RSS

Arhivele lunare: iulie 2019

Hanna, copila-lup – Hanna

Unele basme au gust de fiere în cinema: True Grit (2010), Sucker Punch (2011), My Little Princess (2011); îmbracă diverse haine (western, jocuri video, glamour) fiind utilizate de fetiţe, care le abandonează când cresc.

Pelicula, Hanna (2011), este o variaţiune a basmelor de esenţă germanică, dar care urcă pe versantul spionajului. Realizatorul filmelor Atonement (2007) şi Pride & Prejudice (2005), Joe Wright, a părăsit lumea dantelelor şi a dramelor istorice pentru a nara povestea Hannei. Sensibilitatea şi fineţea scenică din peliculele amintite sunt abandonate pentru abordarea unui proiect de acţiune. Hanna este povestea unei fetiţe instruite în secret, de la o vârstă fragedă, să o răzbune pe mama ei, anihilată de o organizaţie ultra-secretă, foarte puternică. Personajul central este o adolescentă antrenată de tatăl ei, fost agent special (Eric Bana), să devină maşină de ucis în vederea răzbunării. Mama ei fusese ucisă de un agent CIA, iar rolul acestei carieriste roşcate i-a revenit lui Cate Blanchett. Crescută în tundra finlandeză, Hanna deprinde tehnici sofisticate pentru a deveni un criminal de elită.

Hanna

Astfel, asistăm la traiectoria sinuoasă a micuţei globetrotter, care pleacă de la Cercul Polar într-un parcurs cu accente de thriller. Joe Wright lasă o dâră de snobism în demonstraţia acestui rit de trecere deghizat în film de acţiune contemporan. Saoirse Ronan, cu aerul de Sylvie Testud, şterge memoria dureroasă din prestaţia anterioară (Atonement), se reinventează şi devine o războinică, comparabilă cu Uma Thurman din Kill Bill. Tânăra actriţă, blondă cu ochi albaştri, fragilă, este suficient de matură pentru a aduce această eroină neconvenţională, plină de energie, în faţa spectatorilor.

Cu toate acestea, Wright confirmă unele ticuri de scriitură, abordând o viziune de publicitar, cu aere de colonialist, incapabil să convingă publicul să vadă altceva decât nişte locuri comune. Joe Wright prezintă, pe ecran, anxietăţile şi tulburarea unei fete aruncate în lume doar cu un bagaj de cunoştinţe teoretice şi ceva abilităţi marţiale, crezând că în acest mod stârneşte interesul spectatorului.

Serafica blondă, care ştie definiţii din enciclopedie, se luptă ca un gladiator, călătorind prin Europa (din sudul Spaniei până la Berlin) într-un tempo de Speed, dar într-o estetică rece.

Realizatorul multiplică planurile-detaliu, dar efectele de montaj sunt nefericit alese în dorinţa de a ilustra frica Hannei în faţa unei lumi ostile şi în faţa unor ispite cărora nu le face faţă. Totul se derulează prea repede şi pentru asta, Joe Wright a însoţit angoasa fetei cu o coloană sonoră realizată de The Chemical Brothers, dar în defazaj cu momentele filmului. A reuşit să scoată, în acest mod, un thriller ritmat de cascadorii, o fuziune între filmul de acţiune şi basm.

Wright a semnat o fabulă fantastică şi a proiectat această micuţă globetrotter căutând cheile trecutului său în jurul lumii. Ni se prezintă o Germanie de ghid turistic, cu savanţi nostalgici după eugenismul unei epoci apuse.

Scenariul a încercat să zugrăvească o lume ai cărei protagonişti pot fi caricaturi. Astfel, Cate Blanchett este prezentată, în rolul Marissei Wiegler, ca un amestec ciudat de maşteră (mamă vitregă), din basmul Albă-ca-Zăpada, vrăjitoarea cea rea din Hänsel şi Gretel sau lupul cel rău din Scufiţa Roşie; este o versiune modernă a arhetipului răului. Semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară. La fel, Eric Bana, în postura de tată protector, nu reuşeşte să suplinească golurile din scenariu.

Revelaţia acestui film o reprezintă tânăra Saoirse Ronan, în partitura fetiţei-lup. Hanna descoperă că viaţa ei ar putea fi alta abia atunci când intră în contact cu o familie franceză. Regăsim, aici, universul lumii occidentale şi cultura adolescenţilor (modă şi sex). În felul acesta, ea află că a fost crescută precum criminal într-un lagăr CIA. Hanna se luptă să-şi recapete libertatea şi o viaţă normală. În acest rit de trecere, Hanna vrea să ştie cine este cu adevărat. Iar la finalul traiectoriei, o găsim într-un parc de distracţii dezafectat (un parc al Fraţilor Grimm) înfruntând-o pe Marissa Wiegler, ivită dintr-o gură de lup.

Din acest divertisment cu vocaţie de blockbuster (cu trimiteri clare la basmele germanice), apreciem prestaţia de excepţie a tinerei Saorise Ronan şi unele scene psihedelice dintr-un Berlin de cartolină.

