RSS

Arhivele lunare: iulie 2019

Hanna, copila-lup – Hanna

Unele basme au gust de fiere în cinema: True Grit (2010), Sucker Punch (2011), My Little Princess (2011); îmbracă diverse haine (western, jocuri video, glamour) fiind utilizate de fetiţe, care le abandonează când cresc.

Pelicula, Hanna (2011), este o variaţiune a basmelor de esenţă germanică, dar care urcă pe versantul spionajului. Realizatorul filmelor Atonement (2007) şi Pride & Prejudice (2005), Joe Wright, a părăsit lumea dantelelor şi a dramelor istorice pentru a nara povestea Hannei. Sensibilitatea şi fineţea scenică din peliculele amintite sunt abandonate pentru abordarea unui proiect de acţiune. Hanna este povestea unei fetiţe instruite în secret, de la o vârstă fragedă, să o răzbune pe mama ei, anihilată de o organizaţie ultra-secretă, foarte puternică. Personajul central este o adolescentă antrenată de tatăl ei, fost agent special (Eric Bana), să devină maşină de ucis în vederea răzbunării. Mama ei fusese ucisă de un agent CIA, iar rolul acestei carieriste roşcate i-a revenit lui Cate Blanchett. Crescută în tundra finlandeză, Hanna deprinde tehnici sofisticate pentru a deveni un criminal de elită.

Hanna

Astfel, asistăm la traiectoria sinuoasă a micuţei globetrotter, care pleacă de la Cercul Polar într-un parcurs cu accente de thriller. Joe Wright lasă o dâră de snobism în demonstraţia acestui rit de trecere deghizat în film de acţiune contemporan. Saoirse Ronan, cu aerul de Sylvie Testud, şterge memoria dureroasă din prestaţia anterioară (Atonement), se reinventează şi devine o războinică, comparabilă cu Uma Thurman din Kill Bill. Tânăra actriţă, blondă cu ochi albaştri, fragilă, este suficient de matură pentru a aduce această eroină neconvenţională, plină de energie, în faţa spectatorilor.

Cu toate acestea, Wright confirmă unele ticuri de scriitură, abordând o viziune de publicitar, cu aere de colonialist, incapabil să convingă publicul să vadă altceva decât nişte locuri comune. Joe Wright prezintă, pe ecran, anxietăţile şi tulburarea unei fete aruncate în lume doar cu un bagaj de cunoştinţe teoretice şi ceva abilităţi marţiale, crezând că în acest mod stârneşte interesul spectatorului.

Serafica blondă, care ştie definiţii din enciclopedie, se luptă ca un gladiator, călătorind prin Europa (din sudul Spaniei până la Berlin) într-un tempo de Speed, dar într-o estetică rece.

Realizatorul multiplică planurile-detaliu, dar efectele de montaj sunt nefericit alese în dorinţa de a ilustra frica Hannei în faţa unei lumi ostile şi în faţa unor ispite cărora nu le face faţă. Totul se derulează prea repede şi pentru asta, Joe Wright a însoţit angoasa fetei cu o coloană sonoră realizată de The Chemical Brothers, dar în defazaj cu momentele filmului. A reuşit să scoată, în acest mod, un thriller ritmat de cascadorii, o fuziune între filmul de acţiune şi basm.

Wright a semnat o fabulă fantastică şi a proiectat această micuţă globetrotter căutând cheile trecutului său în jurul lumii. Ni se prezintă o Germanie de ghid turistic, cu savanţi nostalgici după eugenismul unei epoci apuse.

Scenariul a încercat să zugrăvească o lume ai cărei protagonişti pot fi caricaturi. Astfel, Cate Blanchett este prezentată, în rolul Marissei Wiegler, ca un amestec ciudat de maşteră (mamă vitregă), din basmul Albă-ca-Zăpada, vrăjitoarea cea rea din Hänsel şi Gretel sau lupul cel rău din Scufiţa Roşie; este o versiune modernă a arhetipului răului. Semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară. La fel, Eric Bana, în postura de tată protector, nu reuşeşte să suplinească golurile din scenariu.

Revelaţia acestui film o reprezintă tânăra Saoirse Ronan, în partitura fetiţei-lup. Hanna descoperă că viaţa ei ar putea fi alta abia atunci când intră în contact cu o familie franceză. Regăsim, aici, universul lumii occidentale şi cultura adolescenţilor (modă şi sex). În felul acesta, ea află că a fost crescută precum criminal într-un lagăr CIA. Hanna se luptă să-şi recapete libertatea şi o viaţă normală. În acest rit de trecere, Hanna vrea să ştie cine este cu adevărat. Iar la finalul traiectoriei, o găsim într-un parc de distracţii dezafectat (un parc al Fraţilor Grimm) înfruntând-o pe Marissa Wiegler, ivită dintr-o gură de lup.

Din acest divertisment cu vocaţie de blockbuster (cu trimiteri clare la basmele germanice), apreciem prestaţia de excepţie a tinerei Saorise Ronan şi unele scene psihedelice dintr-un Berlin de cartolină.

Hanna (2011)
Regizor: Joe Wright
Scriitor: Seth Lochhead
Scenarist: David Farr, Joe Penhall, Joe Wright
Compozitor: Tom Rowlands, Ed Simons
Operator: Alwin H. Kuchler
Producător: Marty Adelstein, Leslie Holleran, Scott Nemes
Monteur: Paul Tothill

Distribuţia: Saoirse Ronan (Hanna), Cate Blanchett (Marissa Wiegler), Eric Bana (Erik Heller), Tom Hollander (Isaacs), Olivia Williams (Rachel), Michelle Dockery (Falsa Marissa), Jessica Barden (Sophie), Tom Hodgkins (Monitor)

Articol publicat în revista LiterNet

Reclame
 
Comentarii închise la Hanna, copila-lup – Hanna

Scris de pe iulie 31, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , ,

Zborul înalt al bufonilor lui Gigi Căciuleanu – „On The Roof”

Moștenit de la Shakespeare, bufonul este, de fapt. o formă a conștiinței. Bufoneria lui este prezentă prin cuvinte, nu are nevoie să facă giumbușlucuri ca să distreze. Nici scopul lui nu este acela de a distra, ci de a pune în discuție logica pragmatică a lumii și a o nega prin cuvinte.  La toate curțile, rolul bufonilor a fost, se stie, unul singur – să-i amuze pe stăpânii lor, să le alunge plictiseala, să coboare filosofia la condiția de „paiață”, pentru ca ea să distreze, în loc să tulbure. Mereu inspirat, neobositul artist, Gigi Căciuleanu, stimulat de unicitatea și de farmecul #Amfiteatrului în aer liber și entuziasmat de creativitatea tinerilor actori selecționați la Gala HOP – Gala Tânărului Actor, al cărui director artistic este în acest an, a invitat spectatorii osteniți de statul în fața micilor ecrane la un zbor înalt…«On the Roof» !

