RSS

Arhivele lunare: iulie 2019

Hanna, copila-lup – Hanna

Unele basme au gust de fiere în cinema: True Grit (2010), Sucker Punch (2011), My Little Princess (2011); îmbracă diverse haine (western, jocuri video, glamour) fiind utilizate de fetiţe, care le abandonează când cresc.

Pelicula, Hanna (2011), este o variaţiune a basmelor de esenţă germanică, dar care urcă pe versantul spionajului. Realizatorul filmelor Atonement (2007) şi Pride & Prejudice (2005), Joe Wright, a părăsit lumea dantelelor şi a dramelor istorice pentru a nara povestea Hannei. Sensibilitatea şi fineţea scenică din peliculele amintite sunt abandonate pentru abordarea unui proiect de acţiune. Hanna este povestea unei fetiţe instruite în secret, de la o vârstă fragedă, să o răzbune pe mama ei, anihilată de o organizaţie ultra-secretă, foarte puternică. Personajul central este o adolescentă antrenată de tatăl ei, fost agent special (Eric Bana), să devină maşină de ucis în vederea răzbunării. Mama ei fusese ucisă de un agent CIA, iar rolul acestei carieriste roşcate i-a revenit lui Cate Blanchett. Crescută în tundra finlandeză, Hanna deprinde tehnici sofisticate pentru a deveni un criminal de elită.

Hanna

Astfel, asistăm la traiectoria sinuoasă a micuţei globetrotter, care pleacă de la Cercul Polar într-un parcurs cu accente de thriller. Joe Wright lasă o dâră de snobism în demonstraţia acestui rit de trecere deghizat în film de acţiune contemporan. Saoirse Ronan, cu aerul de Sylvie Testud, şterge memoria dureroasă din prestaţia anterioară (Atonement), se reinventează şi devine o războinică, comparabilă cu Uma Thurman din Kill Bill. Tânăra actriţă, blondă cu ochi albaştri, fragilă, este suficient de matură pentru a aduce această eroină neconvenţională, plină de energie, în faţa spectatorilor.

Cu toate acestea, Wright confirmă unele ticuri de scriitură, abordând o viziune de publicitar, cu aere de colonialist, incapabil să convingă publicul să vadă altceva decât nişte locuri comune. Joe Wright prezintă, pe ecran, anxietăţile şi tulburarea unei fete aruncate în lume doar cu un bagaj de cunoştinţe teoretice şi ceva abilităţi marţiale, crezând că în acest mod stârneşte interesul spectatorului.

Serafica blondă, care ştie definiţii din enciclopedie, se luptă ca un gladiator, călătorind prin Europa (din sudul Spaniei până la Berlin) într-un tempo de Speed, dar într-o estetică rece.

Realizatorul multiplică planurile-detaliu, dar efectele de montaj sunt nefericit alese în dorinţa de a ilustra frica Hannei în faţa unei lumi ostile şi în faţa unor ispite cărora nu le face faţă. Totul se derulează prea repede şi pentru asta, Joe Wright a însoţit angoasa fetei cu o coloană sonoră realizată de The Chemical Brothers, dar în defazaj cu momentele filmului. A reuşit să scoată, în acest mod, un thriller ritmat de cascadorii, o fuziune între filmul de acţiune şi basm.

Wright a semnat o fabulă fantastică şi a proiectat această micuţă globetrotter căutând cheile trecutului său în jurul lumii. Ni se prezintă o Germanie de ghid turistic, cu savanţi nostalgici după eugenismul unei epoci apuse.

Scenariul a încercat să zugrăvească o lume ai cărei protagonişti pot fi caricaturi. Astfel, Cate Blanchett este prezentată, în rolul Marissei Wiegler, ca un amestec ciudat de maşteră (mamă vitregă), din basmul Albă-ca-Zăpada, vrăjitoarea cea rea din Hänsel şi Gretel sau lupul cel rău din Scufiţa Roşie; este o versiune modernă a arhetipului răului. Semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară. La fel, Eric Bana, în postura de tată protector, nu reuşeşte să suplinească golurile din scenariu.

Revelaţia acestui film o reprezintă tânăra Saoirse Ronan, în partitura fetiţei-lup. Hanna descoperă că viaţa ei ar putea fi alta abia atunci când intră în contact cu o familie franceză. Regăsim, aici, universul lumii occidentale şi cultura adolescenţilor (modă şi sex). În felul acesta, ea află că a fost crescută precum criminal într-un lagăr CIA. Hanna se luptă să-şi recapete libertatea şi o viaţă normală. În acest rit de trecere, Hanna vrea să ştie cine este cu adevărat. Iar la finalul traiectoriei, o găsim într-un parc de distracţii dezafectat (un parc al Fraţilor Grimm) înfruntând-o pe Marissa Wiegler, ivită dintr-o gură de lup.

Din acest divertisment cu vocaţie de blockbuster (cu trimiteri clare la basmele germanice), apreciem prestaţia de excepţie a tinerei Saorise Ronan şi unele scene psihedelice dintr-un Berlin de cartolină.

Hanna (2011)
Regizor: Joe Wright
Scriitor: Seth Lochhead
Scenarist: David Farr, Joe Penhall, Joe Wright
Compozitor: Tom Rowlands, Ed Simons
Operator: Alwin H. Kuchler
Producător: Marty Adelstein, Leslie Holleran, Scott Nemes
Monteur: Paul Tothill

Distribuţia: Saoirse Ronan (Hanna), Cate Blanchett (Marissa Wiegler), Eric Bana (Erik Heller), Tom Hollander (Isaacs), Olivia Williams (Rachel), Michelle Dockery (Falsa Marissa), Jessica Barden (Sophie), Tom Hodgkins (Monitor)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Hanna, copila-lup – Hanna

Scris de pe iulie 31, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , ,

Coco Chanel sau şicul à la française

Simbol al şicului à la françaiseajunge şi o filosofie pe care-o adoptăm purtând veşmintele Chanel: independenţă, confort, eleganţă.

Când spui astăzi şic, automat te gândeşti la un nume cu o rezonanţă aparte: Coco Chanel, nume pe care îl asociezi cu farmecul şi eleganţa neostentativă.

Coco Chanel, figură emblematică a modei, a marcat epoca în care-a trăit, prin linia veşmintelor create şi prin prospeţimea parfumurilor obţinute de casa ei de modă. “Cu un pulover negru şi câteva şiraguri de perle a revoluţionat moda.” – spunea Christian Dior despre Coco. Gabrielle Chanel a rămas celebră nu numai pentru rochia scurtă neagră (“little black dress) şi pentru parfumul Chanel No. 5 ci şi pentru taioarele, pantofii, poşetele şi bijuteriile ce poartă amprenta stilului ei inconfundabil.

Coco Chane -,Opera Gallery, Paris, 1962 © Douglas Kirkland

Mai presus de toate acestea, ceea ce-a făcut-o atât de renumită a fost tiparul său personal şi puternica dorinţă de-a elibera femeile de închistările în care trăiseră. Astăzi, a purta un costum Chanel este ca şi cum ai purta o haină personalizată, făcută în aşa fel încât să se potrivească mişcărilor celei care o poartă, costumaţia păstrându-şi perfect graţia şi eleganţa.

Născută în 1883, la Saumur, Gabrielle Bonheur Chanel învaţă, încă din copilărie, că în viaţă trebuie să se descurce singură. Rămasă fără mamă, este abandonată de către tată şi ajunge într-un orfelinat. Micuţa Gabrielle va para, cu eleganţă, fiecare lovitură a vieţii şi va răsuci eşecul, până devine un succes (“Nu-ţi petrece timpul bătând într-un perete, sperând să-l transformi într-o uşă” – C.C.). Fiecare etapă a vieţii sale a fost sursă de inspiraţie pentru stilista/creatoarea de modă. Liniile epurate, aspre chiar, numai în alb şi negru, din colecţiile Chanel amintesc de simplitatea straielor călugăriţelor din orfelinatul în care soarta nemiloasă o aruncase.

Tânăra Gabrielle „Coco” Chanel (1910)

La optsperezece ani, devine croitoreasă, meserie ce-i va da primele impulsuri pentru viitoarele ei creaţii vestimentare. Fidelă dorinţei sale de a realiza haine comode şi elegante, ea va concepe ţinute ce ofereau confort de mişcare, dar şi distincţie. Astfel, stilul à la garçonne (cardigan şi pantaloni) va fi unul detonant, în raport cu moda feminină a epocii sale. Hotarâtă să-şi traseze singură cursul vieţii, Coco Chanel îşi deschide, în 1910, cu ajutorul unui prieten, primul boutique parizian. Imediat, efortul ei este încununat de succesul creaţiilor simple, dar sofisticate în egală măsură. Drept urmare, afacerea ei se va extinde la Biarritz şi Deauville. Încurajată de reuşită, micuţa orfelină de odinioară îşi va începe activitatea de stilistă. Coco Chanel îmbină codurile masculin-feminin şi le adaptează pentru activităţile cotidiene, obţinând ţinute practice, dar distinse. Stilul său vestimentar relaxat, cu rochii şi costume simple, ciorapi de damă, bijuterii, parfumuri şi textile cucereşte încet-încet piaţa. Din 1912 şi până în 1920, Gabrielle Coco Chanel a urcat podiumul designerilor parizieni treaptă cu treaptă.  Mademoiselle Chanel devine prima creatoare de modă care sparge barierele stilistice obişnuite şi introduce jerseul în lumea haute-couture.

