinează un chipeș britanic (James McAvoy), prezentat într-o lumină corespunzătoare, încât spectatorul să aibă șansa de a nu se identifica în persoana lui. Îmbrăcat, spălat, tuns și scăpat de handicap (cocoașă), medicul îl va introduce acum pe noul său protejat într-o mare aventură științifică. Monstrul va trece într-un plan secund, iar filmul va concentra atenția asupra relației dintre cei doi bărbați.

Privitorul se lasă cu ușurință captivat de coregrafii (luptele corp la corp), de costumele de epocă (bărbați eleganți purtând jobene, doamne în rochii somptuoase), scenografia fidelă (mașini cu aburi) și rătăcește în acea Londră care i-a dat pe Dr. Jekyll & Mr. Hyde. Jucându-se cu tonurile de oranj pentru a rescrie lumina naturală și conturând un portret potrivit pentru celebrul medic, filmul se constituie într-un frumos eseu Steampunk (edificatoare scena în care monstrul deschide ochii grație electricității). Victor Frankenstein atinge tangențial dilemele morale; singurul personaj este fanaticul inspector Turpin (Andrew Scott), adevăratul antierou al filmului. De fapt, este singurul care apără cu adevărat binele public, deși a fost prezentat drept odios. În realitate, el reprezintă unica voce a rațiunii într-o lume devorată de ambiții. Chiar dacă apare la final, monstrul nu pretinde să devină el însuși un personaj, așa cum o făcea, de obicei, în filmele Frankenstein. Acum, pare doar un pretext fiindcă este cel mai nedreptățit personaj, nu mai reprezintă acel monstru inteligent și damnat, ci este personajul marginalizat, nu este o „voce” în film și nimeni nu încearcă descoperirea laturii lui omenești. Există, însă, un erou negativ veritabil – Finnegan – maleficul finanțator al experimentelor lui Frankenstein, cel care visează să conducă lumea prin orice mijloace, un personaj nelipsit din seria de filme cu Batman sau din science-fiction-ul plasat în actualitate. De data aceasta, e prezentat drept un bogătaș britanic  cinic și lipsit de scrupule (Freddie Fox). În acest film, vedem totul din perspectiva lui Igor și discernem clar ce anume îl îndemna pe Victor să gonească nebunește spre imposibil, chiar dacă asistentul, la început, e prea loial ca să vadă ce anume se petrece cu adevărat.

Reușita estetică (imaginea și efectele speciale) și coloana sonoră (Craig Armstrong/ Moulin Rouge și The Great Gatsby) salvează această nouă versiune de la eșec. Victor Frankenstein reușește să se strecoare pe lângă un subiect sensibil („Omului îi este permis să creeze viață din nimic?”) care, deși are loc cu secole în urmă, e prezent și în actualitate (ingineria genetică), preferă să rămână doar un film cu o acțiune spumoasă, plasată într-o epocă plină de intrigi.

Regia: Paul McGuigan

Autor/Scriitor: Mary Shelley

Scenariul: Max Landis

Imaginea: Fabian Wagner

Muzica: Craig Armstrong

Montajul: Andrew Hulme, Charlie Phillips

Durata: 109 min.

Distribuția:

James McAvoy –  Victor Von Frankenstein

Daniel Radcliffe –  Igor

Jessica Brown Findlay –  Lorelei

Andrew Scott – Inspectorul Turpin

Freddie Fox – Finnegan

Mark Gatiss –  Dettweiler

Callum Turner – Alistair

Daniel Mays –  Barnaby

Spencer Wilding  –  Nathaniel

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Familia în culorile curcubeului – Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu?