Afișul spectacolului © TNB

Intențiile artistului-coregraf sunt clare: „Bufonii nu aparţin unei naţii anume. Constituie o tagmă trans-naţională. Nu exersează o meserie ci profesează o artă. Mai mult decât îngerii, măscăriciul, nu că nu ar avea sex dar, poate lua aparenţa oricărui gen pe care și l-ar propune. Bufonii nu vorbesc o limbă anume, dar chiar și o onomatopee bine ţintită poate să rănească și să-l răzbune pe bufon de toate biciuelile primite.”

Așadar, echipa coordonată de Gigi Căciuleanu, asistat de coregrafa Lelia Marcu – Vladu, umple spațiul cu o energie debordantă, expunând metafore vivante organizate sub mulineta sa estetică, în care mixează clasicul și postmodernul într-un original mashup. On the Roof reunește cuvântul și mișcarea, confererind o fizicalitate a sensurilor: „Ca și dansActorul măscăriciul trebuie să fie mai versatil decât un actor și mai “a-toate-mișcător” decât un balerin sau dansator” – mărturisește Gigi Căciuleanu. Bunăoară, paisprezece tineri actori rămân fideli unei esențializări atât a gesturilor, cât și-a logosului. Trupurile bine antrenate desenează cu virtuozitate metafore scenice, fiindcă bufoneria lor este (tot) o artă “extremă”, sunt adevărați acrobați ai spațiului, dar și ai cuvintelor, într-un permanent zbor.

DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Mereu, prezența trupurilor încadrează în spațiu (nu multe) cuvintele. Coregraful a găsit și a eliberat ceea ce dansul a avut mereu în el: esența, adevărul mișcării, tocmai prin recursul la cuvânt. Aici, la cotele cele mai înalte – la propriu și la figurat – cerul se reflectă în lumea personajelor, dar și a spectatorilor; spațiul acumulează energiile umane care îl animă, On the Roof devine, așadar, un spectacol sub cerul tuturor oportunităților, complex, incluzând dans, actorie, muzică, poezie, desene, artă vizuală. Permanent, uriașele umbre (Proiecții video cu texte și desene realizate de Gigi Căciuleanu) completează portretele în mișcare din scenă/podeaua înnegrită.

La Bouffon ”C” – desen de Gigi Căciuleanu © Art Production Foundation

Totul se reflectă într-un nou univers al bufoniclor contemporani, care trasează, prin mișcare și rostire, o poetică de geometrie spaţială, o matematică de jonglerii clovneşti. Cuvântul se adaugă mișcării până la punctul în care diferențele nu mai contează, artiștii reinventând, aici, şi un vocabular:„o Introfugă, un Giumbușglonț, o Zvîrlucitelniță, un Titirezache, o Căzutcîșă, un Ricoșluc, un Învîrtișag, o Zburătăcitură” şi câte altele. Nu doar autenticul românesc (vezi sufixele de la noul vocabular propus de bufonii lui Gigi Căciuleanu), ci și termenii anglo-saxoni, care ne-au invadat viețile odată cu tehnologia, sunt luate în răspăr. În exploatarea noilor limbaje și în integrarea lor într-un context scenic înnoit, teatrul (coregrafic) se dăruiește cu totul deliciilor globalizării. Sub cupola înnegrită a cerului, trupurile agile ale tinerilor actori re-configurează atât primii pași din viață (jocurile inocente ale copilăriei, apoi primele legături amoroase), cât și primii pași ai omului pe…Lună. Ca orice mișcare dansată, pasul e o rupere de simetrii, iar mersul ajunge o serie de desfaceri și recompuneri ale acestora.

DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, iar polisemia (termenul «stat») tulbură și emoționează spectatorul. Fragilitatea de sens a cuvântului reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate mereu de spectrul aparențelor. Dezambiguizarea își dă mâna   și cu ironia, căci, profitând de disponibilitățile bufonadelor, tinerii îi „iau peste picior” ba pe Picasso sau Dali, ba chiar și un fouettés en tournant sau un grand jeté. Nici Cehov nu e uitat – Nina Zarecinaia: „Eu sunt un pescăruş”. Tonalitatea umoristică a abordării este susținută și de ilustrația sonoră (Muzica: Paul Ilea/Sensor): fie că e remixată muzica preclasică, fie că e reasamblată chiar vreo melodie de-ale Mariei Tănase.

Teatrul coregrafic uzează de farmecul acțiunii (mișcarea dansată) în alternanță și simbioză cu logosul convertiti în metaforă vizuală. Prin urmare, cuvântul nu devine mișcare, iar mișcarea nu se transformă în verbalizare. Ele coexistă ntr-o misterioasă simbioză pe care logica explicațiilor teoretice nu o poate descifra. De aceea cei paisprezece tineri devin “dansActori” (termen născocit de Gigi Căciuleanu pentru a defini unicitatea lor (G.C. – «un termen pe care l-am inventat tocmai pentru a sublinia factura speciala a dansActorului, care, in conceptia mea, trebuie sa fie mai versatil decât un actor și să devină mai “a-toate-mișcător” decât un balerin sau dansator»). Generozitatea maestrului Căciuleanu a scos la iveală/rampă paisprezece tineri talentați: Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogângeanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu.