Coco Chanel & Arthur “Boy” Capel, în perioada 1920 (Via The Telegraph)

După prima conflagraţie mondială, Coco Chanel îşi lansează modelul care va deveni marcă a stilului său: taiorul din tweed, prevăzut cu patru buzunare, decorat cu butoni-aurii. Costumul are margine tighelită  şi o fustă scurtă, prinse cu un lănţişor din aur. Nasturii seamănă cu nişte monede sau sunt din aur cu logoul C.C. imprimat pe ele. Acest costum compleu nu poate fi purtat decât însoţit de şiraguri de perle   şi aur, uneori ample, alteori austere. Cuvintele-cheie pentru astfel de apariţii sunt simplitate şi eleganţă, fiindcă simplitatea reprezintă sofisticarea extremă. (“O fată trebuie să aibă două lucruri: clasă şi să ştie să fie fabuloasă.” – C.C.)

Coco Chanel & Jeanne Moreau, 1957 ( © Mark Shaw Photographic Archive)

Devine, în 1921, prima femeie creator de modă care-şi lansează şi o linie de parfumuri, piesa de rezistenţă fiind (şi astăzi) faimosul Chanel No.5. Esenţa înmiresmată este îndrăgită de femei şi devine indispensabilă starurilor din cinematografie. Numit simplu Chanel No. 5 şi promovat de nu mai puţin celebra Marilyn Monroe, parfumul spune povestea unui succes, care a făcut-o pe Coco milionară.

Marcat de istoria personală a creatoarei, apoi de contextul celor două războaie mondiale, stilul creaţiilor este caracterizat de simplitate şi eleganţă. Linia hainelor Chanel încearcă să-i ofere libertate de mişcare femeii care le poartă, fără a-i afecta eleganţa. După dispariţia sa, în 1971, succesul casei a intrat într-un con de umbră, până ăn 1983, când noul director artistic, Karl Lagerfeld, a relansat moda Chanel. Colecţiile actuale, în contrastul alb-negru, sunt sobre, dar îşi păstrează şi aerul de uşoară îndrăzneală, impus de Lagerfeld, fiind versiunile contemporane ale stilului Chanel. La finele anilor ’90, casa de modă Chanel a lansat şi o linie de cosmetice, după ce minunatele ceasuri unisex, decorate cu delicate pietre preţioase, cuceriseră piaţa.

Karl Lagerfeld @ CHanel (Via Vogue)

Chanel înseamnă istorie… nonconformismul unei femei de excepţie, a unei case de modă care perpetuează tradiţia vestimentaţiei clasice, dar şic, simbolizează luxul şi eleganţa franţuzească pe întreg mapamondul. Chanel a fost şi a rămas o firmă care a considerat că preţul mare al produselor puse în vânzare va face ca designul perfect al hainelor să fie admirat la adevărata lui valoare. Liniile epurate, modelele de bun-gust, parfumurile care incită, bijuteriile rafinate, toate rămân mărci ale casei Chanel (“Moda dispare, însă stilul este etern.” – C.C.).

Simbol al şicului à la française ajunge şi o filosofie pe care-o adoptăm purtând veşmintele Chanel: independenţă, confort, eleganţă.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Coco Chanel sau şicul à la française

Scris de pe iulie 26, 2019 în Feminin, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , ,

Micile minciuni albe – „Battle of the Sexes”

La începutul “revoluţiei sexuale” şi al mişcării feministe, meciul de tenis dintre campioana Billie Jean King şi marele campion Bobby Riggs a fost supranumit “Bătălia dintre sexe” şi a devenit cel mai urmărit program sportiv din istoria televiziunii, înregistrând 90 de milioane de telespectatori.

Posterul oficial al filmului ”Battle of the Sexes” © Fox Searchlight Pictures

Jonathan Dayton și Valerie Faris și-au început cariera odată cu Little Miss Sunshine, o comedie încărcată de entuziasm și plină de prospețime, care-a dus la încasări uriașe. A urmat Ruby Sparks (2012), dar această a doua peliculă a însemnat un eșec comercial. Acum, a sosit rândul celei de-a treia încercări, Battle of the Sexes, povestea unui eveniment real din anul 1973, când o campioană de tenis, Billie Jean King (Emma Stone) se luptă în teren cu fostul “numărul unu” mondial, Bobby Riggs (Steve Carell), de altfel, un misogin notoriu. Confruntarea nu va reprezenta defel un simplu meci/“match”. În vreme ce  rivalitatea dintre cei doi atingea cote maxime, în afara arenei de tenis, fiecare ducea propria luptă. King nu milita doar pentru egalitate, ba chiar, apropiindu-se tot mai mult de prietena ei – Marilyn Barnett – trebuia să se împace cu propria-i sexualitate. Cât despre Riggs, acesta era bântuit de dependenţa de jocuri de noroc, care i-a pus în pericol căsnicia.

Realizatorii au optat pentru Steve Carell în rolul marelui provocator, dar supriza a fost decizia de-a o distribui pe strălucitoarea Emma Stone (aproape de nerecunoscut în acest rol) în postura celebrei tenismene. Prezența celor două staruri hollywoodiene a constituit, desigur, garanția unui potențial succes, dar a fost necesară și o abordare tematică mai puțin exploatată în cinema, feminismul în rândul sportivelor de performanță. Viețile celor doi sportivi sunt prezentate în paralel, așadar, scenariul ne va face să pricepem  mai ușor mecanismul din expozițiune. Totuși, informațiile lasă de așteptat, iar sforile trase ne-ndreaptă spre o zonă mai abstractă. Apoi, lungmetrajul oferă prioritate personajelor feminine, lăsându-l în umbră pe Bobby Riggs (Steve Carell). Ceea ce știm cu certitudine, după primele cadre, este că avem de-a face cu o comedie. Chiar dacă decorurile și, mai ales, costumele indică epoca provocându-ne să zâmbim îngăduitor, nu acesta e tonul căutat de cei doi realizatori. Împreună, King si Riggs, interpretaţi de Emma Stone şi, respectiv, Steve Carell, au reprezentat un adevărat spectacol cultural al cărui ecou a trecut dincolo de terenul de tenis, aprinzând discuţii în dormitoarele multora.

Emma Stone & Steve Carell © Fox Searchlight Pictures

În maniera de prezentare a climaxului acestui film, mizele din “sportul alb” devin mai greu digerabile. Imaginea sportivelor obsedate de ținutele lor oferită de scenaristul Simon Beaufoy (Full Monty, Slumdog millionnaire) devine una sexistă. Lipsa unor competiții sportive, cadrele fixe și logoreea din prima parte a filmului ne îndreptățesc să credem că intriga e legată doar de homosexualitatea neasumată a eroinei principale. Suspansul constă doar în teama lui Billie Jean King de a nu fi descoperită de soț că îl înșală cu propria coafeză. Scena în care cele două sunt convinse că nu pot suscita o reală tensiune indică deficitul de ritm și de intensitate ale acestei pelicule. Desigur, dezlănțuirea comică a actorilor încearcă să suplinească aceste scăpări. Pamfletul LGBT e la vedere.

Andrea Riseborough & Emma Stone © Fox Searchlight Pictures

În locul unei abordări mai concentrate pe libertățile dobândite de femei, la acea vreme, producătorii au ales să ia în zeflemea lesbianismul, devenit o formă de “feminism în derivă”. Prin urmare, au fost utilizate muzica (cu funcție de activare a empatiei) și gagurile. În fond, forța acestui nou film nu rezidă în forma sa, ci în natura subiectului (prima secvență reală de joc/meci se petrece după o oră). Având o viziune originală asupra subiectului, Battle of the Sexes apare, în final, ca o biografie cinematografică (neasumată) a lui Billie Jean King, care și-a reglat conturile cu adversarul său de tenis doar în plan secund.