Un tată, patru fiice, patru gineri, patru tipuri de probleme actuale – aceasta este „încărcătura”  care va produce adevărate explozii de râs, în scene de un comic irezistibil. Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? – o savuroasă comedie franţuzească, doldora de gaguri care ne amintesc de Louis de Funès , dar şi purtătoare de mesaje pro-toleranţă rasială şi religioasă. Filmul realizat de Philippe de Chauveron „scanează” intimitatea mariajelor mixte. Așadar, un musulman, un evreu, un chinez… „Bine ați venit în Franța!”, în noua familie Verneuil. Degeaba s-au străduit, ca întotdeauna, să fie deschişi. Pilulele s-au dovedit greu de înghiţit atunci când prima dintre fiicele lor s-a căsătorit cu un musulman, a doua cu un evreu şi cea de-a treia cu un chinez. Speranţele lor de o vedea – în sfârşit – pe una dintre ele căsătorindu-se la biserică s-au focalizat, aşadar, pe mezina, care tocmai a întâlnit un bun catolic. Bieții Claude și Marie (Christian Clavier și Chantal Lauby), cu siguranță, nu și-ar fi imaginat vreodată că trei din cele patru fiice minunate s-ar fi angrenat în așa mariaje. Totuși, nu se cuvine să poarte doliu după ipoteticul ginere ideal, care să le fi dus pe frumoasele lor fiice la altar și, apoi, să le fi oferit șansa de-a crește copilași albi și blonduți. Să existe – oare – prejudecăți și rasism? Nici vorbă, ar zice tatăl, care se declară relaxat, fiindcă tot el ne amintește: „Je suis gaulliste”. Când mezina familiei îi anunță că a întâlnit bărbatul potrivit, care este catolic, cei din familia Verneuil simt că le cresc apripi. Din păcate, blondina-cadet a omis să le precizeze că viitorul ginere este… negru.

Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? este altoit pe formula comică a sketchului, iar Philippe de Chauveron se amuză, altături de co-scenaristul Guy Laurent, combinând idei și clișee la modă (pe linia trasată de comediile La vérité si je mens, Black Mic Mac). Ba, mai mult de-atât, unuia dintre personajele din film îi sună telefonul mobil pe o melodie din coloana sonoră din Rabbi Jacob. Să citim, aici, un mesaj subliminal? Philippe de Chauveron știe, în orice caz, să pună în discuție problematica mariajelor mixte. Cineastul provine dintr-o familie catolică, de burghezi așezați, dar fratele său s-a căsătorit cu o franțuzoiacă de origine magrebiană. Să fie, oare, oglinda familiei Verneuil? Statisticile indică un fapt cert: 20% dintre mariajele din Franța sunt mixte (cel mai ridicat procent din Europa); nu au fost luate în considerare și datele de acest fel despre uniunile consensuale. Prin urmare, este eliminată orice suspiciune de rasism, ritmul susținut, dialogurile spumoase, lejeritatea și bunăvoință dau o notă de optimism. Aici, personajele pozitive nu sunt înghesuite într-un ghetou mizerabilist, așa cum ne obișnuise deja un anume tip de cinema; musulmanul este un avocat de succes, chinezul lucrează la o bancă, evreul pune bazele unei afaceri cu profil bio, negrul este actor de teatru. Tineri, frumoși, trentagenari pe picioarele proprii, toți ginerii familiei Verneuil sunt mândri de statutul lor de cetățeni francezi, fiind atașați de cultura tării adoptive. Pentru ei, Franța este patria ideală („La France idéale, quoi!”).

Un duo actoricesc de excepție îl reprezintă Chantal Lauby – care o  întrupează, impecabil, pe mama disperată – și Christian Clavier, tatăl rotofei, dar mereu făcător de grimase  à la de Funès. Cei doi actori de școală veche sunt irezistibili în postura părinților (Claude și Marie Verneuil) tradiționaliști, conservatori, dar dispuși la multe renunțări pentru binele fiicelor. În distribuție, vor apărea merituoși tineri actori care-au transformat această comedie populară într-un veritabil succes/box-office. Așadar, este o poveste à la United Colors of Benetton’s – despre un alb, un arab, un evreu, un chinez și-un negru. Cine pică-n apă? Nimeni. Toți se salvează cu bărcuța râsului (filmul a fost produs chiar de TF1).