Gigi Căciuleanu & DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Întreaga echipă – prezentă în seara de 28 iulie la altitudini celeste – a oferit o baie de spiritualitate și    un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-o veritabilă sarabandă a trăirilor. On the Roof a reprezentat un triumf al inovației, o paradă a măiestriei artistice și tehnice, un salt până la… nori. Reprezentația sparge barierele, strivește rutina, aduce un suflu nou, cucerește spirite, răspândește o molipsitoare bucurie pentru a trăi frumos.

 

On the Roof  de Gigi Căciuleanu

Regie: Gigi Căciuleanu

Asistent coregrafie: Lelia Marcu – Vladu

Muzica: Paul Ilea/Sensor

Texte/Desene: Gigi Căciuleanu

Pauză: Nu

DansActori:
Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogângeanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu

Spectacolul este produs de TNB, prin Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, în parteneriat cu UNITER, Fundația Art Production/Gigi Căciuleanu “Ad Hop” Company, cu sprijinul JTI, în cadrul Programului 9G la TNB.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Zborul înalt al bufonilor lui Gigi Căciuleanu – „On The Roof”

Scris de pe iulie 30, 2019 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Să achiziționezi organe de la persoane sărace, dar disperate, pentru a-i vindeca pe cei bogați e un mit urban? Cine știe? În Dirty Pretty Things, este cu siguranță o metaforă. Așa cum ne sugerează și titlul, în pelicula regizată de Stephen Frears (The Grifters), după un scenariu de Steven Knight, regăsim o doză mare de umor british, servită de o garnitură actoricească grozavă. Distins cu numeroase premii la Festivalurile de Film europene, inclusiv în cadrul Festivalurilor de Film de la Londra și de la Veneţia, Dirty Pretty Things (2002) este un thriller urban.
Bunăoară, îi regăsim pe britanicul de culoare, Chiwetel Ejiofor, în rolul unui nigerian, pe ingenua Audrey Tautou, departe de Amélie, dar conturând bine poziția ingrată a unei turcoaice aflate la mare ananghie, și pe inepuizabilul Sergi López, cu un accent cam exagerat, dar cu cinismul „de rigoare”, într-o hipnotică poveste despre marginalii din marea metropolă de pe malul Tamisei. Din seria thrillerelor cu tematică socială, Dirty Pretty Things aduce în prim-plan aspecte din viața unor imigranți din Londra de dinainte de Brexit; lungmetrajul e realizat în maniera realistă a producțiilor BBC Films & Celador Films.

Așadar, auto-exilatul Okwe (Chiwetel Ejiofor) muncește în Londra, ziua – ca șofer de taxi, iar noaptea e recepționer la un hotel. În acest lăcaș, lucrează numeroși alți imigranți (atât legal, cât și ilegal), dar viețile lor sunt invizibile pentru cei care găseau adăpost și confort la hotelul The Baltic. Fiindcă a fost nevoit să părăsească țara natală – din Africa de Vest – din pricina unor încurcături (în mod eronat, fusese acuzat de uciderea soției sale) nu putea să își exercite profesiunea de bază. Situația lui e rapid explicată într-o expeditivă replică: „It’s an African story.” Totuși, ajutat de amicul său chinez Guo Yi, care lucra la morgă, reușea să obțină antibiotice și astfel să îi poată trata pe imigranții săraci, fiind un „medic-underground”. De la prostituata Juliette află că în acel spațiu – paravan pentru afaceri ilegale – se realizau transplanturi ilegale de organe umane pentru obținerea unor pașapoarte false. La capătul acestei „afaceri” se găsea chiar Juan, managerul hotelului.

Tot aici, o întâlnește și pe Senay (Audrey Tautou), o turcoaică fără viză, care primise un post de menajeră „la negru”. Tânăra menajeră refuză sprijinul oferit de Okwe – credința musulmană îi interzicea să petreacă noaptea alături de un bărbat cu care nu era căsătorită, de aceea folosea canapeaua acestuia cât el muncea de noapte. Agenții de la Imigrări o urmăresc încontinuu, de aceea fragila străină e într-o cursă contracronometru prin marele oraș, slujind pe la diverși patroni (perverși). Profund atașat de fată, sufletistul Okwe îi găsește temporar o cameră la morgă, tot prin intermediul lui Guo Yi. Hăituită de patronii profitori, speriată de agenții de la Imigrări, Senay speră să obțină niște bani vânzând hainele furate de la magazinul unde fusese hărțuită, pentru a-și vedea visul – să ajungă în America. Singura ei speranță se va transforma într-un coșmar, căci Juan, managerul hitchcockian al hotelului de unde fugise inițial, îi propune un târg: un rinichi contra pașaportul către libertate. Propunerea îi pune pe cei doi într-o dilemă imposibilă, care testează limitele a tot ceea ce cunosc.

Așa se face că în întreaga încrengătură, principalul pion devine medicul nigerian. Acesta acceptă (formal) să execute planul. După ce Juan le livrează noile pașapoarte, Okwe și Senay îl droghează, și-i îndepărtează chiar lui rinichii. Twistul din final aduce liniște în viețile celor doi fugari: el speră șă își regăsească fiica în Nigeria, iar Senay intenționează să înceapă o viață nouă în New York. Scena de la aeroportul Stansted lasă se-ntrevadă și o (posibilă) idilă între cei doi tineri.

Deși nu există focuri de armă, iar violența fizică e redusă, realizatorii au exploatat la maximum echilibrul precar dintre situații duale: să te simți confortabil sau să fii pus pe fugă, medii ospitaliere-inospitaliere, medic-șofer de taxi ș.a.m.d. Așa se explică și rolul imaginii care alternează culorile calde până la limita saturației în redarea spațiului din hotel și eclerajul rece pentru lumea subterană a acelui lăcaș, iar glisarea de la odăile bine întreținute la cele insalubre se face în mare viteză. Camera de filmare urmărește eroii ba prin holuri spațioase, ba prin subsoluri, prin birouri ori prin camere de morgă, încât nu te-ar mira dacă te-ar izbi claustrofobia privind acele spații înguste.