Emma Stone & Steve Carell © Fox Searchlight Pictures

King fusese de trei ori câștigătoare a titlului de “Grand Chelem” a fost plătită de opt ori mai puțin comparativ cu un sportiv, de aceea vrea să creeze «Women’s Tennis Association». Susținută și urmată de cele mai bune sportive din generația sa, ea își organizează singură turneul din Statele Unite. Aici, regăsim ritmul dinamic, necesar unei comedii, iar Battle of the Sexes ia forma unui road movie, în acord cu temperamentul personajului central. Reconstituirea imaginii Americii anilor 1970 este una de amploare (îndeosebi mașinile de epocă, costumele și coafurile). Jucătoarele de atunci înțeleseseră că rolul lor nu trebuia redus doar la a fi mame și soții. Mentalitățile se vor schimba pe măsură ce meciurile/seturile de tenis se derulează; permanent    se resimte camaraderia feminină și licărește speranța acestora. Billie Jean King a fost nevoită să își ducă în paralel lupta cu orientarea ei sexuală, nefiind capabilă să și-o asume într-o societate încă standardizată în care viața privată era atent analizată. Relația dintre King, căsătorită cu un bărbat – Larry (Austin Stowell) – mai în vârstă decât ea, și coafeza Marilyn Barnett ilustrează vulnerabilitatea acestui personaj (surâsul trist și schimbul de priviri surprinse în contracâmp). Aspectele din viața privată a lui Billie Jean King (figură iconică în comunitatea minoritară) au fost primele semne ale unei modificări de percepție și, astfel, filmul a încercat să lărgească unghiul de abordare a unei tematici des întâlnite în lumea actuală.

Duelul dintre America patriarhală și cea minoritară/“progresistă”, transformă Battle of the Sexes într-un feel-good movie (cu evidente nuanțe de pamflet) care amintesc, vag, de cuplurile complementare de aur din anii de glorie ai Hollywoodului și ne fac să suspinăm după un duel purtat între Katharine Hepburn și Spencer Tracy sau Cary Grant și Rosalind Russell.

Battle of the Sexes

Regia: Jonathan Dayton, Valerie Faris
Scenariul: Simon Beaufoy
Imaginea : Linus Sandgren
Decorurile: Judy Becker
Costumele: Mary Zophres
Sunetul: Lisa Pinero
Montajul: Pamela Martin
Muzica: Nicholas Britell

Distribuția:
Emma Stone – Billie Jean King
Steve Carell – Boby Riggs
Andrea Riseborough – Marilyn Barnett
Sarah Silverman – Gladys Heldman
Bill Pullman – Jack Kramer
Durata: 121 min

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Micile minciuni albe – „Battle of the Sexes”

Scris de pe iulie 24, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Moravuri

 

Etichete:

Stampă japoneză cu un personaj belgian – Tokyo Fiancée

Într-un Tokyo insolit și derutant, departe de ceea ce știm din banalele cărți poștale, o jună belgiană vrea să devină japoneză. Ea se-ndrăgostește de un tânăr nipon francofil. Realizatorul belgian, Stefan Liberski, a adaptat pentru ecran Ni d’Ève ni d’Adam de Amélie Nothomb, într-o peliculă, veritabilă declarație de iubire pentru Japonia. Rezultatul obținut respiră umorul și delicatețea autoarei și este iluminat de șarmul irezistibil al tinerei  actrițe Pauline Étienne. Așadar, știm că scrierile literare ale lui Amélie Nothomb se pot grupa în două secțiuni: ficțiune pură și romane autobiografice. Ni d’Eve, ni d’Adam – devenită Tokyo Fiancée – intră în a doua categorie, printre celelalte scrieri precum La Métaphysique des tubes, în care descrie copilăria sa în Japonia și Stupeur et tremblements, cea care deapănă impresii despre experiența profesională din Țara Soarelui Răsare, ecranizată de Alain Corneau. Autoarea cărții Stupeur et tremblement avea doar douăzeci de ani când a plecat în Japonia și-a trăit o înflăcărată poveste de amor cu junele tokiot, Rinri. Delicată, precum o floare de cireș, tânăra care visa să devină japoneză, după ce-și petrecuse ani buni în Țara Soarelui Răsare, redescoperă  minunățiile din acest colț al lumii, grație unui șarmant nipon, pe care-l inițiase în limba franceză. Jonglând cu dubla semnificație a termenului „maîtresse” (învățătoare/iubită),  acest unic elev al cursurilor de franceză predate de visătoarea Amélie devine – cu timpul – „iubirea de la douăzeci de ani” a unei viitoare scriitoare. Amélie traversează o gamă largă de surprize, de la șocul cultural ilar sau poetic, până la fascinația provenită de la decorurilor cubiste din arhitectura urbană, apoi tandrețea în fața arnajamentele Ikebana sau admirația față de năstrușnicia unui personaj Manga.

Tokyo Fianc__e  2

Stephan Liberski demonstrează că are abilitate vizuală, fără să fie ostentativ, dar dublează imaginea cu narațiunea plină de farmec, grație talentatei  Pauline Étienne, o excelentă actriță belgiană, care s-a făcut remarcată în rolul titular din La Religieuse (regia: Guillaume Nicloux, 2013). Aceasta o va întrupa pe compatrioata sa, romanciera Amélie Nothomb. Cineastul își asumă, totuși, unele libertăți față de autoarea cărții care l-a inspirat, și adaugă episodul catastrofei de la Fukushima, care nu apărea în roman, dar pe care el simte nevoia să îl evoce. Însăși Amélie Nothomb și-a dat acordul în privința regiei, interpretării și scenariului în această adaptare pentru ecran. Pauline Étienne este de un mimetism ce se poate confunda cu modelul – rotind ochii mari, fiind foarte expresivă și-n gesturi și-n mișcări. Stefan Liberski pune accentul pe șocul (reciproc) cultural al celor doi amorezi din Tokyo Fiancée.

Tokyo Fianc__e 4

Personajul masculin i-a fost încredințat lui Taichi Inoue, un actor care și-a făcut, odată cu acest film, debutul pe ecran. Calitățile artistice  l-au ajutat să învețe acest rol, chiar dacă nu știa o vorbă în limba lui Molière. Vocea din off face racordul cu povestea autobiografică – povestea unei tinere, născută în Japonia, dar repatriată în Belgia pe când avea doar cinci ani, apoi întoarcerea în arhipeleag, după cincisprezece ani. Realizatorul belgian alege să introducă în această poveste și unele scene onirice, după canonul teatrului japonez . Ca și scriitoarea, regizorul iubește Țara Soarelui Răsare și acest fapt se vede în modul în care-a filmat, de la primele cadre până la final, folosind o lumină transparentă: în natură (excelentă scena de la muntele Fuji), de neon: în metropolă (orașul Tokyo văzut din mașină) și în alte cadre atent studiate, neostentative, dar fidele rigorii japoneze. Stefan Liberski transpune această alchimie dintre: tradiție și futurism, eleganță și exuberanță, coduri și libertăți, proprie societății nipone, așa cum o regăsim și la Nothomb.

Tokyo Fianc__e  3

Tokyo Fiancée surprinde esența Japoniei și toată pudoarea sa comportamentală, fie că e surprinsă în timpul mesei sau la îmbăiere, expunând acel echilibru dintre reținerea interioară și natură, totul într-o profundă notă de mister. Pelicula narează romanța dintre două ființe aflate la antipozi, dar care vibrează la fel.  Povestea de iubire, cu caracter inițiatic, este realizată cu  o debordantă fantezie și cu mult umor. În această comedie romantică, în care neînțelegerile și fascinația rimează, șarmul exotic estompează șocul cultural ivit în ambele părți. Ecranul este invadat de imagini când himerice (eroina costumată în gheișă, la brațul bărbatului iubit), când surprinse în actualitate (interiorul bucătăriei nipone, printre decorurile futuriste sau în mijloacele de transport). Povestea lasă de înțeles că Orientul Îndepărtat și Occidentul ar fuziona. Totuși, suflul asiatic (din prima parte) este estompat de punctul de vedere occidental, cel al eroinei principale. Farmecul poetic se ciocnește, progresiv, de ceea ce numim flirt și, astfel, se mai duce din pertinență. Regăsim la eroină independența și libertatea tipic europeană, iar la antipozi, Rinri rămâne foarte atașat de tradiție și de convenție, specifice țării sale. Chiar dacă cei doi „samurai” își declară iubirea, fiecare dintre ei întâmpină dificultăți când trebuie să transcendă granițele etnice. În fapt, legătura dintre cei doi eroi nu este una de inimă și una de trup – care evidențiază diferențele culturale. Fascinația cvasi-onirică a tinerei pentru Japonia nu rămâne, se estompează, odată cu trecerea timpului; nu vom ști niciodată de ce Amélie va păstra Japonia doar ca pe o fantasmă existențială.

Tokyo Fianc__e 1

În toată pelicula, vom regăsi libertatea formală de la filmele din Nouvelle Vague. Stefan Liberski nu forțează spectatorul să iubească Japonia, ci doar îi stârnește curiozitatea – prin regia îngrijită, dar cu unele inserturi delicios-licențioase – și încearcă să reconcilieze Orientul cu Occidentul. O reușită deplină o reprezintă interpretarea feminină. Actrița belgiană compune, cu mult farmec, o eroină precum o floare de cireș: proaspătă, delicată, care i-a totul à la légère, mai ales că prenumele ei este… Amélie (precum Nothomb, dar și ca Poulain).