Lungmetrajul se bazează pe principiul repetiției. Burghezul înstărit din frumoasa provincie franceză, fost notar, trebuie să facă față avalanșei de imigranți din diverse comunități, intrați în sânul familiei sale. Scenariul nu și-a propus temperarea burghezului rasist, dar îi va oferi șansa de-a înțelege că poate conviețui și cu alții (mai ales că tatăl ultimului ginere este tot un rasist, ca și el, doar că e un negru din Côte d’Ivoire). Actorul de culoare, Pascal N’Zonzi, adică André Koffi (tatăl lui Charles) este o veritabilă interfață a personajului interpretat de Christian Clavier. Confruntările și împăcările dintre cei doi (viitori) cuscri sunt adevărate cascade de gaguri care transformă totul în lacrimi de râs.

În acest Rabbi Jacob al anilor 2000, toată lumea face glume cu tentă xenofobă, dar în limitele corectitudinii, atât de des invocate. Chiar dacă fiecare dintre cuplurile mixte își flutură câte-o aluzie cu referire la rasă sau stereotipuri  (chinezul este punctual, dar lingușitor, evreul este distant, dar când vine vorba despre profit, renunță la tot ce este cușer/kâscher, arabul este violent și intrigant, dar la procese pledează pentru toleranță); nici vechea biserică creștină, catolică, nu este ocolită de gaguri (la confesional, preotul o ascultă pe burgheza îndurerată, dar glisează cu elan ecranul unui telefon mobil în căutarea unor promoții online, iar pe ginerele doamnei Verneuil îl bate prietenește pe umăr, chicotind ca o „fetișcană”). Comunitățile imigranților sunt bine reprezentate, așa încât, la masa de Crăciun, gazda găsind în piața locală mâncăruri tradiționale pentru fiecare dintre ginerii săi, le va oferi tot ce credea ea că e mai bun. Într-o epocă în care tensiunile sociale și acțiunile de extremă dreaptă se întețesc pe zi ce trece, mesajul din Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? este bine-venit. Dorința de armonizare și de apropiere între popoare vine să mai reducă din potopul de prejudecăți și violențe. Scena de la cina de Crăciun, în care David, Rachid și Chao – ginerii familiei Verneuil – intonează impecabil imnul „La Marseillaise” stârnește amuzamentul și amortizează orice (presuspus) conflict interetnic.

Plămădită într-un creuzet galic, comedia Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? se transformă într-o invitație subtilă la toleranța multiculturală, deși este împănată din belșug cu autoironie, așa cum numai francezii știu să o facă.

Regizor: Philippe de Chauveron
Scenarist: Philippe de Chauveron, Guy Laurent
Compozitor: Marc Chouarain
Operator: Vincent Mathias
Producător: Romain Rojtman
Monteur: Sandro Lavezzi
Distribuţia:
Christian Clavier (Claude Verneuil)
Chantal Lauby (Marie Verneuil)
Frédérique Bel (Isabelle Verneuil)
Julia Piaton (Odile Verneuil)
Emilie Caen (Ségolene Verneuil)
Elodie Fontan (Laure Verneuil)
Ary Abittan (David Benichou)
Medi Sadoun (Rachid Benassem)
Frédéric Chau (Chao Ling)
Noom Diawara (Charles Koffi)

Articol publicat în revista Catchy

 