Problematica socială s-a pliat perfect pe codurile unui thriller. Cineastul a mizat, cu siguranță, și pe scoaterea spectatorului din zona de confort atunci când nigerianul – întrupat cu mult șarm de Chiwetel Ejiofor – descoperă o inimă umană într-o toaletă a hotelului. Interpretarea actoricească e de excepție, iar aerul virginal al lui Audrey Tautou contrastează de minune cu cel al ipocritului Sneaky, încarnat de Sergi López, veritabilul șef al unui black-market business – un Mefistofel modern, care cumpără trupuri și suflete. Capacitatea regizorală de a conferi dramatism și consistență unor povești e dovedită de Stephen Frears și în acest caz. Dirty Pretty Things menține în echilibru balanța între melodramatic și comentariul social și rămâne genul de peliculă care solicită totala atenție a spectatorului; perseverența eroilor de pe ecran nu te poate lăsa fără atitudine.

Regia: Stephen Frears

Scenariul: Steven Knight

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Mick Audsley

Muzica: Nathan Larson

Distribuția:

Chiwetel Ejiofor – Okwe/Dr. Olusegun Olatokumbo Fadipe

Audrey Tautou – Senay Gelik

Sergi López – Sneaky (Juan)

Sophie Okonedo – Juliette

Benedict Wong – Guo Yi

Paul Bhattacharjee – Mohammed

Darrell D’Silva – Ofițerul de la Imigrări

Durata: 97 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Scris de pe iulie 29, 2019 în Cinema, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Coco Chanel sau şicul à la française

Simbol al şicului à la françaiseajunge şi o filosofie pe care-o adoptăm purtând veşmintele Chanel: independenţă, confort, eleganţă.

Când spui astăzi şic, automat te gândeşti la un nume cu o rezonanţă aparte: Coco Chanel, nume pe care îl asociezi cu farmecul şi eleganţa neostentativă.

Coco Chanel, figură emblematică a modei, a marcat epoca în care-a trăit, prin linia veşmintelor create şi prin prospeţimea parfumurilor obţinute de casa ei de modă. “Cu un pulover negru şi câteva şiraguri de perle a revoluţionat moda.” – spunea Christian Dior despre Coco. Gabrielle Chanel a rămas celebră nu numai pentru rochia scurtă neagră (“little black dress) şi pentru parfumul Chanel No. 5 ci şi pentru taioarele, pantofii, poşetele şi bijuteriile ce poartă amprenta stilului ei inconfundabil.

Coco Chane -,Opera Gallery, Paris, 1962 © Douglas Kirkland

Mai presus de toate acestea, ceea ce-a făcut-o atât de renumită a fost tiparul său personal şi puternica dorinţă de-a elibera femeile de închistările în care trăiseră. Astăzi, a purta un costum Chanel este ca şi cum ai purta o haină personalizată, făcută în aşa fel încât să se potrivească mişcărilor celei care o poartă, costumaţia păstrându-şi perfect graţia şi eleganţa.

Născută în 1883, la Saumur, Gabrielle Bonheur Chanel învaţă, încă din copilărie, că în viaţă trebuie să se descurce singură. Rămasă fără mamă, este abandonată de către tată şi ajunge într-un orfelinat. Micuţa Gabrielle va para, cu eleganţă, fiecare lovitură a vieţii şi va răsuci eşecul, până devine un succes (“Nu-ţi petrece timpul bătând într-un perete, sperând să-l transformi într-o uşă” – C.C.). Fiecare etapă a vieţii sale a fost sursă de inspiraţie pentru stilista/creatoarea de modă. Liniile epurate, aspre chiar, numai în alb şi negru, din colecţiile Chanel amintesc de simplitatea straielor călugăriţelor din orfelinatul în care soarta nemiloasă o aruncase.

Tânăra Gabrielle „Coco” Chanel (1910)

La optsperezece ani, devine croitoreasă, meserie ce-i va da primele impulsuri pentru viitoarele ei creaţii vestimentare. Fidelă dorinţei sale de a realiza haine comode şi elegante, ea va concepe ţinute ce ofereau confort de mişcare, dar şi distincţie. Astfel, stilul à la garçonne (cardigan şi pantaloni) va fi unul detonant, în raport cu moda feminină a epocii sale. Hotarâtă să-şi traseze singură cursul vieţii, Coco Chanel îşi deschide, în 1910, cu ajutorul unui prieten, primul boutique parizian. Imediat, efortul ei este încununat de succesul creaţiilor simple, dar sofisticate în egală măsură. Drept urmare, afacerea ei se va extinde la Biarritz şi Deauville. Încurajată de reuşită, micuţa orfelină de odinioară îşi va începe activitatea de stilistă. Coco Chanel îmbină codurile masculin-feminin şi le adaptează pentru activităţile cotidiene, obţinând ţinute practice, dar distinse. Stilul său vestimentar relaxat, cu rochii şi costume simple, ciorapi de damă, bijuterii, parfumuri şi textile cucereşte încet-încet piaţa. Din 1912 şi până în 1920, Gabrielle Coco Chanel a urcat podiumul designerilor parizieni treaptă cu treaptă.  Mademoiselle Chanel devine prima creatoare de modă care sparge barierele stilistice obişnuite şi introduce jerseul în lumea haute-couture.

Coco Chanel & Arthur “Boy” Capel, în perioada 1920 (Via The Telegraph)

După prima conflagraţie mondială, Coco Chanel îşi lansează modelul care va deveni marcă a stilului său: taiorul din tweed, prevăzut cu patru buzunare, decorat cu butoni-aurii. Costumul are margine tighelită  şi o fustă scurtă, prinse cu un lănţişor din aur. Nasturii seamănă cu nişte monede sau sunt din aur cu logoul C.C. imprimat pe ele. Acest costum compleu nu poate fi purtat decât însoţit de şiraguri de perle   şi aur, uneori ample, alteori austere. Cuvintele-cheie pentru astfel de apariţii sunt simplitate şi eleganţă, fiindcă simplitatea reprezintă sofisticarea extremă. (“O fată trebuie să aibă două lucruri: clasă şi să ştie să fie fabuloasă.” – C.C.)