Hanna (2011)
Regizor: Joe Wright
Scriitor: Seth Lochhead
Scenarist: David Farr, Joe Penhall, Joe Wright
Compozitor: Tom Rowlands, Ed Simons
Operator: Alwin H. Kuchler
Producător: Marty Adelstein, Leslie Holleran, Scott Nemes
Monteur: Paul Tothill

Distribuţia: Saoirse Ronan (Hanna), Cate Blanchett (Marissa Wiegler), Eric Bana (Erik Heller), Tom Hollander (Isaacs), Olivia Williams (Rachel), Michelle Dockery (Falsa Marissa), Jessica Barden (Sophie), Tom Hodgkins (Monitor)

Articol publicat în revista LiterNet

Reclame
 
Comentarii închise la Hanna, copila-lup – Hanna

Scris de pe iulie 31, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , ,

Zborul înalt al bufonilor lui Gigi Căciuleanu – „On The Roof”

Moștenit de la Shakespeare, bufonul este, de fapt. o formă a conștiinței. Bufoneria lui este prezentă prin cuvinte, nu are nevoie să facă giumbușlucuri ca să distreze. Nici scopul lui nu este acela de a distra, ci de a pune în discuție logica pragmatică a lumii și a o nega prin cuvinte.  La toate curțile, rolul bufonilor a fost, se stie, unul singur – să-i amuze pe stăpânii lor, să le alunge plictiseala, să coboare filosofia la condiția de „paiață”, pentru ca ea să distreze, în loc să tulbure. Mereu inspirat, neobositul artist, Gigi Căciuleanu, stimulat de unicitatea și de farmecul #Amfiteatrului în aer liber și entuziasmat de creativitatea tinerilor actori selecționați la Gala HOP – Gala Tânărului Actor, al cărui director artistic este în acest an, a invitat spectatorii osteniți de statul în fața micilor ecrane la un zbor înalt…«On the Roof» !

Afișul spectacolului © TNB

Intențiile artistului-coregraf sunt clare: „Bufonii nu aparţin unei naţii anume. Constituie o tagmă trans-naţională. Nu exersează o meserie ci profesează o artă. Mai mult decât îngerii, măscăriciul, nu că nu ar avea sex dar, poate lua aparenţa oricărui gen pe care și l-ar propune. Bufonii nu vorbesc o limbă anume, dar chiar și o onomatopee bine ţintită poate să rănească și să-l răzbune pe bufon de toate biciuelile primite.”

Așadar, echipa coordonată de Gigi Căciuleanu, asistat de coregrafa Lelia Marcu – Vladu, umple spațiul cu o energie debordantă, expunând metafore vivante organizate sub mulineta sa estetică, în care mixează clasicul și postmodernul într-un original mashup. On the Roof reunește cuvântul și mișcarea, confererind o fizicalitate a sensurilor: „Ca și dansActorul măscăriciul trebuie să fie mai versatil decât un actor și mai “a-toate-mișcător” decât un balerin sau dansator” – mărturisește Gigi Căciuleanu. Bunăoară, paisprezece tineri actori rămân fideli unei esențializări atât a gesturilor, cât și-a logosului. Trupurile bine antrenate desenează cu virtuozitate metafore scenice, fiindcă bufoneria lor este (tot) o artă “extremă”, sunt adevărați acrobați ai spațiului, dar și ai cuvintelor, într-un permanent zbor.

DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Mereu, prezența trupurilor încadrează în spațiu (nu multe) cuvintele. Coregraful a găsit și a eliberat ceea ce dansul a avut mereu în el: esența, adevărul mișcării, tocmai prin recursul la cuvânt. Aici, la cotele cele mai înalte – la propriu și la figurat – cerul se reflectă în lumea personajelor, dar și a spectatorilor; spațiul acumulează energiile umane care îl animă, On the Roof devine, așadar, un spectacol sub cerul tuturor oportunităților, complex, incluzând dans, actorie, muzică, poezie, desene, artă vizuală. Permanent, uriașele umbre (Proiecții video cu texte și desene realizate de Gigi Căciuleanu) completează portretele în mișcare din scenă/podeaua înnegrită.

La Bouffon ”C” – desen de Gigi Căciuleanu © Art Production Foundation

Totul se reflectă într-un nou univers al bufoniclor contemporani, care trasează, prin mișcare și rostire, o poetică de geometrie spaţială, o matematică de jonglerii clovneşti. Cuvântul se adaugă mișcării până la punctul în care diferențele nu mai contează, artiștii reinventând, aici, şi un vocabular:„o Introfugă, un Giumbușglonț, o Zvîrlucitelniță, un Titirezache, o Căzutcîșă, un Ricoșluc, un Învîrtișag, o Zburătăcitură” şi câte altele. Nu doar autenticul românesc (vezi sufixele de la noul vocabular propus de bufonii lui Gigi Căciuleanu), ci și termenii anglo-saxoni, care ne-au invadat viețile odată cu tehnologia, sunt luate în răspăr. În exploatarea noilor limbaje și în integrarea lor într-un context scenic înnoit, teatrul (coregrafic) se dăruiește cu totul deliciilor globalizării. Sub cupola înnegrită a cerului, trupurile agile ale tinerilor actori re-configurează atât primii pași din viață (jocurile inocente ale copilăriei, apoi primele legături amoroase), cât și primii pași ai omului pe…Lună. Ca orice mișcare dansată, pasul e o rupere de simetrii, iar mersul ajunge o serie de desfaceri și recompuneri ale acestora.

DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, iar polisemia (termenul «stat») tulbură și emoționează spectatorul. Fragilitatea de sens a cuvântului reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate mereu de spectrul aparențelor. Dezambiguizarea își dă mâna   și cu ironia, căci, profitând de disponibilitățile bufonadelor, tinerii îi „iau peste picior” ba pe Picasso sau Dali, ba chiar și un fouettés en tournant sau un grand jeté. Nici Cehov nu e uitat – Nina Zarecinaia: „Eu sunt un pescăruş”. Tonalitatea umoristică a abordării este susținută și de ilustrația sonoră (Muzica: Paul Ilea/Sensor): fie că e remixată muzica preclasică, fie că e reasamblată chiar vreo melodie de-ale Mariei Tănase.