Când valsul intră în derapare – I, Tonya

O poveste de viață – în cel mai pur stil american – , din agitata, nestatornica și dinamica lume a sportului, oferă o temeinică bază pentru analiza relațiilor interumane în condiții de competiție (presiuni și suferință) punând sub o lumină nouă și termenul fair-play. Biografia cinematografică I, Tonya narează povestea patinatoarei Tonya Harding, campioană naţională a Statelor Unite, de două ori laureată a Olimpiadei. Numele său a ajuns în presa internaţională şi din pricina unui scandal imens petrecut la Olimpiada de iarnă, din 1994, când competitoarea sa directă – Nancy Kerrigam – a fost atacată și lovită la genunchi cu un baston telescopic, în timpul campionatului de patinaj artistic din Detroit (ianuarie 1994), înainte de Jocurile Olimpice de la Lillehammer. S-a dovedit, după îndelungi cercetări, că agresorul fusese aganjat de soţul patinatoarei, Harding fiind apoi eliminată din competiţie.

Australianul Craig Gillespie are meritul de a ne reîmprospăta memoria, într-o povestire plină de autenticitate, utilizând formula consacrată a biografiilor, dar cu rigoare și mult umor, în căutarea adevărului, aflat mereu la mijloc. Cineastul livrează o narațiune, din zona faptului divers, datată în perioada anilor ’90. Lungmetrajul conține o doză de parti pris (asumată) fiindcă realizatorul a încercat să suscite empatie pentru eroina titulară, prezentând-o ca pe o victimă a circumstanțelor. Astăzi, după două decenii de la incident, fiecare dintre părțile implicate își are propria versiune, de aceea opinia spectatorului se va contura abia după epilogul poveștilor de pe ecran. Filmul urmărește ascensiunea și decăderea unei campioane, patinatoarea Tonya Harding, grație interpretării uimitoarei Margot Robbie care-i conferă veridicitate personajului. Craig Gillespie deapănă povestea vieții Tonyei de la patru la patruzeci și patru de ani, urmărind parcursul ei profesional în care-a excelat fiind prima patinatoare care-a executat un triplu axel într-o competiție, dar nelăsând deoparte nici viața ei privată.

Filmul este povestit cu ajutorul câtorva interviuri, oferite de cei apropiați Tonyei: fostul soț, Jeff Gillooly (actorul născut în România, Sebastian Stan), prietenul său bodyguard, Shawn Eckhardt (Paul Walter Hauser), antrenoarea ei, Diane Rawlinson (Julliane Nicholson) și nu in ultimul rând, mama acesteia. O întrebare se naște ca firească:„Cine spune adevărul?”. Iată ce zice Tonya: „There’s no such thing as truth. It’s bullshit. Everyone has their own truth, and life just does whatever the fuck it wants”.

Dar ce traseu complicat! Abandonată de tată, maltratatată de o mamă abuzivă, căsătorită de timpuriu cu un bărbat agresiv, Tonya Harding a fost mereu forțată să adopte o poziție de luptătoare arțăgoasă și arogantă, dar care i-a adus numeroase recompense la întrecerile de pe luciul gheții. Principalele linii directoare sunt devoalarea „micilor minciuni albe” din jurul succesului, dar și excelența în condiții vitrege de trai. Pelicula relevă marele paradox al celor două campioane: una avea o viață personală stabilă și o carieră fără valuri, cealaltă provenea dintr-o familie modestă, în care mama utiliza forța și abuza de supracontrol, dar sportiva reușea să obțină performanțe pe gheață. În centrul acestui film vădit politically incorrect, regăsim dozele de umor și emoție necesare unei mai bune înțelegeri. Regia abundă în scene de „dopaj cu vitamina C”, pe fundalul sonor perfect acordat anilor ’80. Allison Janney a insuflat ceva din trăsăturile sale pentru a contura portretul unei mame abuzive și s-a dovedit incredibilă (dialogurile incisive, situațiile absurde și violența de neimaginat). Cu o astfel de actriță, orice regizor poate miza pe autoderiziune și își permite să calibreze dozajul, bazându-se și pe talentul lui Margot Robbie, capabilă de mari acrobații interpretative. Nici cealaltă parte a distribuției (rolurile secundare) nu rămâne mai prejos, tocmai pentru a permite dramei teribile să vireze spre comedie simpatică (realizatorul se îngrijește ca nu cumva acel „american dream” să nu ajungă un coșmar/Tonya Harding: „America. They want someone to love, they want someone to hate”).