Coco Chanel & Jeanne Moreau, 1957 ( © Mark Shaw Photographic Archive)

Devine, în 1921, prima femeie creator de modă care-şi lansează şi o linie de parfumuri, piesa de rezistenţă fiind (şi astăzi) faimosul Chanel No.5. Esenţa înmiresmată este îndrăgită de femei şi devine indispensabilă starurilor din cinematografie. Numit simplu Chanel No. 5 şi promovat de nu mai puţin celebra Marilyn Monroe, parfumul spune povestea unui succes, care a făcut-o pe Coco milionară.

Marcat de istoria personală a creatoarei, apoi de contextul celor două războaie mondiale, stilul creaţiilor este caracterizat de simplitate şi eleganţă. Linia hainelor Chanel încearcă să-i ofere libertate de mişcare femeii care le poartă, fără a-i afecta eleganţa. După dispariţia sa, în 1971, succesul casei a intrat într-un con de umbră, până ăn 1983, când noul director artistic, Karl Lagerfeld, a relansat moda Chanel. Colecţiile actuale, în contrastul alb-negru, sunt sobre, dar îşi păstrează şi aerul de uşoară îndrăzneală, impus de Lagerfeld, fiind versiunile contemporane ale stilului Chanel. La finele anilor ’90, casa de modă Chanel a lansat şi o linie de cosmetice, după ce minunatele ceasuri unisex, decorate cu delicate pietre preţioase, cuceriseră piaţa.

Karl Lagerfeld @ CHanel (Via Vogue)

Chanel înseamnă istorie… nonconformismul unei femei de excepţie, a unei case de modă care perpetuează tradiţia vestimentaţiei clasice, dar şic, simbolizează luxul şi eleganţa franţuzească pe întreg mapamondul. Chanel a fost şi a rămas o firmă care a considerat că preţul mare al produselor puse în vânzare va face ca designul perfect al hainelor să fie admirat la adevărata lui valoare. Liniile epurate, modelele de bun-gust, parfumurile care incită, bijuteriile rafinate, toate rămân mărci ale casei Chanel (“Moda dispare, însă stilul este etern.” – C.C.).

Simbol al şicului à la française ajunge şi o filosofie pe care-o adoptăm purtând veşmintele Chanel: independenţă, confort, eleganţă.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Coco Chanel sau şicul à la française

Scris de pe iulie 26, 2019 în Feminin, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , ,

Ambivalența atracției – Already Tomorrow in Hong Kong

Poate fi controlată pasiunea? Distanța poate eroda legăturile afective? Nu știm prea bine, dar, cu siguranță, te poți îndrăgosti de Hong Kong după ce vizionezi Already Tomorrow in Hong Kong. Așa cum – probabil – și unii expați se vor mai gândi la genul de relație pe care îl au și vor fi mai atenți la capitolul curtoazie, după ce vor fi vizionat acest film delicat. Ruby (Jamie Chung) – o americancă (de origine chineză) – se rătăcește, într-o seară, pe străzile întortocheate din Hong Kong. Îi vine în ajutor un necunoscut, americanul-evreu Josh (Bryan Greenberg), care trăia de zece ani în Hong Kong. Din această banală întâmplare, se va țese o întreagă poveste despre stereotipuri, pe fundalul „walk and talk”.

Formula utilizată de Emily Ting (aflată la prima sa producție în triplă postură: scenaristă, regizoare și producătoare) este una des întâlnită (The Clock, Brief Encounter, Dogfight, trilogia Before (…) semnată de Richard Linklater), dar care-a funcționat bine. Dialogurile, fermecător livrate de cei doi protagoniști, se leagă cu ușurință, iar diferențele culturale nu se fac simțite. Desigur, nu-i putem asemui pe Ruby și Josh cu eroii interpretați de Meryl Streep și Robert DeNiro în Falling in Love, nici măcar cu tandemul de excepție Scarlett Johansson-Bill Murray din Lost in Translation, sensibila peliculă realizată de Sofia Coppola. Fiecare poveste își are momentele sale, după cum și scurta întâlnire dintre Ruby și Josh are legătură cu eroii mai sus amintiți, dar se situează pe un alt palier (de vârstă, experiență și preocupări).

Already Tomorrow in Hong Kong 0

Principalul motiv al acestei pelicule este dificultatea de-a jongla cu structurile narative. Already Tomorrow in Hong Kong povestește despre diferențele semnalate chiar din titlu, apoi, delicatețea și seriozitatea conversațiilor  îi reunesc pe cei doi tineri. Relația stabilită între ei este mai degrabă cerebrală decât sentimentală (Ruby:„It’s so weird watching you speak Chinese”. Josh: „It’s weird watching you speak English”).

Already Tomorrow in Hong Kong 1

În această comedie romantică, Ruby, designer de jucării în L.A., vizitează Hong Kong-ul pentru prima oară în interes de serviciu. Aici, îl întâlnește pe Josh, un american expatriat, care se oferă să îi prezinte orașul în drum spre destinația ei (Lan Kwai Fong). Plimbându-se, noaptea, pe străzile care pulsează de energie, cei doi se lansează în conversații lejere și nu pot nega atracția dintre ei (Josh: „I’ve had a few Asian girlfriends, and suddenly, like, I’m the white guy with an Asian fetish”). Când situația începe ia turnură amoroasă, romanța/„chatty romance” le este spulberată de o „revelație”. La un an distanță, Josh și Ruby, care (acum) trăiesc permanent în Hong Kong, se întâlnesc pe un feribot ce se-ndrepta din Hong Kong către Kowloon. Deși, fiecare dintre ei are pe cineva în viața personală, ajung să petreacă noaptea împreună prin Kowloon. Deloc întâmplător, Josh citește, pe feribot, cartea scrisă de Haruki Murakami (Norwegian Wood). Povestea deşirată în timp a ajuns la acel moment în care magia de dinaintea miezului nopţii mai dăinuie, dar nu ştim pentru cât timp. În clipa în care cei doi tineri intră într-un club underground, nu își mai pot tempera sentimentele pe care le au unul față de celălalt. Totuși, la sfârșitul nopții – când li se oferă ocazia să meargă mai departe – nu știm sigur dacă își vor lua inima în dinți pentru pasul următor… înșelarea partenerului de viață.