Tokyo Fianc__e 5

Tokyo Fiancée rămâne o duioasă declarație (europeană) de iubire și-o poveste inițiatică încărcată de farmec și exotism.

Regia: Stefan Liberski
Scenariul: Stefan Liberski (după romanul lui Amélie Nothomb)

Distribuția:
Pauline Etienne (Amélie)
Taichi Inoue (Rinri)
Julie Le Breton (Christine)
Alice De Lencquesaing (Yasmine)
Muzica: Casimir Liberski
Țara: Belgia-Franța-Canada
Durata :1h40

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Stampă japoneză cu un personaj belgian – Tokyo Fiancée

Scris de pe iulie 21, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Film, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , ,

Lumea între alb şi negru – 12 Years a Slave

După Lincoln (R:Steven Spielberg, 2013) şi  Django Unchained (R:Quentin Tarantino, 2013), a fost şi rândul filmului  12 Years a Slave (R: Steve McQueen) să evoce, în propria-i manieră, perioada de sclavie din SUA. Aureolat de Globul de Aur pentru cel mai bun film, la categoria dramă, considerat ca unul dintre principalii favoriţi la premiile Oscar, filmul confirmă flerul cinematografic al lui Steve McQueen.

Cineastul a narat povestea reală a lui Solomon Northup, un cetăţean american negru, om liber, un muzician, familist dedicat, răpit în anul 1841, în nordul Statelor Unite pentru a fi vândut şi vârât în sclavie, pe o plantaţie din Louisiana. Steve McQueen a ecranizat povestea spusă de însuşi Solomon Northup într-un volum, publicat în 1853, ce-a suscitat interesul public, privind condiţia de sclav şi, bineînţeles, dimensiunea morală şi spirituală a  acesteia. Realizatorul a ales să transforme această “true story” a discretului sclav anonim într-o poveste onorifică, invitând spectatorii în infernul vieţii de sclav.

Adaptarea istorică amplă, din 12 Years a Slave,  reprezintă un advărat tur de forţă, cu o mare densitate. Printre producători, s-a regăsit şi Brad Pitt, el însuşi având un rol mic în film, acela al tâmplarului aboliţionist canadian, ce-l conduce pe erou către salvare. În rolul titular, a fost distribuit un actor britanic, Chiwetel Ejiofor, aproape necunoscut pentru publicul larg. La fel ca şi în cazul celebrei producţii despre războiul de secesiune şi sclavie (Gone with the Wind, 1939, R:Victor Fleming, George Cukor), protagonista a  fost o britanică, necunoscută peste Ocean, Vivien Leigh. Realizatorii peliculei 12 Years a Slave au reconstruit lumea sudului, de dinaintea războiului dintre Nord şi Sud (1860-1861), filmând frumuseţea peisajelor naturale, folosind costume de epocă à la Hollywood şi alegând o distribuţie pe măsură (Benedict Cumberbatch, Paul Dano, Brad Pitt şi Paul Giamatti au acceptat roluri de mică întindere).

Pătrundem în viaţa omului liber, Solomon, ca într-un vis: violonistul negru cade victimă unor interlopi ce-i propuneau să îl integreze într-un circ ambulant în “sălbatica Africă”. Ca o ironie a sorţii, oferta de serviciu devine capcană transformându-l pe Solomon într-un “sălbatic” – marfă. De aici, visul se transformă în coşmarul unui deceniu, în care îl vom însoţi pe erou prin toate etapele, dar ale unui orologiu dereglat. McQueen punctează un lucru esenţial – valoarea unei hârtii e doar simbolică, în realitate, ea se poate deteriora. Filmul începe redând disperarea lui Solomon din pricina cernelii utilizate de el în scrisoarea clandestină pentru familia sa. Salvarea lui va veni dinspre înţelepciunea unui canadian (Brad Pitt, impecabil în rolul filantropului hirsut). Cineastul demonstrează că, la om, pielea este foarte importantă; fie că e albă, fie că e neagră, ea rămâne o mărturie a trecerii evenimentelor vieţii. În cazul eroului din 12 Years a Slave, pielea  este o veritabilă “amprentă digitală” a sclaviei (văzută ca o imensă cangrenă).

Mai bine de două ore, această desfăşurare de forţă face o radiografie a lumii împărţite în alb şi negru. Astfel, Patsey (Lupita Nyong’o) sclava cea mai eficientă (rapiditatea la recoltarea  bumbacului) îşi acceptă condiţia, dar nu suportă mirosul propriului ei trup. Gestul ei de-a procura puţin săpun trezeşte agitaţia stăpânului său, Edwin Epps. Trebuie remarcat efortul cu care Michael Fassbender (actorul fetiş al realizatorului) întrupează acest personaj –  un veritabil aliaj între delirul mistic şi depravarea sexuală.

Antiteza imaginilor dure, din film, reflectă ultimile zvâcniri ale patriarhilor sudului, între predicile lor acoperite de plânsul înfundat al sclavilor. Cele mai cumplite fapte de cruzime au loc în cadre naturale splendide, ilustrând perversitatea acelei lumi. În ciuda unor mici trimiteri la “faţa umană” a sclaviei (primul stăpân al lui Solomon), imaginile sunt pline de durere (amplificată şi de muzica lui Hans Zimmer) în acest ”muzeu al ororilor”.

Prin acest episod trist din istoria Americii, Steve McQueen oferă o nouă perspectivă asupra condiţiei umane. “Eu vreau să trăiesc, nu să supravieţuiesc“, spunea Solomon, un om educat, celor cu care-şi împărţea amarul sclaviei. Diferenţa dintre un sclav născut liber şi cel care n-a cunoscut decât captivitatea este considerabilă; primul ştie exact ce parte a umanităţii l-a refuzat.

Regizor: Steve McQueen. Scriitor: Solomon Northup. Scenarist: John Ridley. Compozitor: Hans Zimmer. Operator: Sean Bobbitt. Producător: Dede Gardner, Anthony Katagas, Steve McQueen, Arnon Milchan, Brad Pitt, Bill Pohlad. Monteur: Joe Walker.

Distribuţia: Chiwetel Ejiofor (Solomon Northup), Michael Fassbender (Edwin Epps), Brad Pitt (Bass), Dwight Henry (Unchiul Abram), Dickie Gravois (Overseer), Bryan Batt (Judge Turner), Ashley Dyke (Anna), Kelsey Scott (Anne Northup), Quvenzhané Wallis (Margaret Northup), Cameron Zeigler (Alonzo Northup), Tony Bentley (Dl. Moon), Scoot McNairy (Brown), Taran Killam (Hamilton), Christopher Berry (Burch), Bill Camp (Radburn), Benedict Cumberbatch (Ford), Paul Giamatti (Freeman), Lupita Nyong’o.

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – dramă; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Hans Zimmer; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Chiwetel Ejiofor; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: John Ridley; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Oscar (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: John Ridley; Oscar (2014) – Cele mai bune costume, nominalizat; Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Joe Walker; Oscar (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Chiwetel Ejiofor; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun operator, nominalizat: Sean Bobbitt; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: John Ridley; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Joe Walker; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Hans Zimmer; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Chiwetel Ejiofor

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Europa ca un hotel de lux – „The Grand Budapest Hotel”

Filmografia lui Wes Anderson este o avalanșă de virtuozitate,  precum un bulgăre de zăpadă, care prin rostogolire acumulează încontinuu. Răsplătit la Festivalul de Film de la Berlin cu Premiul Juriului, The Grand Budapest Hotel decorează “capela Sixtină” personală a cineastului texan eurofil.

Wes Anderson a făcut o breşă imaginară (republica Zubrowka), în istoria secolului al XX-lea, într-o fantasmagorică Europă a anilor ’30. Filmul urmăreşte aventurile lui Gustave H., bărbatul care a deţinut cheile de aur ale unuia dintre cele mai celebre hoteluri europene. Alături de fidelul Zero Moustafa, trece printr-o adevărată cursă cu obstacole în căutarea unui tablou valoros, în jurul căruia se naşte conflictul plasat într-o perioadă plină de mutaţii. Realizatorul american a menţinut întotdeauna o distanţă aproape igienică între filmele sale şi realitate, lăsând ca micile sale fantezii să pară nişte bule meticulos organizate. În cazul peliculei The Grand Budapest Hotel, imersiunea în perioada interbelică, fie şi sub masca unei fabule, este o noutate ce naşte controverse. Toate ticurile şi semnăturile sale sunt adunate şi ambalate, într-o manieră cvasi-inocentă, provocând confuzii în această lume în care totul este etichetat minuţios (lucrurile oamenilor, locurile şi chiar scenele).