Toate acele contribuții din fața camerei de filmare se vor a fi reconstituirile de facto, povestea nu e spusă de acel narator omniscient, ci de protagoniști, cu toată subiectivitatea implicată. Istoria controversatei patinatoare se conturează, așadar, într-o biografie de tip tabloid, mizând pe acele tonuri ale genului care permit inserarea titlurilor șocante. Personajele aliniate în jurul Tonyei – mama tiranică (LaVona), soțul violent sau Shawn, imbecilul care-a împins-o spre căderea spectaculoasă – scot în relief singurătatea „alergătorului de cursă lungă”. Dezinvoltura și cinismul asumat fac din Tonya (din această peliculă) genul de eroină căreia să-i găsești circumstanțe atenuante, fie și cele vârâte cu de-a sila într-un morman de „white trash” (Tonya Harding: „I was loved for a minute, then I was hated. Then I was just a punch line”). Versiunile diferite l-au ajutat pe Craig Gillespie să realizeze acest portret de grup, prezentat ca un cuib de vipere, în care fiecare se agită în timpul unei agresiuni, pasând vina de la una la alta. Cu un cinism detonant, Craig Gillespie adoptă un ton aspru, nepoliticos și portretizează o eroină provocatoare, impertinentă, răpusă de orgoliu. În același timp, realizatorul se îngrijește să vireze spre sistematizare și către recurența comentariilor – transformate într-un subterfugiu comic (apelând la complicitatea spectatorilor) – lăsând, totuși, impresia de fluiditate. Granițele dintre ficțiune, documentar și interogațiile despre natura umană se întrepătrund firesc în această narațiune cinematografică buclată, de-un senzaționalism indiscret. Imaginile de arhivă (chiar și în genericul filmului) permit analizarea eroinei: adevărata Tonya Harding. Lăsând să coabiteze două forme distincte (ficțiune & documentar) în același pivot, lungmetrajul permite ilustrarea Americii: o perpetuă poveste regizată de ea însăși, o societate traversată de contradicții, o forță care nu încetează să se re-inventeze zi de zi.

I, Tonya rămâne o peliculă teribilă, încărcată de-o tulburătoare energie cu scopul de-a face posibilă existența unei eroine cu un destin excepțional: deși sortită succesului, se pierde scandalos în circul mediatic (într-o Americă isterică) din pricina vanității nemăsurate. Această aprigă „nepoată a unchiului Sam” ne convoacă pe toți la reflecție.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Craig Gillespie

Scenariul: Steven Rogers

Imaginea : Nicolas Karakatsanis

Decorurile: Jade Healy

Costumele: Jennifer Johnson

Montajul : Tatiana S. Riegel

Muzica: Peter Nashel

Distribuția:

Margot Robbie – Tonya Harding

Allison Janney – LaVona Harding

Sebastian Stan – Jeff Gillooly

Paul Walter Hauser – Shawn Eckhardt

Julianne Nicholson – Diane Rawlinson

Mckenna Grace – Tonya Harding, copilă

Caitlin Carver – Nancy Kerrigan

Bojana Novakovic – Dody Teachman

Durata: 120 min

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018:

Categoria	Rezultatul
Cea mai buna actrita in rol principal – Margot Robbie	Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol secundar – Allison Janney	Câștigător
Cel mai bun montaj – Tatiana S. Riegel	Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018:

Categoria	Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical)	Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (comedie/muzical) – Margot Robbie	Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar – Allison Janney	Câștigător

Premiile BAFTA, 2018:

Categoria	Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Margot Robbie	Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu original – Steven Rogers	Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Allison Janney	Câștigător
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Jennifer Johnson	Nominalizat
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle
Deborah La Mia Denaver	Nominalizat
Adruitha Lee	Nominalizat