Already Tomorrow in Hong Kong 2

Elementul esențial din această istorioară este întrebarea dacă cei doi eroi au cu adevărat nevoie unul de celălalt. Spectatorii vor decide dacă tinerii, atât de diferiți, trebuie să rupă legăturile vechi, aparent nefuncționale și doar comode, pentru a începe o relație bazată pe o afecțiune autentică. Fiecare dintre ei are o „destinație”, dar nu e sigur că este ceea ce îi trebuie cu adevărat. Josh își exprimă insatisfacția față de locul său de muncă din domeniul financiar, dorind să își dea demisia ca apoi să se dedice vocației de scriitor (bineînțeles, va face pasul). Ruby pare surprinsă de atitudinea lui și, necunoscându-l bine, îi servește un discurs inspirațional despre șansă și racordul cu aspirațiile, mai ales că și ea tăinuia unele visuri neîmplinite. Uimiți ei înșiși de energia ivită din această banală întâlnire, amândoi își vor schimba cursul vieții. Atât Ruby, cât și Josh au câte o persoană alături de care trăiesc, iar prezența acestor parteneri se face simțită pe ecran prin acele sms-uri sau notificările primite pentru comunicare prin Skype. Se simt mereu stânjeniți de frecvența prea mare a acelor apeluri.

Already Tomorrow in Hong Kong 3

Operatorul Josh Silfen ne prezintă o varietate de unghiuri pentru modalitățile de conversație, iar camera de filmare îi urmărește pe tinerii presați de conversațiile domestice în timpul acelor întâlniri cu fundal „dreamy” (luminile din Hong Kong creează atmosfera propice). În acest film, Hong Kongul devine o variantă extinsă a celebrei  Times Square din ajunul Anului Nou. Interacțiunile dintre Ruby și Josh au loc mereu în contextul atenției/supravegherii duble. Greenberg este cuceritor și plin de farmec, iar Jamie Chung devine credibilă, magia există, ambii transformând o idilă de tip „Bond” într-o (posibilă) „nouă șansă”. Cuvintele celor doi actori acţionează ca un laser utilizat mai mult pentru incizii decât pentru cauterizare, printre cadre ce alternează hoinăreala cu conversaţiile lungi. Este un  joc al oglinzilor, în care fiecare îşi vede imaginea proiectată de celălalt.

Already Tomorrow in Hong Kong 4

Singularitatea şi forța acestui tip de poveste constă în dorinţa de a ancora naraţiunea filmică într-o dimensiune paralelă cu propria noastră existenţă, pedalând pe iluzia că Ruby şi Josh  şi-au consumat povestea, în vreme ce noi o trăim, fiecare, pe-a noastră. Fără vreo dorinţă de-a edulcora realitatea, Already Tomorrow in Hong Kong se termină aşa cum a început, cu amăgirea unei vieţi care continuă şi care ne pune iar şi iar în faţa altor întrebări.

Regia: Emily Ting

Scenariul: Emily Ting

Imaginea: Josh Silfen

Montajul: Danielle Wang

Muzica: Rob Lowry

Producător: Emily Ting

Distribuția:

Jamie Chung –  Ruby

Bryan Greenberg  – Josh

Richard Ng  –  Ghicitorul

Sarah Lian  –  Monica

Durata: 78 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ambivalența atracției – Already Tomorrow in Hong Kong

Scris de pe iulie 25, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Micile minciuni albe – „Battle of the Sexes”

La începutul “revoluţiei sexuale” şi al mişcării feministe, meciul de tenis dintre campioana Billie Jean King şi marele campion Bobby Riggs a fost supranumit “Bătălia dintre sexe” şi a devenit cel mai urmărit program sportiv din istoria televiziunii, înregistrând 90 de milioane de telespectatori.

Posterul oficial al filmului ”Battle of the Sexes” © Fox Searchlight Pictures

Jonathan Dayton și Valerie Faris și-au început cariera odată cu Little Miss Sunshine, o comedie încărcată de entuziasm și plină de prospețime, care-a dus la încasări uriașe. A urmat Ruby Sparks (2012), dar această a doua peliculă a însemnat un eșec comercial. Acum, a sosit rândul celei de-a treia încercări, Battle of the Sexes, povestea unui eveniment real din anul 1973, când o campioană de tenis, Billie Jean King (Emma Stone) se luptă în teren cu fostul “numărul unu” mondial, Bobby Riggs (Steve Carell), de altfel, un misogin notoriu. Confruntarea nu va reprezenta defel un simplu meci/“match”. În vreme ce  rivalitatea dintre cei doi atingea cote maxime, în afara arenei de tenis, fiecare ducea propria luptă. King nu milita doar pentru egalitate, ba chiar, apropiindu-se tot mai mult de prietena ei – Marilyn Barnett – trebuia să se împace cu propria-i sexualitate. Cât despre Riggs, acesta era bântuit de dependenţa de jocuri de noroc, care i-a pus în pericol căsnicia.

Realizatorii au optat pentru Steve Carell în rolul marelui provocator, dar supriza a fost decizia de-a o distribui pe strălucitoarea Emma Stone (aproape de nerecunoscut în acest rol) în postura celebrei tenismene. Prezența celor două staruri hollywoodiene a constituit, desigur, garanția unui potențial succes, dar a fost necesară și o abordare tematică mai puțin exploatată în cinema, feminismul în rândul sportivelor de performanță. Viețile celor doi sportivi sunt prezentate în paralel, așadar, scenariul ne va face să pricepem  mai ușor mecanismul din expozițiune. Totuși, informațiile lasă de așteptat, iar sforile trase ne-ndreaptă spre o zonă mai abstractă. Apoi, lungmetrajul oferă prioritate personajelor feminine, lăsându-l în umbră pe Bobby Riggs (Steve Carell). Ceea ce știm cu certitudine, după primele cadre, este că avem de-a face cu o comedie. Chiar dacă decorurile și, mai ales, costumele indică epoca provocându-ne să zâmbim îngăduitor, nu acesta e tonul căutat de cei doi realizatori. Împreună, King si Riggs, interpretaţi de Emma Stone şi, respectiv, Steve Carell, au reprezentat un adevărat spectacol cultural al cărui ecou a trecut dincolo de terenul de tenis, aprinzând discuţii în dormitoarele multora.