Ralph Fiennes (Monsieur Gustave H) & Tony Revolori (Zero Moustafa) © Fox Searchlight Pictures

Utilizând tehnica narativă a povestirilor în ramă sau a “păpuşilor ruseşti“, aduce în discuţie teme grave, precum familia disfuncţională, boala, vanitatea, violenţa – mai toate păcatele lumii moderne. Spectatorul trece prin trei rame temporale (din 1985, 1968 până în 1932) ca să pătrundă în miezul poveştii. Un scriitor în vârstă (Tom Wilkinson) citeşte în faţa unei camere de filmat “reţeta succesului” său literar (autorii nu intervin cu nimic personal, ci doar redau poveşti auzite de ei), apoi ne este prezentată versiunea mai tânără a acestuia (Jude Law) halăduind pe coridoarele pustii ale hotelului. Acesta intră în contact cu misteriosul Moustafa Zero (F. Murray Abraham), proprietarul clădirii, care-i va povesti cum a moştenit Grand Hotel Budapest.

În această manieră, sărind peste treizeci de ani, se trece de la idee (tehnica literară a preambulului) la ilustrarea ei; de la un  romancier la personajul principal veritabil al acestei istorii: Monsieur Gustave (Ralph Fiennes) – uimitorul majordom al unui lăcaş omonim din epoca în care această instituţie venerabilă îşi trăia ultimii ani de glorie (fără vreo legătură reală cu  sanatoriul Berghof descris de Thomas Mann în Muntele vrăjit), înainte ca Europa să intre într-una dintre cele mai triste epoci. Monsieur Gustave (admirabilul Ralph Fiennes) este o figură paternală magnetică, aruncată în lada de gunoi a istoriei, dar şi majordomul gerontofil. Deopotrivă cavaler şi laş, el va lăsa o amprentă puternică în inima lui Zero Moustafa (imigrantul harnic şi devotat) ce-şi aminteşte de faptul că mentorul său ”ştia să întreţină cu mult farmec iluzia”. Relaţia dintre cei doi, mentor şi învăţăcel (desprinsă parcă din The Name of the Rose) este ca un vaccin contra morţii culturale. Gustave H. este întruchiparea melancolică a unei Europe cotropite de barbaria naziştilor şi de cupiditatea lumii industrializate.

Ralph Fiennes în rolul lui Monsieur Gustave H © Fox Searchlight Pictures

Odată instalat cadrul desfăşurării pentru tribulaţiile lui Gustave H. (acuzat pe nedrept de uciderea unei aristocrate al cărei moştenitor devenise), intriga devine fluidă, ambalată cu  multă frenezie. Moartea bătrânei doamne D. (Tilda Swinton metamorfozată) stârneşte o furtună ce se va suprapune cataclismului istoriei – puterea naziştilor, aici parodiaţi cu acel Zig-Zag, şi războiul. Formalismul cineastului face faţă acestui asalt, dublând ticurile cinematografice şi “bibelourile” vintage.

Ralph Fiennes în rolul lui Monsieur Gustave H © Fox Searchlight Pictures

Apropierea lui Wes Anderson de realitate se face printr-o strategie plină de marote vizuale. Toate referinţele (Stefan Zweig, Thomas Mann, Ernst Lubitsch, Billy Wilder) sunt reciclate şi puse pe umerii unei distribuţii familiare lui Anderson (Adrien Brody, Owen Wilson, Jason Schwartzman, Bill Murray, Willem Dafoe, Edward Norton etc) rezultând un mashup  pop-cultural cu iz de naftalină. Regăsim în această cursă continuă (scenele cu urmărirea pe sanie par desprinse din Tintin) obsesii mai vechi ale cineastului: hotelurile, simetria, filiaţia, pitorescul reinterpretat (scenele de evadare à la Prison Break), contemplarea sau viteza narativă, filmul noir sau animaţia (Fantastic Mr. Fox).

În acest context eteroclit, realizatorul bombardează spectatorul cu metafore şi cu imagini plastice conjugate cu un ritm muzical adecvat. Cu toate acestea, s-ar putea spune că Grand Budapest Hotel este marcat de o mare densitate de imagini ce ar putea duce la saturaţie. Cele optsprezece cadre maniacal realizate, panoramic-luminoase, pot să tatueze retina spectatorului cu imagini pastel ale unui euro-idealism cu parfum de levănţică.

Ralph Fiennes, Saoirse Ronan & Tony Revolori © Fox Searchlight Pictures

Tot umorul şi toată poezia ce-au fost convocate în pelicula lui Wes Anderson converg spre o concluzie bulversantă, ce conferă o dimensiune tragică surâsului smuls de la spectator. Râsul este, aici, forma unei politeţi disperate. Oratoriile funebre sunt mai accentuate decât suavele declaraţii de iubire.

Sub decorurile roz fondant, în spatele fanteziei dulci-amărui din The Grand Budapet Hotel,  se află epitaful unei culturi răvăşite de moştenitori nedemni.

The Grand Budapest Hotel

Regizor: Wes Anderson
Scenarist: Wes Anderson
Compozitor: Alexandre Desplat
Operator: Robert D. Yeoman
Producător: Wes Anderson, Steven M. Rales, Scott Rudin
Monteur: Barney Pilling

Distribuţia

Ralph Fiennes (Gustave H.)
Tony Revolori (Zero Moustafa)
Tilda Swinton (Doamna D.)
Saoirse Ronan (Agatha)
Edward Norton (Henckels)
Jude Law (Tânărul scriitor)
Bill Murray (Dl. Ivan)
Adrien Brody (Dmitri)
Owen Wilson (Dl. Chuck)
Willem Dafoe (Jopling)
Harvey Keitel (Ludwig)
Jeff Goldblum (Kovacs)
Jason Schwartzman (Dl. Jean)
F. Murray Abraham (Dl. Moustafa)
Mathieu Amalric (Serge)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul internaţional de film din Berlin (2014) – Marele Premiu al Juriului: Wes Anderson
Festivalul internaţional de film din Berlin (2014) – Ursul de Aur, nominalizat: Wes Anderson

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Europa ca un hotel de lux – „The Grand Budapest Hotel”

Scris de pe iulie 19, 2019 în Uncategorized

 

Natura umană în nisip – Woman in the Dunes

Mădălina DumitracheCe se întâmplă când un bărbat cade într-o groapă de nisip, se luptă să scape, apoi se trezește forțat să trăiască de o femeie necunoscută? „Femeia Nisipurilor” s-a întors am putea afirma dacă ne gândim la un clasic al cinematografiei japoneze readus în fața marelui public: Woman in the Dunes, semnat de Hiroshi Teshigahara. Prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (în 1964), unde a obținut Premiul special al Juriului, acest film a fost, în 2016, relansat pe piață, în format DVD, într-o versiune inedită (au fost adăugate cele douăzeci de minute tăiate, inițial, la apariție). Realizată de Hiroshi Teshigahara, această peliculă-bijuterie (cu decoruri stilizate în alb & negru) a curentului Nouvelle Vague japonez devine o surprinzătoare reflecție despre condiția umană ce se lasă mereu (re)descoperită. Realismul mixat (în mod subtil) cu fantasticul alegoriei atinge o coardă sensibilă ce nu se demodează niciodată: alienarea și absurdul existențial.

1 - Woman in the Dunes

Așadar, un entomolog și educator din Tokyo frecventa, adesea, o regiune săracă a țării, colectând specimene din nisip. Profesorul de biologie Niki Younpaye cercetează insecte (le face fotografii, le analizează, le așază în mici recipient din sticlă) într-o regiune deșertică de la țărmul mării, din Japonia. Nici nu gândea ce ar putea să îi rezerve soarta. Oprindu-se pentru a se odihni, este abordat de trei săteni care îi propun să petreacă noaptea în localitatea lor. Bunăoară, Bărbatul (Eiji Okada) pierduse ultima cursă de la autobuz pentru a reveni în oraș. Prin urmare, Bărbatul este însoțit până la o fosă în care locuia o Femeie (Kyôko Kishida) menită să îl adăpostească. Aceasta trăia singură deoarece își pierduse soțului și fiica într-o furtună de nisip. Femeia fusese însărcinată, de consătenii ei, să ducă nisipul în saci pentru a fi vândut (deși nu respecta standardul necesar pentru compoziția cimentului, era vândut ieftin).

2 - Woman in the Dunes

Căratul nisipului îi ajuta să protejeze satul de dunele mișcătoare. Femeia îi pregătește cina și îl admiră în timp ce mânca. În ziua următoare, profesorul constată că oamenii din sat ridicaseră scara mobilă, prin urmare, el nu mai putea părăsi acel spațiu. Prizonier al acelor săteni era înconjurat de nisipuri amenințătoare, orice formă de evadare i-ar fi adus pieirea. Oamenii îi cereau să rămână la Femeia care-l găzduise, să se căsătorească și să o ajute la treabă. Revoltat, Niki are multe tentative de evadare, dar toate în zadar. În final, se resemnează și își acceptă soarta. Spre deosebire de Niki, Femeia nu are nicio aspirație; încet-încet se produce apropierea și apare (și) legătura amoroasă (expusă în mod explicit). În perioada în care Femeia trebuia să meargă la medic fiindcă i se apropia sorocul (aștepta un copil), sătenii uitaseră coborâtă funia. Niki ar fi putut să profite de ocazie și să fugă, dar a preferat să își aștepte Femeia.