Teatrul coregrafic uzează de farmecul acțiunii (mișcarea dansată) în alternanță și simbioză cu logosul convertiti în metaforă vizuală. Prin urmare, cuvântul nu devine mișcare, iar mișcarea nu se transformă în verbalizare. Ele coexistă ntr-o misterioasă simbioză pe care logica explicațiilor teoretice nu o poate descifra. De aceea cei paisprezece tineri devin “dansActori” (termen născocit de Gigi Căciuleanu pentru a defini unicitatea lor (G.C. – «un termen pe care l-am inventat tocmai pentru a sublinia factura speciala a dansActorului, care, in conceptia mea, trebuie sa fie mai versatil decât un actor și să devină mai “a-toate-mișcător” decât un balerin sau dansator»). Generozitatea maestrului Căciuleanu a scos la iveală/rampă paisprezece tineri talentați: Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogângeanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu.

Gigi Căciuleanu & DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Întreaga echipă – prezentă în seara de 28 iulie la altitudini celeste – a oferit o baie de spiritualitate și    un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-o veritabilă sarabandă a trăirilor. On the Roof a reprezentat un triumf al inovației, o paradă a măiestriei artistice și tehnice, un salt până la… nori. Reprezentația sparge barierele, strivește rutina, aduce un suflu nou, cucerește spirite, răspândește o molipsitoare bucurie pentru a trăi frumos.

 

On the Roof  de Gigi Căciuleanu

Regie: Gigi Căciuleanu

Asistent coregrafie: Lelia Marcu – Vladu

Muzica: Paul Ilea/Sensor

Texte/Desene: Gigi Căciuleanu

Pauză: Nu

DansActori:
Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogângeanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu

Spectacolul este produs de TNB, prin Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, în parteneriat cu UNITER, Fundația Art Production/Gigi Căciuleanu “Ad Hop” Company, cu sprijinul JTI, în cadrul Programului 9G la TNB.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Zborul înalt al bufonilor lui Gigi Căciuleanu – „On The Roof”

Scris de pe iulie 30, 2019 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Să achiziționezi organe de la persoane sărace, dar disperate, pentru a-i vindeca pe cei bogați e un mit urban? Cine știe? În Dirty Pretty Things, este cu siguranță o metaforă. Așa cum ne sugerează și titlul, în pelicula regizată de Stephen Frears (The Grifters), după un scenariu de Steven Knight, regăsim o doză mare de umor british, servită de o garnitură actoricească grozavă. Distins cu numeroase premii la Festivalurile de Film europene, inclusiv în cadrul Festivalurilor de Film de la Londra și de la Veneţia, Dirty Pretty Things (2002) este un thriller urban.
Bunăoară, îi regăsim pe britanicul de culoare, Chiwetel Ejiofor, în rolul unui nigerian, pe ingenua Audrey Tautou, departe de Amélie, dar conturând bine poziția ingrată a unei turcoaice aflate la mare ananghie, și pe inepuizabilul Sergi López, cu un accent cam exagerat, dar cu cinismul „de rigoare”, într-o hipnotică poveste despre marginalii din marea metropolă de pe malul Tamisei. Din seria thrillerelor cu tematică socială, Dirty Pretty Things aduce în prim-plan aspecte din viața unor imigranți din Londra de dinainte de Brexit; lungmetrajul e realizat în maniera realistă a producțiilor BBC Films & Celador Films.

Așadar, auto-exilatul Okwe (Chiwetel Ejiofor) muncește în Londra, ziua – ca șofer de taxi, iar noaptea e recepționer la un hotel. În acest lăcaș, lucrează numeroși alți imigranți (atât legal, cât și ilegal), dar viețile lor sunt invizibile pentru cei care găseau adăpost și confort la hotelul The Baltic. Fiindcă a fost nevoit să părăsească țara natală – din Africa de Vest – din pricina unor încurcături (în mod eronat, fusese acuzat de uciderea soției sale) nu putea să își exercite profesiunea de bază. Situația lui e rapid explicată într-o expeditivă replică: „It’s an African story.” Totuși, ajutat de amicul său chinez Guo Yi, care lucra la morgă, reușea să obțină antibiotice și astfel să îi poată trata pe imigranții săraci, fiind un „medic-underground”. De la prostituata Juliette află că în acel spațiu – paravan pentru afaceri ilegale – se realizau transplanturi ilegale de organe umane pentru obținerea unor pașapoarte false. La capătul acestei „afaceri” se găsea chiar Juan, managerul hotelului.

Tot aici, o întâlnește și pe Senay (Audrey Tautou), o turcoaică fără viză, care primise un post de menajeră „la negru”. Tânăra menajeră refuză sprijinul oferit de Okwe – credința musulmană îi interzicea să petreacă noaptea alături de un bărbat cu care nu era căsătorită, de aceea folosea canapeaua acestuia cât el muncea de noapte. Agenții de la Imigrări o urmăresc încontinuu, de aceea fragila străină e într-o cursă contracronometru prin marele oraș, slujind pe la diverși patroni (perverși). Profund atașat de fată, sufletistul Okwe îi găsește temporar o cameră la morgă, tot prin intermediul lui Guo Yi. Hăituită de patronii profitori, speriată de agenții de la Imigrări, Senay speră să obțină niște bani vânzând hainele furate de la magazinul unde fusese hărțuită, pentru a-și vedea visul – să ajungă în America. Singura ei speranță se va transforma într-un coșmar, căci Juan, managerul hitchcockian al hotelului de unde fugise inițial, îi propune un târg: un rinichi contra pașaportul către libertate. Propunerea îi pune pe cei doi într-o dilemă imposibilă, care testează limitele a tot ceea ce cunosc.