Emma Stone & Steve Carell © Fox Searchlight Pictures

În maniera de prezentare a climaxului acestui film, mizele din “sportul alb” devin mai greu digerabile. Imaginea sportivelor obsedate de ținutele lor oferită de scenaristul Simon Beaufoy (Full Monty, Slumdog millionnaire) devine una sexistă. Lipsa unor competiții sportive, cadrele fixe și logoreea din prima parte a filmului ne îndreptățesc să credem că intriga e legată doar de homosexualitatea neasumată a eroinei principale. Suspansul constă doar în teama lui Billie Jean King de a nu fi descoperită de soț că îl înșală cu propria coafeză. Scena în care cele două sunt convinse că nu pot suscita o reală tensiune indică deficitul de ritm și de intensitate ale acestei pelicule. Desigur, dezlănțuirea comică a actorilor încearcă să suplinească aceste scăpări. Pamfletul LGBT e la vedere.

Andrea Riseborough & Emma Stone © Fox Searchlight Pictures

În locul unei abordări mai concentrate pe libertățile dobândite de femei, la acea vreme, producătorii au ales să ia în zeflemea lesbianismul, devenit o formă de “feminism în derivă”. Prin urmare, au fost utilizate muzica (cu funcție de activare a empatiei) și gagurile. În fond, forța acestui nou film nu rezidă în forma sa, ci în natura subiectului (prima secvență reală de joc/meci se petrece după o oră). Având o viziune originală asupra subiectului, Battle of the Sexes apare, în final, ca o biografie cinematografică (neasumată) a lui Billie Jean King, care și-a reglat conturile cu adversarul său de tenis doar în plan secund.

Emma Stone & Steve Carell © Fox Searchlight Pictures

King fusese de trei ori câștigătoare a titlului de “Grand Chelem” a fost plătită de opt ori mai puțin comparativ cu un sportiv, de aceea vrea să creeze «Women’s Tennis Association». Susținută și urmată de cele mai bune sportive din generația sa, ea își organizează singură turneul din Statele Unite. Aici, regăsim ritmul dinamic, necesar unei comedii, iar Battle of the Sexes ia forma unui road movie, în acord cu temperamentul personajului central. Reconstituirea imaginii Americii anilor 1970 este una de amploare (îndeosebi mașinile de epocă, costumele și coafurile). Jucătoarele de atunci înțeleseseră că rolul lor nu trebuia redus doar la a fi mame și soții. Mentalitățile se vor schimba pe măsură ce meciurile/seturile de tenis se derulează; permanent    se resimte camaraderia feminină și licărește speranța acestora. Billie Jean King a fost nevoită să își ducă în paralel lupta cu orientarea ei sexuală, nefiind capabilă să și-o asume într-o societate încă standardizată în care viața privată era atent analizată. Relația dintre King, căsătorită cu un bărbat – Larry (Austin Stowell) – mai în vârstă decât ea, și coafeza Marilyn Barnett ilustrează vulnerabilitatea acestui personaj (surâsul trist și schimbul de priviri surprinse în contracâmp). Aspectele din viața privată a lui Billie Jean King (figură iconică în comunitatea minoritară) au fost primele semne ale unei modificări de percepție și, astfel, filmul a încercat să lărgească unghiul de abordare a unei tematici des întâlnite în lumea actuală.

Duelul dintre America patriarhală și cea minoritară/“progresistă”, transformă Battle of the Sexes într-un feel-good movie (cu evidente nuanțe de pamflet) care amintesc, vag, de cuplurile complementare de aur din anii de glorie ai Hollywoodului și ne fac să suspinăm după un duel purtat între Katharine Hepburn și Spencer Tracy sau Cary Grant și Rosalind Russell.

Battle of the Sexes

Regia: Jonathan Dayton, Valerie Faris
Scenariul: Simon Beaufoy
Imaginea : Linus Sandgren
Decorurile: Judy Becker
Costumele: Mary Zophres
Sunetul: Lisa Pinero
Montajul: Pamela Martin
Muzica: Nicholas Britell

Distribuția:
Emma Stone – Billie Jean King
Steve Carell – Boby Riggs
Andrea Riseborough – Marilyn Barnett
Sarah Silverman – Gladys Heldman
Bill Pullman – Jack Kramer
Durata: 121 min

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Micile minciuni albe – „Battle of the Sexes”

Scris de pe iulie 24, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Moravuri

 

Etichete:

Stampă japoneză cu un personaj belgian – Tokyo Fiancée

Într-un Tokyo insolit și derutant, departe de ceea ce știm din banalele cărți poștale, o jună belgiană vrea să devină japoneză. Ea se-ndrăgostește de un tânăr nipon francofil. Realizatorul belgian, Stefan Liberski, a adaptat pentru ecran Ni d’Ève ni d’Adam de Amélie Nothomb, într-o peliculă, veritabilă declarație de iubire pentru Japonia. Rezultatul obținut respiră umorul și delicatețea autoarei și este iluminat de șarmul irezistibil al tinerei  actrițe Pauline Étienne. Așadar, știm că scrierile literare ale lui Amélie Nothomb se pot grupa în două secțiuni: ficțiune pură și romane autobiografice. Ni d’Eve, ni d’Adam – devenită Tokyo Fiancée – intră în a doua categorie, printre celelalte scrieri precum La Métaphysique des tubes, în care descrie copilăria sa în Japonia și Stupeur et tremblements, cea care deapănă impresii despre experiența profesională din Țara Soarelui Răsare, ecranizată de Alain Corneau. Autoarea cărții Stupeur et tremblement avea doar douăzeci de ani când a plecat în Japonia și-a trăit o înflăcărată poveste de amor cu junele tokiot, Rinri. Delicată, precum o floare de cireș, tânăra care visa să devină japoneză, după ce-și petrecuse ani buni în Țara Soarelui Răsare, redescoperă  minunățiile din acest colț al lumii, grație unui șarmant nipon, pe care-l inițiase în limba franceză. Jonglând cu dubla semnificație a termenului „maîtresse” (învățătoare/iubită),  acest unic elev al cursurilor de franceză predate de visătoarea Amélie devine – cu timpul – „iubirea de la douăzeci de ani” a unei viitoare scriitoare. Amélie traversează o gamă largă de surprize, de la șocul cultural ilar sau poetic, până la fascinația provenită de la decorurilor cubiste din arhitectura urbană, apoi tandrețea în fața arnajamentele Ikebana sau admirația față de năstrușnicia unui personaj Manga.