3 - Woman in the Dunes

Căzând într-o capcană care se învecinează cu absurdul, profesorul constată că nisipul care ascundea insectele căutate devine închisoarea lui, iar el se transformă într-un Sisif modern, încercând să lupte cu durerea surdă și chinul permanent. Dorința de a evada din societatea alienantă ar putea fi chiar tema principală a filmului. Nuanțele se desprind din întrebarea: „Sapi ca să poți supraviețui sau supraviețuiești ca să poți săpa?” Într-un fel, Bărbatul și-a provocat soarta, îndepărtându-se și izolându-se în căutarea insectelor. Căutând singurătatea… o găsește. Partea erotică a filmului (strania legătură cu Femeia care îl adăpostește) plasează pelicula în zona dramei psihologice. Detaliile realist prezentate conduc spre simplificarea/ reducerea vieții doar la muncă, hrană și s*x. Să fie doar fuga de civilizație și reîntoarcerea la tradiție? Scenariul realizat de Kōbō Abe (romancier postkafkian) dezvăluie enormitatea situației treptat – nu se grăbește să anunțe dilema omului -, stabilind ritmul zilnic al vieții în dune, o dezvăluie în sugestii fine și perspective multiple. Așa se face că există unele nelămuriri: „Femeia intrase de bună voie în groapă sau fusese trimisă acolo de ceilalți săteni?”

4 - Woman in the Dunes

Oricare ar fi fost situația, ea și-a acceptat soarta. A participat la capturarea Bărbatului pentru că trebuia, comunitatea îi impusese regulile. Munca ei îndepărta pericolul surpării, dar supraviețuirea sa (hrana și apa) depindea de ceilalți. Prin urmare, ambii eroi sunt victime ale destinului: unul acceptându-l, celălalt încercând să fugă de el.

5 - Woman in the Dunes

Alternând unghiurile și variind lumina, realizatorul își provoacă spectatorii, mai ales că substanța dramatică a poveștii se întâlnește și cu unele note de suprarealism, distilând la maximum informația. Atipica peliculă se transformă într-o misterioasă poveste ce se consumă atât senzorial, cât și metaforic, provocând interogații despre sensuri. Remarcabilă este și contribuția compozitorului Toru Takemitsu, muzica sa lovește cu duritatea notelor, aproape metalice, întărind senzația de apăsare. Raportarea de scări diferite (dimensiunile) induce deruta, iar entomologul ajunge el însuși o imensă insectă sub a cărei carapace se-ntrevede reflexia societății care îl înglobase. Spectatorul este mereu intrigat și devine, la rândul său, captiv al acestei „Femei a nisipurilor”.

Departe de a fi reconfortant, Woman in the Dunes amintește de angoasanta alegorie a societății/modernității și despre raportarea omului la lume, în orizontul absurdului existențial.

Titlul original: Suna no onna /砂の女
Regia: Hiroshi Teshigahara
Scenariul: Kōbō Abe (The Woman in the Duness)
Imaginea: Hiroshi Segawa
Montajul: Fusako Shuzu
Muzica: Toru Takemitsu

Distribuția:
Eiji Okada (Niki Junpei)
Kyôko Kishida (Femeia)
Durata: 141 min (119 pentru cinema)

Anul apariției: 1964

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Natura umană în nisip – Woman in the Dunes

Scris de pe iulie 15, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Dernier amour – prostituata care „i-a pus capac” lui Casanova

 Benoît Jacquot îi aduce un omagiu elegiac faimosului Casanova, într-un episod erotic și sentimental, organizat în recenta peliculă Dernier amour. Casanova îmbătrânind – tulburat de o jună curtezană britanică – pare o mare provocare, numai dacă ne reamintim de fermecătorul Alain Delon sau Daniel Auteuil.
Iată că temerarul Vincent Lindon devine „seducătorul sedus în amurgul vieții”, damnat și posedat, aflat într-o disperare la graniță cu pasiunea mortificată, la finele unui veac al XVIII-lea ce pare să fie ecoul vremurilor actuale. Așadar, Vincent Lindon  și Stacy Martin interpretează rolurile principale dintr-o reflecție cinematografică despre dorință și pasiune.

Cu toate că nu și l-a dorit ca interpret principal în recenta sa peliculă, Benoît Jacquot le-a mărturisit jurnaliștilor, prezenți la premiera filmului Dernier amour, că a optat pentru actorul Vincent Lindon bazându-se pe lunga lor amiciție și, mai ales, pe intuiție. Realizatorul peliculelor Eva, Journal d’une femme de chambre/Diary of a Chambermaid și Les adieux à la Reine a ales bine, pentru că Vincent Lindon uimește în rolul celebrului aventurier, printr-o surprinzătoare menieră de interpretare.

Libertinul este un individ care sfidează deliberat legile moralei și ale decenței, plasându-se în afara normelor etice și fiind perceput ca indezirabil și periculos de către societatea mainstream, în ciuda seducției pe care el o exercită. Figură reprezentativă a acestei tipologii umane, Giacomo Casanova a rămas în mentalul colectiv ca arhetip al seducătorului. Benoît Jacquot a realizat, pentru marele ecran, portretul unuia dintre cei mai celebri seducători, iar descrierile Prințului de Ligne l-au făcut să considere legitimă alegerea lui Vincent Lindon în postura „colecționarului de amoruri”, tipul sangvinic care seducea rapid, dar care putea deveni tăcut pentru lungi perioade.

Benoît Jacquot scotocește imaginarul romanesc, cotrobăie printre umbre și mistere și îi conferă libertinului celebritatea pe care i-o poate asigura cinema-ul. În secolul al XVIII-lea, Casanova (Vincent Lindon), cunoscut pentru libertinajul său, acum bibliotecar în Boemia, e întrebat de o frumoasă vizitatoare despre iubirile sale. Acesta îi povestește cum sosise la Londra, după ce ieșise din exil. În acest oraș în care ignoră totul, regăsește plăcerea întruchipată de juna curtezană (la Charpillon). Renumitul cuceritor e gata de orice pentru a obține grațiile tinerei, dar aceasta găsește mereu tot felul de pretexte pentru a evita propunerile lui Casanova. Tânăra femeie îi lansează o provocare: să o iubească înainte de-a o dori.

Nu există filme relizate de acest cineast în care să nu regăsim o jună/ tânără abia ieșită din pubertate, așa se face că de data asta Stacy Martin va fi Marianne de Charpillon, prostituata care „i-a pus capac” lui Casanova. Pentru această falsă ingenuă, aventurierul a vrut să moară, să se azvârle de pe pod în apele reci ale Tamisei. În filmele lui Benoît Jacquot se află în prim-plan relația bărbat-femeie, așadar mitul lui Casanova reflectă și mai bine raporturile de forță, mai ales că episodul narat pe ecran ilustrează decadența amoroasă. Fata de 17 ani se oferea bărbaților (aleși de o altă curtezană, mama ei biologică), totuși îl refuză pe experimentatul seducător. Nu răutatea, nici dorința de a domina o determinaseră pe tânără să nu accepte propunerile  lui Casanova, ci dorința de a-l face să înțeleagă că amorul nu se rezumă doar la posedare, ci – mai degrabă – la o atentă dozare.

Dacă Fellini a făcut, pentru ecran, din Casanova „desfrânatul nesătul”, Benoît Jacquot descrie bărbatul matur, sincer îndrăgostit, care trăise doar aventuri pasagere. Casanova a iubit-o pe tânăra londoneză și a lăsat drept mărturie memoriile sale publicate sub titlul „L’histoire de ma vie”, sursă pentru scenariștii filmului (Jérôme Beaujour, Benoît Jacquot, Chantal Thomas, Giacomo Casanova). Manuscrisul (3 700 de pagini) a fost expus și la Biblioteca Națională a Franței, așadar seriozitatea documentării aduce un plus de valoare peliculei. Trebuie citit Casanova (autointitulat Cavaler de Seingalt) pentru ineditele definiri ale amorului : «Ce este dragostea? Este o formă de nebunie asupra căreia filosofia nu  are nicio putere; o boală incurabilă de care omul suferă întreaga sa viață și care îl conduce spre îmbătrânire. Dragoste nedefinită! Natură dumnezeiască! Dulce durere! Un monstru divin care nu poate fi definit decât prin paradoxuri». Cam așa s-ar putea rezuma, pe scurt, povestea de iubire dintre  la Charpillon și Casanova, care-a fost străfulgerat de pasiune pentru prostituata londoneză, manipulată de mama sa.