 

Elogiul neîmplinirii – Mistress America

După  admirabila apariție din Frances Ha, simpatica actriță Greta Gerwig „recidivează” într-o nouă comedie, semnată de Noah Baumbach: Mistress America (2015). Considerabilul ei talent actoricesc a fost dublat și de contribuția pe care Greta Gerwig a avut-o și în calitate de co-scenarist al acestei comedii. Așadar, aici o întrupează pe Brooke – o seducătoare newyorkeză  atipică rezidentă în Times Square – care face cunoștință cu juna Tracy, o studentă aflată în primul an de facultate la Barnard University. Pelicula analizează relația dintre cele două tinere, care urmau, la un moment dat, să devină surori vitrege (tatăl lui Brooke intenționa să se căsătorească cu mama lui Tracy). Numeroase scene din acest film par decupate din peliculele lui Woody Allen, dar au o tonalitate mult mai tranșantă. Greu de crezut că prestația celor două actrițe – Greta Gerwig și Lola Kirke – ar putea lăsa nepăsător pe cineva.

Tracy – prototipul fetei din provincie, inteligentă și ambițioasă – este nevoită să se acomodeze  cu microuniversul academic și, mai ales, cu marea metropolă:„Big Apple”. Suava Lola Kirke, boboaca zorită, este gata să ia în piept viața plină de ispite din New York. La sugestia mamei sale, care este pe cale să se recăsătorească, vine în contact cu viitoarea ei soră vitregă, Brooke/Greta Gerwig. Citadina trentagenară, ușor egocentrică, inventivă și hiperactivă o contaminează pe jună cu energia sa. Aparent neîndemânatică, defazată, aproape lunatică, Brooke/Greta Gerwig este o creatură sofisticată, mondenă, energică și pare versiunea actualizată a lui Holly din Breakfast at Tiffany’s: o seducătoare mitomană, prinsă în mrejele propriilor iluzii.

Cucerită de spiritul efervescent al acestei veritabile „city girl”, Tracy nu-și poate da seama de unde găsește atâtea resurse pentru optimism o ființă trecută prin multe eșecuri. Să fie doar vanitatea dublată de un soi de romanțiozitate neidentificată/nedeclarată? Greta Gerwig își umanizează personajul vulnerabil și incapabil de cea mai mică introspecție. De mică rămasă  fără mamă, Brooke izbutește prin inventivitatea sa efervescentă, fără ca ea să fi urmat vreodată cursuri universitare (face meditații cu puștoaice de bani-gata, vrea să-și deschidă un restaurant într-un spațiu elitist). Fără ca vreo secundă să o bănuiască pe Tracy/noua„baby sister” că o va include în biografia sa pentru un proiect literar, o ia sub tutela ei. Aspirantă la scriitura de calitate, Tracy visează să înființeze o revistă cu profil literar, în care să fie publicate texte exigent elaborate. Deși are certe calități literare, gestul lui Tracy atestă dorința de ascensune socială, dar care nu are nimic în comun cu cel al lui Brooke. Cele două potențiale surori vitrege capătă, în viziunea lui Baumbach, o carcasă sociologică, dar costumată în comedie. Rivalitatea feminină capătă valențe comico-amare în comedia lui Noah Baumbach, care sondează cercurile ușor bizare, populate cu snobi și cinici.

Pentru Tracy, Brooke întruchipează perfect newyorkeza marginală, dar briliantă, care ronțăie viața fără compromisuri, câtă vreme Tracy reflectă, pentru Brooke, imaginea ei, în urmă cu zece ani. Parcă întrebând ce s-a petrecut cu cei „douăzeci de ani” ai fiecăruia/fiecăreia, cineastul este interesat de jocul din această oglindă deformată.