Așa se face că în întreaga încrengătură, principalul pion devine medicul nigerian. Acesta acceptă (formal) să execute planul. După ce Juan le livrează noile pașapoarte, Okwe și Senay îl droghează, și-i îndepărtează chiar lui rinichii. Twistul din final aduce liniște în viețile celor doi fugari: el speră șă își regăsească fiica în Nigeria, iar Senay intenționează să înceapă o viață nouă în New York. Scena de la aeroportul Stansted lasă se-ntrevadă și o (posibilă) idilă între cei doi tineri.

Deși nu există focuri de armă, iar violența fizică e redusă, realizatorii au exploatat la maximum echilibrul precar dintre situații duale: să te simți confortabil sau să fii pus pe fugă, medii ospitaliere-inospitaliere, medic-șofer de taxi ș.a.m.d. Așa se explică și rolul imaginii care alternează culorile calde până la limita saturației în redarea spațiului din hotel și eclerajul rece pentru lumea subterană a acelui lăcaș, iar glisarea de la odăile bine întreținute la cele insalubre se face în mare viteză. Camera de filmare urmărește eroii ba prin holuri spațioase, ba prin subsoluri, prin birouri ori prin camere de morgă, încât nu te-ar mira dacă te-ar izbi claustrofobia privind acele spații înguste.

Problematica socială s-a pliat perfect pe codurile unui thriller. Cineastul a mizat, cu siguranță, și pe scoaterea spectatorului din zona de confort atunci când nigerianul – întrupat cu mult șarm de Chiwetel Ejiofor – descoperă o inimă umană într-o toaletă a hotelului. Interpretarea actoricească e de excepție, iar aerul virginal al lui Audrey Tautou contrastează de minune cu cel al ipocritului Sneaky, încarnat de Sergi López, veritabilul șef al unui black-market business – un Mefistofel modern, care cumpără trupuri și suflete. Capacitatea regizorală de a conferi dramatism și consistență unor povești e dovedită de Stephen Frears și în acest caz. Dirty Pretty Things menține în echilibru balanța între melodramatic și comentariul social și rămâne genul de peliculă care solicită totala atenție a spectatorului; perseverența eroilor de pe ecran nu te poate lăsa fără atitudine.

Regia: Stephen Frears

Scenariul: Steven Knight

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Mick Audsley

Muzica: Nathan Larson

Distribuția:

Chiwetel Ejiofor – Okwe/Dr. Olusegun Olatokumbo Fadipe

Audrey Tautou – Senay Gelik

Sergi López – Sneaky (Juan)

Sophie Okonedo – Juliette

Benedict Wong – Guo Yi

Paul Bhattacharjee – Mohammed

Darrell D’Silva – Ofițerul de la Imigrări

Durata: 97 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Scris de pe iulie 29, 2019 în Cinema, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Istoria unui copil – „Copilul lui Noe”

„L’essentiel n’est-il pas invisible ?”

Cu siguranță, cititorii care au îndrăgit scrierile Oscar și Tanti Roz sau Domnul Ibrahim și florile din Coran, vor avea plăcuta surpriză de-a regăsi – în volumul Copilul lui Noe – tot „o carte cu suflet de copil”, fiindcă Éric-Emmanuel Schmitt își confirmă extraordinarul talent și sfidează, încă o dată, barierele genurilor literare. Schmitt glisează – în paginile acestui roman – între reflecții filosofice și interogații spirituale. De această dată, aduce în prim-plan legăturile și afinitățile dintre evrei și creștini.
Copilul lui Noe – coperta: Angela Rotaru © Humanitas Fiction

De o rară intensitate, inspirat din întâmplări adevărate, romanul Copilul lui Noe a fost tradus în treizeci de limbi și se înscrie (alături de Milarepa) în „Ciclul invizibilului” (serie despre marile religii ale lumii). Scriitorul (de formație, filosof) franco-belgian s-a născut în anii ’60, iar în perioada în care și-a desăvârșit studiile se spunea că «Dumnezeu este mort/Dieu était mort» și că religia năștea angoase. Poate tocmai de aceea a considerat necesară o abordare care să aducă mai multă lumină. În opinia autorului, necesitatea respectării alterității reprezintă, astăzi, un imperativ într-o lume violentă, traversată de controverse. Cu subtilitate, autorul caută să afle și să releve arhitectura invizibilă a omului. Parafrazându-l, adesea, pe Antoine de Saint-Exupéry (se) justifică afirmând:„L’essentiel n’est-il pas invisible ?”.

Măiestria artistică a acestui autor „reconciliază” orientări și emoționează orice cititor dornic de a se îmbogăți spiritual, mai ales că scriitorul a reușit să extragă, din tenebrele Istoriei / Holocaustului, o poveste luminoasă, plină de speranță. Povestea este cu atât mai fascinantă, deoarece este inspirată de viața unui copil ascuns, Pierre Perelmuter, căruia autorul i-a dedicat această carte. Bunăoară, acest roman luminos este inspirat de povestea adevărată a lui Pierre Perelmuter şi a protectorului său, abatele Andre, vicarul parohiei Saint-Jean-Baptiste de Namur, care a salvat mulţi copii de la moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Copilul lui Noe devine, așadar, o poveste plină de curaj, împărtăşită cu umorul şi inocenţa unui copil de șapte ani care îşi descoperă identitatea şi menirea într-o lume ameninţată de autodistrugere. Misiunea autoasumată a abatelui Andre de a salva copii inocenţi capătă, aici, dimensiunile simbolice ale salvării moştenirilor culturale periclitate de nesăbuinţa semenilor.