Într-o manieră estetică similară cu cea din Sade, Benoît Jacquot realizează un plonjeu în tenebre. Ultima dragoste și nimic după. După mii de cuceriri, iată că urmează confesiunile lui Casanova. Acest ultim episod devine o tristă confesiune a bărbatului, care la vârsta de 38 de ani ajunsese la crepusculul vieții, iar juna la Charpillon îi refuzase avansurile. Așadar, Lindon întrupează bărbatul răpus, iar Stacy Martin îi dă replica fiind o irezistibilă, fatală mânuitoare a bietei marionete. Prin această curtezană, Casanova iubește dragostea într-un mod crunt, dar fascinant. Eroul de pe ecran e devorat de pasiune întocmai ca în scrierile lui Giacomo Casanova, care susțin scenariul (liber inspirat din Des Mémoires de Casanova). La granița dintre delicatețe și mister, realizatorul și scenariștii săi dezvoltă o atmosferă intimă, susceptibilă de lentoare. Montajul reflectă permanenta pendulare între  trecut și prezent, prin numeroasele flashback-uri.

Regia face apel și la seducătoarele decoruri, uimitoarele costume și lasă narațiunea să stârnească emoție. Cuplul Vincent Lindon & Stacy Martin va contura bizara mecanică «feminin-masculin» în care perversitatea se insinuează ca într-un pseudo-marivodaj. Eternul seducător și curtezana lasă la vedere o tandră complicitate fitilată de frivolitate. Cu Dernier amour, Benoît Jacquot propune nu doar o reconstituire istorică, fără emfază, ci și o reconsiderare a celui mai faimos seducător, care nu poate fi redus doar la condiția unui Don Juan venețian.

Regia: Benoît Jacquot

Scenariul: Jérôme Beaujour, Benoît Jacquot, Chantal Thomas, Giacomo Casanova

Imaginea: Christophe Beaucarne

Montajul: Julia Gregory

Decorurile: Katia Wyszkop

Costumele: Pascaline Chavanne

Muzica: Bruno Coulais

Distribuția:

Vincent Lindon – Giacomo Casanova

Clément Chalaye – servitorul englez

Stacy Martin – Marianne de la Charpillon

Valeria Golino – La Cornelys

Julia Roy  – Cécile

Nancy Tate –  Hortense Stavenson

Anna Cottis – mama lui Charpillon

Durata: 98 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dernier amour – prostituata care „i-a pus capac” lui Casanova

Scris de pe iulie 14, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Când luna de miere e plină de fiere – On Chesil Beach

Mădălina DumitracheDelicat și emoționant, filmul On Chesil Beach este primul lungmetraj al omului de teatru Dominic Cooke, care s-a aventurat pe cărarea ecranizărilor unor succese – romanul (nominalizat, în 2007, la Booker Prize) omonim al britanicului Ian McEwan. Recenta peliculă beneficiază de participarea actorilor Saoirse Ronan și Billy Howle și aduce în prim-plan povestea despre primele experiențe (cu caracter inițiatic/formator) din perioada în care țâșnea și trepidantul rock-and-roll, într-o Anglie puritanistă.

Premiera a avut loc la prestigiosul Toronto International Film Festival. Realizatorul face o radiografie a societății britanice, îndrăznind o lucidă analiză asupra frustrărilor unei tinere crescute după preceptele anilor ‘50. Trebuie să ne amintim doar primele rânduri din romanul-sursă: „They were young, educated, and both virgins on this, their wedding night, and they lived in a time when a conversation about sexual difficulties was plainly impossible” și ne lămurim mai bine despre o „ruptură lirică”. Adaptând un roman de succes, elegant și necruțător, filmul se păstrează reverențios față de roman și dă la iveală o dramă superb interpretată de Saoirse Ronan și Billy Howle. Permanenta glisare între tinerețe (înainte de Beatles și revoluția sexuală) și anii maturizării se realizează prin numeroase flashback-uri menite să dea contur evoluției personajelor.

1- On Chesil Beach

Așadar, în sudul Angliei anului 1962, doi tineri frumoși, Edward Mayhew și Florence Ponting, se întâlnesc pentru prima oară după absolvirea cursurilor universitare. El e un mare iubitor de istorie (scriitor aspirant), dar îndrăgește și rockul, iar ea este o talentată violonistă dintr-un cvartet de muzică clasică. Fiică a unui mic industriaș conservator și a unei profesoare (Emily Watson, terifiantă) de la Oxford – prietenă cu Iris Murdoch-, Florence se îndrăgostește de Edward Mayhew, fiul unui modest director de școală (Adrian Scarborough) și-al unei artiste care-și pierduse rațiunea în urma unui accident (Anne-Marie Duff, sfâșietoare). Povestea de iubire se înfiripă pe drumul de întoarcere și avem, astfel, ocazia să revedem vechile automobile Jaguar rulând pe străzile din Oxford, în acordurile unui amestec de muzică de varieteu britanic și gâlgâielile, pe-atunci, ale proaspătului rock’n’roll. Chiar dacă îi separă unele date – statutul social (implicit și backgroundul cultural), după o curte asiduă, fermecătorul Edward o cucerește pe bogata și conservatoarea Florence. Firesc, căsătoria va fi următorul pas, deși suava Florence are unele temeri, justificate de unele (presupuse) abuzuri suferite în copilărie, dar și din pricina unor coduri sociale ce aparținuseră altor epoci. Îndrăgostiții își petrec luna de miere într-un mic hotel din Doreset, la Chesil Beach.

2 - On Chesil Beach

Prezentul e ocupat de sosirea tinerilor căsătoriți în micuțul, dar cochetul hotel de pe plaja Chesil, din Dorset. Realizatorul, al cărui C.V. (Royal Shakespeare Company, BBC) garantează calitatea britanică, reconstituie – în mod minuțios – toate elementele specifice epocii: ultimele zile ale regimului conservator, chiar înainte de alegerea lui Harold Wilson și apariția trupei Beatles. Actorii sunt parte integrantă din peisaj, mai ales tânăra Saoirse Ronan (a mai exersat acest registru și în Brooklyn) care ne face să simțim panica amestecată cu pasiunea. Intensitatea trăirilor actriței irlandeze și ale partenerului ei salvează filmul de la unele semne de lentoare. Scenariul păstrează sobrietatea autorului Ian McEwan. Temătoare și din cauza comportamentului vulcanic al tânărului Edward, presată și de tarele molestărilor din copilărie, Florence îl acuză pe soțul ei de agresivitate. Inexistența unei educații sexuale adecvate face ca mariajul lor să meargă spre eșec. Lipsa lor de comunicare va duce la separare. Cei doi tineri vor urma cărări diferite în viață. Așa se face că, treisprezece ani mai târziu, în 1975, îl regăsim pe Edward un subtil deținător al unui magazin de discuri. Află, în mod accidental, că Florence este căsătorită, are un copil și își amintește de dragostea lor, fără să omită micile neînțelegeri sau nefericirea din final. Mult mai târziu, în 2007, Edward – însingurat – asculta la radio. Rămâne surprins când află că se transmitea un concert aniversar: cincizeci de ani de succes profesional al cvartatului din care făcea parte Florence. Edward participă la acest eveniment muzical, iar în clipa când privirile li se întâlnesc, țâșnesc lacrimile regretului.

3 - On Chesil Beach

Din paginile acestui scurt roman, se degajă vaporii aproape toxici ai unor ingrediente aparent inofensive din bucătăria britanică postbelică, parfumul marin învăluie mobilierul victorian, iar atmosfera de loisir constituie cadrul în care se consuma idila între Florence și Edward. Ian McEwan a transformat, acolo, un amor pe care protagoniștii îl considerau fără sfârșit într-o tragedie a cărei lovitură de teatru era un derizoriu accident psihologic. Nimic din acest mic „inventar” nu va lipsi din filmul lui Dominic Cooke, poate doar răutatea și suferința. Scenariul menține aceeași idee ca și flashback-urile – bascularea dramei.