Abia în partea a doua a filmului, ne dăm seama de intențiile regizorului, atunci când Brooke ajunge, ad-hoc, șefa unei găști de tineri care se va confrunta cu vechea sa rivală („frenemy”)  din liceu. Mamie-Claire este colega care i-a „suflat” ex-logdnicul și care i-a preluat unele idei, pe care, apoi, le-a exploatat. Mistress America are coloratura unui vodevil (excepțională coloana sonoră semnată de Dean Wareham și Britta Phillips) în scenele în care vasta locuință a familiei din Connecticut devine teatrul  unei vânători încrucișate între soț (Michael Chernus), soție (Heather Lind) și ex-iubită (Greta Gerwig). Aici, Baumbach își confirmă talentul de portretist, îndeosebi de personaje secundare, în doar câteva tușe. Regăsim în tabloul din Connecticul cele mai pitorești exemplare: un vecin (medic pediatru tachinat de gazda Mamie-Claire c-ar fi pedofil) reclamagiu, o „girlfriend”/Nicolette posesivă, un coleg/student atras de talentul literar a lui Tracy, dar mult prea egoist și leneș, o avocată asiatică însărcinată care așteaptă, neliniștită, să vină soțul „grijuliu” să o ducă acasă – toți puși laolaltă pentru a jongla cu registrele contradictorii. Scenele dintre acești eroi se succed și se intersectează cu repeziciune, oferind imaginea unei comedii bulevardiere; dialogurile sunt spumoase și stârnesc valuri de simpatii-antipatii gâlgâind de umor (colegul lui Tracy îi declară că el are nevoie de o femeie pe care să o iubească, ci nu una cu care să fie nevoit să țină pasul). Apelul telefonic de la tatăl lui Brooke  cade ca un trăsnet în această gălăgioasă adunare, în care alinațele se fac și se desfac din minut în minut. O emoție sinceră va tulbura stăpânirea de sine a lui Brooke, iar Greta Gerwig va menține echilibrul fragil dintre spontaneitatea întunecării și melancolia difuză. Șocul se ivește odată cu „defăimarea” lui Tracy de către geloasa Nicolette, care-i citise, pe furiș, încercările literare. Din nou, alianțele se vor re-formula, iar zona de confort a lui Tracy va fi stricată de întreaga grupare adunată în luxoasa vilă. În acest dispozitiv-șoc, ecourile triste ale unei adolescențe încărcate de deziluzii, adesea provocate de relațiile dintre părinți, transformă această comedie într-una cu dimnesiunea neo-alleniană.

Epilogul este unul exemplar: cele două eroine se regăsesc sub dublul semn al reconcilierii și al separării. Amândurora li se oferă o a doua șansă, aceea de-a se reinventa și de-a fi independente. Prima își va crea o mică comunitate în jurul imaginii sale artistice, cea de-a doua se va lăsa pradă artificiilor și confortului. În final, fiecare trebuie să știe când și unde să-ntoarcă pagina. Deși nu este o capodoperă a genului, Mistress America are o energie poetică ce nu trebuie subestimată și nici pierdută din vedere.

Regia: Noah Baumbach
Scenariul: Noah Baumbach, Greta Gerwig
Imaginea: Sam Levy
Montajul: Jennifer Lame
Muzica: Dean Wareham, Britta Phillips
Producători: Noah Baumbach, Scott Rudin, Lila Yacoub, Rodrigo Teixeira, Greta Gerwig
Distribuția: Greta Gerwig (Brooke), Lola Kirke (Tracy), Matthew Shear (Tony), Heather Lind (Mamie-Claire), Michael Chernus (Dylan), Cindy Cheung (Karen), Kathryn Erbe (Mama lui Tracy)

Durata: 1h26 min

Articol publicat în revista Catchy

 

Cine a ucis-o pe Anna/Emma?

Analizând două dintre cele mai celebre romane despre femei din literatura universală, Anna Karenina şi Madame Bovary, adulterul pare să fi fost una dintre “ocupaţiile” cele mai incitante din Europa acelor timpuri.