Acțiunea are loc în Belgia anului 1942, când Cel de-al Doilea Război Mondial nu și-a decis încă învingătorii. Evreii sunt siliți să se ascundă sau să fugă, alternativa fiind doar lagărul nazist. Cei care nu reușesc să se salveze încearcă măcar să-și pună copiii la adăpost. Micuțul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. El învață să uite, să-și anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. Pentru a-și pierde urma, băiatul este înscris la un internat catolic, alături de alți copii de evrei. Aici, Joseph îl întâlnește pe părintele Pons. Figura acestui preot catolic îi va lumina destinul, căci misiunea lui va este una profundă. Părintele îl ajută să nu își piardă speranța și să creadă necontenit în existența și în puterea Binelui. Alături de farmacista anarhistă atee, Marcelle, încearcă să îi scape de potopul naziștilor pe copiii evrei. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din fața cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construiește o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagogă unde pot fi studiate atât Tora, cât și Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reașază în matcă. Preotul reprezintă speranța, este perfecta întrupare a celui care pornește de la rațiune și ajunge la spiritualitate.

Ca orice copil, Joseph își punea multe întrebări despre sine. Precum în fața unei oglinzi, preotul și copilul formulează interogații despre propria lor identitate:„Joseph, ție ți-ar plăcea să știi care dintre cele două religii e cea adevărată. Dar nici una dintre ele nu e! O religie nu e nici adevărată, nici falsă! Ea propune un mod de a viețui.” Suferințele unui copil stârnesc rapid emoția și, adesea, anulează orice parti-pris. Mai târziu, Joseph își va asuma întreaga sa identitate și îi va respecta pe toți ceilalți, chiar dacă «pământul lui Israel» era mereu amenințat de intoleranță. În volumele din acest ciclu, personajele-copii acceptă să se schime pe sine pentru a-i înțelege mai bine pe ceilalți.

Schmitt folosește, în scrierile sale, vocea copiilor aflați la vârsta interogațiilor tocmai pentru a se descotorosi de prejudecăți, mirarea copiărească fiind prima calitate a unui filosof. Așadar, narațiunea e sensibilă, pe alocuri, voit-caraghioasă, dar profund emoționantă. Scriitorul mai mult întreabă decât afirmă. Prin urmare, limbajul e unul lipsit de artificii și de ornamente inutile, ajutând cititorul să pătrundă miezul scriiturii sale. Frazele sunt pline de calm, fără a fi deloc simpliste. Narațiunea e condusă cu o nebănuită forță calmă, menită să transmită liniștirea cititorului. Oricare dintre cititori ar putea să se identifice cu un copilaș bătut de soartă (orice aspect ar căpăta aceasta, în funcție de context). Adept al lui Diderot, Éric-Emmanuel Schmitt a ales formula poveștii filosofice pentru a scrie despre religie, când Dumnezeu pare absent: „Într-o clipă am înțeles totul: Dumnezeu era acolo. Pretutindeni în jurul nostru. Pretutindeni deasupra noastră. El era aerul care să clătina, aerul care cânta, aerul care țâșnea de sub bolți, aerul care se mlădia sub cupolă. El era aerul care colora în nuanțele vitraliilor, aerul care strălucea, aerul care scotea scântei, aerul care mirosea a mir, a ceară de albine și a parfum dulce de crin.”

În această carte, totul e vesel, dar și trist, inocența e un dar ceresc, dar și experineța își spune cuvântul. Copilul lui Noe poate fi considerată o carte mistică – e doldora de interogații pe care orice om și le formulează/adresează într-o viață, dar poate converti pe oricine la toleranță și acceptare a celuilalt. Încă o dată, Éric-Emmanuel Schmitt s-a jucat cu genurile literare, inventând «filosofia clandestină» și-a dat dovada talentului scriitoricesc autentic.

Copilul lui Noe (Bestseller Gaudeamus 2018)

Traducere de Ileana Cantuniari

Humanitas Fiction, Literatură/Colectia: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Mădălina Dumitrache Editor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Istoria unui copil – „Copilul lui Noe”

Scris de pe iulie 28, 2019 în Înţelepciune, Cultură, Cărți de colecție, Cărţi

 

Coco Chanel sau şicul à la française

Simbol al şicului à la françaiseajunge şi o filosofie pe care-o adoptăm purtând veşmintele Chanel: independenţă, confort, eleganţă.

Când spui astăzi şic, automat te gândeşti la un nume cu o rezonanţă aparte: Coco Chanel, nume pe care îl asociezi cu farmecul şi eleganţa neostentativă.

Coco Chanel, figură emblematică a modei, a marcat epoca în care-a trăit, prin linia veşmintelor create şi prin prospeţimea parfumurilor obţinute de casa ei de modă. “Cu un pulover negru şi câteva şiraguri de perle a revoluţionat moda.” – spunea Christian Dior despre Coco. Gabrielle Chanel a rămas celebră nu numai pentru rochia scurtă neagră (“little black dress) şi pentru parfumul Chanel No. 5 ci şi pentru taioarele, pantofii, poşetele şi bijuteriile ce poartă amprenta stilului ei inconfundabil.

Coco Chane -,Opera Gallery, Paris, 1962 © Douglas Kirkland

Mai presus de toate acestea, ceea ce-a făcut-o atât de renumită a fost tiparul său personal şi puternica dorinţă de-a elibera femeile de închistările în care trăiseră. Astăzi, a purta un costum Chanel este ca şi cum ai purta o haină personalizată, făcută în aşa fel încât să se potrivească mişcărilor celei care o poartă, costumaţia păstrându-şi perfect graţia şi eleganţa.