4 - On Chesil Beach

Totul pare diferit: pozițiile sociale, educația, raporturile dintre tineri și părinții lor (mama ei era o burgheză austeră și dominatoare, câtă vreme cea a lui Edward suferea de multiple tulburări psihice). Acumulările vor conduce la acele momente de frustrare și de alienare care-au făcut ca mariajul să se destrame. Personajele vor traversa stările în acord cu epocile pe care le vor trăi – apatia, suferința în anii ‘50, dar și furia sau excesul din deceniile imediat următoare. Cadrele de pe ecran par desprinse dintr-o broșură a unei agenții de turism spre o destinație exotică, aliniind imagini (filmate între Portland și Weymouth) împrumutate din realitate. Imaginile vorbesc și exprimă multe, mai ales când în rolul lui ­Florence Ponting o regăsim pe uimitoarea Saoirse Ronan, în postura de tânără și fragilă soție, rănită chiar din noaptea nunții. Tumultoasa stațiune Chesil își justifică menționarea în titlu – oferă momente de mare intensitate și de-o ireală frumusețe. Pășitul peste pietricelele acestei plaje devine metafora unei existențe sinuoase și-al unui inexorabil calvar, în vreme ce eternul zgomot al apei care izbește pietrele contrastează cu aspectul bucolic al modestului hotel în care tinerii amorezi încearcă să-și „cucerească” trupurile. Plonjeul de peste decenii (contextul istoric, social și economic explică miezul poveștii) păstrează forța sentimentelor, iar licărul privirilor rămâne la fel de intens, chiar și sub machiaj, conferind luminozitate unei pelicule marcată de frumusețea picturală.

5 - On Chesil Beach

Regia: Dominc Cooke

Imaginea: Sean Bobbit

Montajul: Nick Fenton

Muzica: Dan Jones

Distribuția:

Saoirse Ronan – Florence Ponting

Billy Howle – Edward Mayhew

Emily Watson – Violet Ponting

Anne-Marie Duff – Marjorie Mayhew

Samuel West – Geoffrey Ponting

Adrian Scarborough – Lionel Mayhew

Bebe Cave – Ruth Ponting

Anton Lesser – Preotul Woollett

Mark Donald – Charles Morrell

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când luna de miere e plină de fiere – On Chesil Beach

Scris de pe iulie 12, 2019 în Cinema, Educaţie, Feminin, Film, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , ,

L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Mădălina DumitracheRâsul este o atitudine în fața vieții – o fațetă a seriozității – care arată că, la urma urmei, tot distracția e cea mai inofensivă admonestare pentru tot ce e considerat reprobabil sau condamnabil în lumea asta. Iată cum, oferind o altă coloratură comediilor romantice, un regizor își poate regăsi rădăcinile – după ce a testat piața cu două producții în limba engleză (Playing for Keeps, Fathers & Daughters) – repoziționând Italia pe harta umorului odată cu pelicula Summertime. Gabriele Muccino se lansează în căutarea vârstei „fără griji și fără bani” – în care sentimentele năvalnice fac ravagii – și deschide o acoladă în zona minorităților sexuale (cuplurile gay). Această lecție de „educație sentimentală” se vrea tandră, lipsită de aciditate, o deschidere spre toleranță, dar și către acceptarea sentimentelor (fie și înfrângeri). Cineastul nu-și asumă mutații, ci pare mai degrabă că „trimite bezele” tinerilor din ziua de azi, fără a le ține prelegeri, dar păstrează, totuși, o anumită notă de gravitate solară.

Summertime 3

În vara de după absolvirea liceului, când totul capătă un aer contemplativ, viitorul pare pentru doi adolescenți atât de înfricoșător și, totuși, promițător. Gabriele Muccino știe să nareze cu simpatie și detașare despre iubirea adolescentină, dar și cu o fină atenție în ceea ce privește interogațiile specifice acestei perioade „de trecere”. Deși îi oferă spectatorului imagini fermecătoare ale unei veri toride, interesul e centrat pe interogațiile despre o anumită percepție  a vârstei „tuturor posibilităților”. Încă de la debutul filmului, realizăm ce fel de prototip este eroul principal, când – pe fundal sonor instrumental (ukulele) – se prezintă: „My name is Marco. I’m 18 years old. I often think about death.” Apoi, cel care fusese morbid câteva secunde, Marco (Brando Pacitto), devine adolescentul cu „capul în nori” și cu părul vâlvoi, care suferă un accident de motor-scuter. În urma nefericitului eveniment, se alege cu un picior în ghips, dar      și cu o poliță în valoare de 3000 de euro (despăgubiri). La sugestia amicului Vulcano (Guglielmo Poggi), vrea să viziteze California. Bucuros că-și va vedea un vis împlinit, Marco se trezește că fericirea e de scurtă durată: Vulcano îi aranjează același tip de vizită și Mariei (Matilda Lutz),    o puștoiacă îngâmfată, colegă din același liceu. Așadar, Maria și Marco, chiar dacă nu se prea înghit, ajung să petreacă o vacanță de vară împreună, la San Francisco. Prin intermediul comunicării (electronice) și-al unui amic comun, tinerii ajung să petreacă câteva zile în Statele Unite ale Americii. Deși nesiguri din pricina viitorului lor, dar nerăbdători să se aventureze    într-o călătorie în America, adolescenții aterizează la San Francisco, unde îi întâlnesc pe Matt (Taylor Frey) și Paul (Joseph Haro), un cuplu de homosexuali care le devin gazde. Catolică ferventă și cam rigidă, Maria nu își ascunde homofobia față de cuplul ce tocmai îi primise cu brațele deschise. Nici Marco nu se simte în apele lui, dar continuă să o bombardeze cu acuze doar pe Maria. În scurt timp, cei patru devin prieteni și pornesc într-o explorare a iubirii, a vieții și a propriilor evoluții, încercând să se descopere și să se definească. De-a lungul unei veri pe care nu o vor uita niciodată, tachinându-se reciproc, Marco și Maria se lasă purtați de magia verii și de farmecul locurilor, copleșiți de gentilețea gazdelor. Afectele sunt mereu în transformare și    într-o continuă progresie. Cineastul oscilează între justețea privirii și automatismele din scriitură. Această peliculă, cu aspect de carte poștală aseptizată cizelează, ilustrează într-un mod pitoresc maturizarea celor doi adolescenți.

Summertime 4

Zilele petrecute în casa celor doi amici se scurg între ciondănelile dintre Maria (care acaparase dormitorul pentru oaspeți) și Marco (dormind pe canapea, alături de câinele jucăuș, dar iritant)  și numeroasele escapade în orașul american. Pentru că se simțea nevoia și unui altfel de conflict, Maria se simte atrasă de Matt (bisexual), în pofida homofobiei declarate inițial. Egoista „cool chick” nu va reuși să modifice nimic din comportamentul cuplului Paul & Matt, își stăpânește izbucnirile și va face pași simțitori către maturizare. Bietul Marco se îneacă într-o mare de melancolie, fiindcă avansurile sale erau mereu refuzate de inabordabila Maria. Totuși, adolescenții rețin una din lecțiile lui Matt, care – adesea – le atrăgea atenția: „Life’s too short    not to be happy.” Astfel, uită de toate grijile și trăiesc la cote înalte o vară plină de peripeții, de la Roma la San Francisco, apoi în New York și în New Orleans. Veritabile imagini de cartolină ni se prezintă odată cu escapada celor patru amici în Cuba, acolo unde puștii de pe bătrânul continent vor descoperi ceea aflaseră doar din mediul virtual:„tropical-paradise beach”.

În vreme ce Marco și Maria se plâng de corupția endemică din Italia contemporană, cuplul    Matt și Paul se desprinde de materialista civilizație americană, când Paul – încurajat de Marco    – se decide să părăsească bănoasa slujbă/„job-ul” din domeniul finanțelor și se întoarce la o veche pasiune – natura, unde predă lecții de călărie. În vara petrecută împreună, cei patru amici scapă de inhibiții, iar adolescenții încep să înțeleagă sensul noțiunii de acceptare. Autenticitatea trăirilor o probează chiar Maria, când exclamă cu sinceritate: „I’m so happy right now”. Códa (twistul sentimental) din New York îi aduce și un alt tip de experiență, care-i alimentează și    mai mult melancolia lui Marco, acest Werther din Roma. Așa cum îi stă bine tinereții (vârstei juvenile), deloc monotonă, dar pe-alocuri dureroasă, trecerea spre o altă etapă a vieții se face ușurel, prin acea vibrație de„feel-good”.

Summertime 2

Summertime e o agreabilă pagină din calendarul vieții unor adolescenți abia ieșiți de pe băncile școlii, dispuși să se arunce degrabă în valurile vieții, dar și o invitație la mai multă înțelegere și toleranță.

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Gabriele Muccino în colaborare cu Dale Nall
Producători: Marco Cohen, Benedetto Habib, Fabrizio Donvito

Imaginea: Paolo Caimi
Costumele: Angelica Russo
Muzica: Lorenzo Jovanotti Cherubini
Montajul: Alexandro Rodriguez, Valentina Brunetti
Directori de casting: Denise Chamian, Judith Sunga

Distribuția:

Brando Pacitto – Marco

Matilda Lutz – Maria (as Matilda Lutz)

Taylor Frey – Matt

Joseph Haro – Paul

Jessica Rothe – Jules

Scott Bakula – tatăl lui Paul

Ludovico Tersigni – Federico

Durata:108 min

 
Comentarii închise la L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Scris de pe iulie 12, 2019 în Cinema, Educaţie, Estival, Film, Filme indie (independente), Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web