O vreme, s-a discutat despre îndrăgostiţii celebri din perioada medievală: Lancelot şi Guinevere, Tristan şi Isolda şi s-a ajuns la concluzia că dificultatea, imposibilitatea şi (aşa-zisa) ilegalitate a iubirii dintre ei ar fi, de fapt, esenţa pasiunii. Practic, mariajul reprezenta cadrul social normal, “rama” potrivită, pe câtă vreme, adulterul ar fi fost exprimarea dorinţelor ascunse şi, totodată, afirmarea individuală.

Se pare că iubirea (care include şi partea carnală) este o “preocupare” destul de recentă a societăţii umane, iar monogamia devine din ce în ce mai rară. Bărbaţii nu au fost şi nu vor fi niciodată ostracizaţi pentru “promiscuitate”. Câtă vreme trăim în falocraţie, devine din ce în ce mai greu de “plasat” adulterul într-un context estetic, social şi cultural. Dacă vom aborda descrierile sociologice ale modernităţii, cu siguranţă va fi greu de ales între studiile de gen exprimate prin intermediul analizelor familiei din punct de vedere marxist, psihanalitic sau feminist. Desigur, ar fi necesară o (re)citire a lui J. J. Rousseau.

Cu certitudine, însă, în secolul al XIX-lea şi începutul de secol XX (între 1857 şi 1914), adulterul era un păcat “capital”, de aceea prezenta mare interes. Astfel, două mari opere literare – Anna Karenina şi Madame Bovary – aveau puternice legături cu politicile sexuale ale lui Rousseau – Émile et Sophie ou Les solitaires. Urmărind reacţiile Emmei, puteam repede să le comparăm cu cele ale lui Sophie în momentul în care Emile nu i-a mai împărtăşit afecţiunea. Dacă ne uităm cu atenţie la Anna şi la Emma, prin modelul feminin al lui Rousseau – Sophie, observăm că adulterul nu este o problemă reală. Adevăratele probleme erau, de fapt, libertatea, egalitatea, identitatea personală, disperarea, opresiunea psihologică şi lista poate continua. Femeile nu au citit Rousseau, ele au preluat pur şi simplu forma de educaţie propusă de acesta. Pentru teoreticienii contemporani, definirea femeii din punct de vedere sexual devine o problemă din ce în ce mai grea.

E posibil ca, pentru unele dintre femei, adulterul să fie o expresie a senzualităţii şi a sexualităţii deopotrivă, situaţie în care identitatea de tip freudian să concureze acel superEgo, încălcându-i interdicţiile.

Revenind la Tolstoi şi la Flaubert, pedepsirea adulterului personajelor din operele lor reprezintă o expresie a puritanismului latent din cei doi autori, punctul de vedere al unei lumi patriarhale, cât şi o expresie a stării psihologice personale a celor doi scriitori. Să nu uităm că, deşi era un scriitor de succes, Lev Tolstoi nu era un bărbat atrăgător din puncte de vedere estetic, iar soţia sa era mai tânără cu şaptesprezece ani decât el. La fel, o relaţie (amoroasă) eşuată cu poeta Louise Colet l-a condus pe Flaubert spre o viaţă solitară şi la exprimarea celebrului dicton: “Madame Bovary c’est moi […]”.

Rămânem, deci, cu două modele celebre: Anna şi Emma. Ambele au fost femei/personaje celebre ale marii literaturi clasice, amândouă au fost infidele, au suferit ororile psihologice ale vinovăţiei şi au recurs la sinucidere prin propria lor conştiinţă. Amândouă au fost create de bărbaţi celebri.

În actualitatea tulbure a secolului al XXI-lea, când rolurile sunt total încurcate între sexe, lectura acestor două romane necesită noi şi noi chei de abordare.

 

Articol publicat în revista WebCultura