Tokyo Fianc__e  2

Stephan Liberski demonstrează că are abilitate vizuală, fără să fie ostentativ, dar dublează imaginea cu narațiunea plină de farmec, grație talentatei  Pauline Étienne, o excelentă actriță belgiană, care s-a făcut remarcată în rolul titular din La Religieuse (regia: Guillaume Nicloux, 2013). Aceasta o va întrupa pe compatrioata sa, romanciera Amélie Nothomb. Cineastul își asumă, totuși, unele libertăți față de autoarea cărții care l-a inspirat, și adaugă episodul catastrofei de la Fukushima, care nu apărea în roman, dar pe care el simte nevoia să îl evoce. Însăși Amélie Nothomb și-a dat acordul în privința regiei, interpretării și scenariului în această adaptare pentru ecran. Pauline Étienne este de un mimetism ce se poate confunda cu modelul – rotind ochii mari, fiind foarte expresivă și-n gesturi și-n mișcări. Stefan Liberski pune accentul pe șocul (reciproc) cultural al celor doi amorezi din Tokyo Fiancée.

Tokyo Fianc__e 4

Personajul masculin i-a fost încredințat lui Taichi Inoue, un actor care și-a făcut, odată cu acest film, debutul pe ecran. Calitățile artistice  l-au ajutat să învețe acest rol, chiar dacă nu știa o vorbă în limba lui Molière. Vocea din off face racordul cu povestea autobiografică – povestea unei tinere, născută în Japonia, dar repatriată în Belgia pe când avea doar cinci ani, apoi întoarcerea în arhipeleag, după cincisprezece ani. Realizatorul belgian alege să introducă în această poveste și unele scene onirice, după canonul teatrului japonez . Ca și scriitoarea, regizorul iubește Țara Soarelui Răsare și acest fapt se vede în modul în care-a filmat, de la primele cadre până la final, folosind o lumină transparentă: în natură (excelentă scena de la muntele Fuji), de neon: în metropolă (orașul Tokyo văzut din mașină) și în alte cadre atent studiate, neostentative, dar fidele rigorii japoneze. Stefan Liberski transpune această alchimie dintre: tradiție și futurism, eleganță și exuberanță, coduri și libertăți, proprie societății nipone, așa cum o regăsim și la Nothomb.

Tokyo Fianc__e  3

Tokyo Fiancée surprinde esența Japoniei și toată pudoarea sa comportamentală, fie că e surprinsă în timpul mesei sau la îmbăiere, expunând acel echilibru dintre reținerea interioară și natură, totul într-o profundă notă de mister. Pelicula narează romanța dintre două ființe aflate la antipozi, dar care vibrează la fel.  Povestea de iubire, cu caracter inițiatic, este realizată cu  o debordantă fantezie și cu mult umor. În această comedie romantică, în care neînțelegerile și fascinația rimează, șarmul exotic estompează șocul cultural ivit în ambele părți. Ecranul este invadat de imagini când himerice (eroina costumată în gheișă, la brațul bărbatului iubit), când surprinse în actualitate (interiorul bucătăriei nipone, printre decorurile futuriste sau în mijloacele de transport). Povestea lasă de înțeles că Orientul Îndepărtat și Occidentul ar fuziona. Totuși, suflul asiatic (din prima parte) este estompat de punctul de vedere occidental, cel al eroinei principale. Farmecul poetic se ciocnește, progresiv, de ceea ce numim flirt și, astfel, se mai duce din pertinență. Regăsim la eroină independența și libertatea tipic europeană, iar la antipozi, Rinri rămâne foarte atașat de tradiție și de convenție, specifice țării sale. Chiar dacă cei doi „samurai” își declară iubirea, fiecare dintre ei întâmpină dificultăți când trebuie să transcendă granițele etnice. În fapt, legătura dintre cei doi eroi nu este una de inimă și una de trup – care evidențiază diferențele culturale. Fascinația cvasi-onirică a tinerei pentru Japonia nu rămâne, se estompează, odată cu trecerea timpului; nu vom ști niciodată de ce Amélie va păstra Japonia doar ca pe o fantasmă existențială.

Tokyo Fianc__e 1

În toată pelicula, vom regăsi libertatea formală de la filmele din Nouvelle Vague. Stefan Liberski nu forțează spectatorul să iubească Japonia, ci doar îi stârnește curiozitatea – prin regia îngrijită, dar cu unele inserturi delicios-licențioase – și încearcă să reconcilieze Orientul cu Occidentul. O reușită deplină o reprezintă interpretarea feminină. Actrița belgiană compune, cu mult farmec, o eroină precum o floare de cireș: proaspătă, delicată, care i-a totul à la légère, mai ales că prenumele ei este… Amélie (precum Nothomb, dar și ca Poulain).

Tokyo Fianc__e 5

Tokyo Fiancée rămâne o duioasă declarație (europeană) de iubire și-o poveste inițiatică încărcată de farmec și exotism.

Regia: Stefan Liberski
Scenariul: Stefan Liberski (după romanul lui Amélie Nothomb)

Distribuția:
Pauline Etienne (Amélie)
Taichi Inoue (Rinri)
Julie Le Breton (Christine)
Alice De Lencquesaing (Yasmine)
Muzica: Casimir Liberski
Țara: Belgia-Franța-Canada
Durata :1h40

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Stampă japoneză cu un personaj belgian – Tokyo Fiancée

Scris de pe iulie 21, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Film, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web