Născută în 1883, la Saumur, Gabrielle Bonheur Chanel învaţă, încă din copilărie, că în viaţă trebuie să se descurce singură. Rămasă fără mamă, este abandonată de către tată şi ajunge într-un orfelinat. Micuţa Gabrielle va para, cu eleganţă, fiecare lovitură a vieţii şi va răsuci eşecul, până devine un succes (“Nu-ţi petrece timpul bătând într-un perete, sperând să-l transformi într-o uşă” – C.C.). Fiecare etapă a vieţii sale a fost sursă de inspiraţie pentru stilista/creatoarea de modă. Liniile epurate, aspre chiar, numai în alb şi negru, din colecţiile Chanel amintesc de simplitatea straielor călugăriţelor din orfelinatul în care soarta nemiloasă o aruncase.

Tânăra Gabrielle „Coco” Chanel (1910)

La optsperezece ani, devine croitoreasă, meserie ce-i va da primele impulsuri pentru viitoarele ei creaţii vestimentare. Fidelă dorinţei sale de a realiza haine comode şi elegante, ea va concepe ţinute ce ofereau confort de mişcare, dar şi distincţie. Astfel, stilul à la garçonne (cardigan şi pantaloni) va fi unul detonant, în raport cu moda feminină a epocii sale. Hotarâtă să-şi traseze singură cursul vieţii, Coco Chanel îşi deschide, în 1910, cu ajutorul unui prieten, primul boutique parizian. Imediat, efortul ei este încununat de succesul creaţiilor simple, dar sofisticate în egală măsură. Drept urmare, afacerea ei se va extinde la Biarritz şi Deauville. Încurajată de reuşită, micuţa orfelină de odinioară îşi va începe activitatea de stilistă. Coco Chanel îmbină codurile masculin-feminin şi le adaptează pentru activităţile cotidiene, obţinând ţinute practice, dar distinse. Stilul său vestimentar relaxat, cu rochii şi costume simple, ciorapi de damă, bijuterii, parfumuri şi textile cucereşte încet-încet piaţa. Din 1912 şi până în 1920, Gabrielle Coco Chanel a urcat podiumul designerilor parizieni treaptă cu treaptă.  Mademoiselle Chanel devine prima creatoare de modă care sparge barierele stilistice obişnuite şi introduce jerseul în lumea haute-couture.

Coco Chanel & Arthur “Boy” Capel, în perioada 1920 (Via The Telegraph)

După prima conflagraţie mondială, Coco Chanel îşi lansează modelul care va deveni marcă a stilului său: taiorul din tweed, prevăzut cu patru buzunare, decorat cu butoni-aurii. Costumul are margine tighelită  şi o fustă scurtă, prinse cu un lănţişor din aur. Nasturii seamănă cu nişte monede sau sunt din aur cu logoul C.C. imprimat pe ele. Acest costum compleu nu poate fi purtat decât însoţit de şiraguri de perle   şi aur, uneori ample, alteori austere. Cuvintele-cheie pentru astfel de apariţii sunt simplitate şi eleganţă, fiindcă simplitatea reprezintă sofisticarea extremă. (“O fată trebuie să aibă două lucruri: clasă şi să ştie să fie fabuloasă.” – C.C.)

Coco Chanel & Jeanne Moreau, 1957 ( © Mark Shaw Photographic Archive)

Devine, în 1921, prima femeie creator de modă care-şi lansează şi o linie de parfumuri, piesa de rezistenţă fiind (şi astăzi) faimosul Chanel No.5. Esenţa înmiresmată este îndrăgită de femei şi devine indispensabilă starurilor din cinematografie. Numit simplu Chanel No. 5 şi promovat de nu mai puţin celebra Marilyn Monroe, parfumul spune povestea unui succes, care a făcut-o pe Coco milionară.

Marcat de istoria personală a creatoarei, apoi de contextul celor două războaie mondiale, stilul creaţiilor este caracterizat de simplitate şi eleganţă. Linia hainelor Chanel încearcă să-i ofere libertate de mişcare femeii care le poartă, fără a-i afecta eleganţa. După dispariţia sa, în 1971, succesul casei a intrat într-un con de umbră, până ăn 1983, când noul director artistic, Karl Lagerfeld, a relansat moda Chanel. Colecţiile actuale, în contrastul alb-negru, sunt sobre, dar îşi păstrează şi aerul de uşoară îndrăzneală, impus de Lagerfeld, fiind versiunile contemporane ale stilului Chanel. La finele anilor ’90, casa de modă Chanel a lansat şi o linie de cosmetice, după ce minunatele ceasuri unisex, decorate cu delicate pietre preţioase, cuceriseră piaţa.

Karl Lagerfeld @ CHanel (Via Vogue)

Chanel înseamnă istorie… nonconformismul unei femei de excepţie, a unei case de modă care perpetuează tradiţia vestimentaţiei clasice, dar şic, simbolizează luxul şi eleganţa franţuzească pe întreg mapamondul. Chanel a fost şi a rămas o firmă care a considerat că preţul mare al produselor puse în vânzare va face ca designul perfect al hainelor să fie admirat la adevărata lui valoare. Liniile epurate, modelele de bun-gust, parfumurile care incită, bijuteriile rafinate, toate rămân mărci ale casei Chanel (“Moda dispare, însă stilul este etern.” – C.C.).

Simbol al şicului à la française ajunge şi o filosofie pe care-o adoptăm purtând veşmintele Chanel: independenţă, confort, eleganţă.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Coco Chanel sau şicul à la française

Scris de pe iulie 26, 2019 în Feminin, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , ,

Ambivalența atracției – Already Tomorrow in Hong Kong

Poate fi controlată pasiunea? Distanța poate eroda legăturile afective? Nu știm prea bine, dar, cu siguranță, te poți îndrăgosti de Hong Kong după ce vizionezi Already Tomorrow in Hong Kong. Așa cum – probabil – și unii expați se vor mai gândi la genul de relație pe care îl au și vor fi mai atenți la capitolul curtoazie, după ce vor fi vizionat acest film delicat. Ruby (Jamie Chung) – o americancă (de origine chineză) – se rătăcește, într-o seară, pe străzile întortocheate din Hong Kong. Îi vine în ajutor un necunoscut, americanul-evreu Josh (Bryan Greenberg), care trăia de zece ani în Hong Kong. Din această banală întâmplare, se va țese o întreagă poveste despre stereotipuri, pe fundalul „walk and talk”.

Formula utilizată de Emily Ting (aflată la prima sa producție în triplă postură: scenaristă, regizoare și producătoare) este una des întâlnită (The Clock, Brief Encounter, Dogfight, trilogia Before (…) semnată de Richard Linklater), dar care-a funcționat bine. Dialogurile, fermecător livrate de cei doi protagoniști, se leagă cu ușurință, iar diferențele culturale nu se fac simțite. Desigur, nu-i putem asemui pe Ruby și Josh cu eroii interpretați de Meryl Streep și Robert DeNiro în Falling in Love, nici măcar cu tandemul de excepție Scarlett Johansson-Bill Murray din Lost in Translation, sensibila peliculă realizată de Sofia Coppola. Fiecare poveste își are momentele sale, după cum și scurta întâlnire dintre Ruby și Josh are legătură cu eroii mai sus amintiți, dar se situează pe un alt palier (de vârstă, experiență și preocupări).

Already Tomorrow in Hong Kong 0

Principalul motiv al acestei pelicule este dificultatea de-a jongla cu structurile narative. Already Tomorrow in Hong Kong povestește despre diferențele semnalate chiar din titlu, apoi, delicatețea și seriozitatea conversațiilor  îi reunesc pe cei doi tineri. Relația stabilită între ei este mai degrabă cerebrală decât sentimentală (Ruby:„It’s so weird watching you speak Chinese”. Josh: „It’s weird watching you speak English”).

Already Tomorrow in Hong Kong 1

În această comedie romantică, Ruby, designer de jucării în L.A., vizitează Hong Kong-ul pentru prima oară în interes de serviciu. Aici, îl întâlnește pe Josh, un american expatriat, care se oferă să îi prezinte orașul în drum spre destinația ei (Lan Kwai Fong). Plimbându-se, noaptea, pe străzile care pulsează de energie, cei doi se lansează în conversații lejere și nu pot nega atracția dintre ei (Josh: „I’ve had a few Asian girlfriends, and suddenly, like, I’m the white guy with an Asian fetish”). Când situația începe ia turnură amoroasă, romanța/„chatty romance” le este spulberată de o „revelație”. La un an distanță, Josh și Ruby, care (acum) trăiesc permanent în Hong Kong, se întâlnesc pe un feribot ce se-ndrepta din Hong Kong către Kowloon. Deși, fiecare dintre ei are pe cineva în viața personală, ajung să petreacă noaptea împreună prin Kowloon. Deloc întâmplător, Josh citește, pe feribot, cartea scrisă de Haruki Murakami (Norwegian Wood). Povestea deşirată în timp a ajuns la acel moment în care magia de dinaintea miezului nopţii mai dăinuie, dar nu ştim pentru cât timp. În clipa în care cei doi tineri intră într-un club underground, nu își mai pot tempera sentimentele pe care le au unul față de celălalt. Totuși, la sfârșitul nopții – când li se oferă ocazia să meargă mai departe – nu știm sigur dacă își vor lua inima în dinți pentru pasul următor… înșelarea partenerului de viață.

Already Tomorrow in Hong Kong 2

Elementul esențial din această istorioară este întrebarea dacă cei doi eroi au cu adevărat nevoie unul de celălalt. Spectatorii vor decide dacă tinerii, atât de diferiți, trebuie să rupă legăturile vechi, aparent nefuncționale și doar comode, pentru a începe o relație bazată pe o afecțiune autentică. Fiecare dintre ei are o „destinație”, dar nu e sigur că este ceea ce îi trebuie cu adevărat. Josh își exprimă insatisfacția față de locul său de muncă din domeniul financiar, dorind să își dea demisia ca apoi să se dedice vocației de scriitor (bineînțeles, va face pasul). Ruby pare surprinsă de atitudinea lui și, necunoscându-l bine, îi servește un discurs inspirațional despre șansă și racordul cu aspirațiile, mai ales că și ea tăinuia unele visuri neîmplinite. Uimiți ei înșiși de energia ivită din această banală întâlnire, amândoi își vor schimba cursul vieții. Atât Ruby, cât și Josh au câte o persoană alături de care trăiesc, iar prezența acestor parteneri se face simțită pe ecran prin acele sms-uri sau notificările primite pentru comunicare prin Skype. Se simt mereu stânjeniți de frecvența prea mare a acelor apeluri.

Already Tomorrow in Hong Kong 3

Operatorul Josh Silfen ne prezintă o varietate de unghiuri pentru modalitățile de conversație, iar camera de filmare îi urmărește pe tinerii presați de conversațiile domestice în timpul acelor întâlniri cu fundal „dreamy” (luminile din Hong Kong creează atmosfera propice). În acest film, Hong Kongul devine o variantă extinsă a celebrei  Times Square din ajunul Anului Nou. Interacțiunile dintre Ruby și Josh au loc mereu în contextul atenției/supravegherii duble. Greenberg este cuceritor și plin de farmec, iar Jamie Chung devine credibilă, magia există, ambii transformând o idilă de tip „Bond” într-o (posibilă) „nouă șansă”. Cuvintele celor doi actori acţionează ca un laser utilizat mai mult pentru incizii decât pentru cauterizare, printre cadre ce alternează hoinăreala cu conversaţiile lungi. Este un  joc al oglinzilor, în care fiecare îşi vede imaginea proiectată de celălalt.

Already Tomorrow in Hong Kong 4

Singularitatea şi forța acestui tip de poveste constă în dorinţa de a ancora naraţiunea filmică într-o dimensiune paralelă cu propria noastră existenţă, pedalând pe iluzia că Ruby şi Josh  şi-au consumat povestea, în vreme ce noi o trăim, fiecare, pe-a noastră. Fără vreo dorinţă de-a edulcora realitatea, Already Tomorrow in Hong Kong se termină aşa cum a început, cu amăgirea unei vieţi care continuă şi care ne pune iar şi iar în faţa altor întrebări.

Regia: Emily Ting

Scenariul: Emily Ting

Imaginea: Josh Silfen

Montajul: Danielle Wang

Muzica: Rob Lowry

Producător: Emily Ting

Distribuția:

Jamie Chung –  Ruby

Bryan Greenberg  – Josh

Richard Ng  –  Ghicitorul

Sarah Lian  –  Monica

Durata: 78 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ambivalența atracției – Already Tomorrow in Hong Kong

Scris de pe iulie 25, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său – frumusețea – i-a fost, mai degrabă, dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei.

Ava Gardner s-a născut în ajunul Crăciunului, în anul 1922, într-o familie numeroasă din Carolina de Nord. După mortea tatălui, un fermier sudist, va fi nevoită să ia calea marelui oraș (New York), urmând-uși sora mai mare. Cumnatul ei, un celebru fotograf, va realiza câteva portrete pe care le va expune în vitrina atelierului său. De aici, frumoasa brunetă va ajunge la porțile studiourilor MGM, unde va semna primul ei contract.

La douăzeci de ani, va deveni soția actorului Micky Rooney, însă mariajul se dovedește a fi un eșec. După nici un an, cei doi vor divorța, iar Ava va intra pe orbita obișnuită a unei starlete, apărând în 17 filme, fără însă a se distinge cu ceva. După îndelungate lecții de actorie, tânăra capătă încredere în forțele sale. La mijlocul anilor ’40, ai secolului al XX-lea, lucra la Universal Pictures. Cu rolul din The Killers, stârnește interesul criticii, al producătorilor și, mai ales, al marelui public.

Urmează al doilea mariaj, de data aceasta cu Artie Show, mariaj  care – deși foarte scurt – va lăsa urme în evoluția artistică ulterioară a tinerei actrițe. Astfel, în 1948, Ava era deja un sex-simbol, fiind recunoscută și în plan artistic. Întâlnirea cu celebrul Frank Sinatra va produce tulburări în viața amândurora, urmând o poveste de iubire încărcată de obstacole. Depășind barierele, cei doi vor forma un cuplu cu o viață tumultuoasă, transformată într-o permanentă luptă dintre doi artiști pasionali, posesivi și geloși. În 1957, vor divorța, iar Ava se va întoarce la MGM. După o serie de roluri minore, John Ford o va distribui în Magambo, alături de Clark Gable și Grace Kelly. Resursele și talentul valorificat de regizor vor fi răsplătite cu o nominalizare pentru interpetare feminină la premiul Oscar, în 1953.

Clark Gable, Ava Gardner & Grace Kelly -‘Mogambo’ (1953) © IMDb (Internet Movie Database)

Nefericită în dragoste, dezamăgită de perversitatea lumii artistice de la Hollywood, se mută în Spania. Viața ei artistică se va derula atât în Europa, cât și peste Ocean, filmând alături de actori faimoși: Charlton Heston, Richard Burton, Kirk Douglas, Burt Lancaster, apărând în 55 Days at Peking, The Night of the Iguana, Seven Days in May. La peste cincizeci de ani, lucrează mai mult pentru a se întreține; niciodată nu s-a simțit datoare să rămână fidelă statutului său de vedetă. Odată stabilită în Londra, va renunța la viața mondenă, trăind aproape în izolare, alături de menajera și de câinele său.

La 25 ianuarie 1990, din cauza unei pneumonii, Ava se stinge din viață; avea 67 de ani și tocmai terminase de scris cartea Ava, My Story. Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său, frumusețea, i-a fost mai degrabă dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei.

De la prima pagină a gazetelor de mare tiraj, a trecut în singurătatea suburbiilor londoneze. Deși a cunoscut gloria (există în Tossa de Mar o statuie ridicată, în centrul istoric, în onoarea șederii actriței, în anii ’50, pentru filmările de la Pandora & The Duchman) a cunoscut și durerea (depresie, dependență de alcool, accident vascular). Fata de la țară, ai cărei părinți cultivau tutun, avea să ajungă muza lui Hemingway și îngerul lui Sinatra, rămânând pentru veșnicie în istoria cinematografiei drept una dintre cele mai mari stele ale ei.

Eleganța, misterul și privirea ei profundă, răscolitoare au fascinat generații întregi de cinefili, iar aceste calități nu și-au pierdut forța, în ciuda trecerii timpului: în anul 1998, Ava Gardner ocupa un loc central în scurt-metrajul lui Xavier Giannoli (L’Interview). Imagine a tot ceea ce poate cuprinde ideea de star-system, Ava Gardner a oferit o ilustrare ce stârnește ecouri: de la ficțiune spre poveste și de la ficțiune spre realitate. Această imagine a fost imediat transformată în mit, totuși, frumoasa actriță părea marcată de insatisfacție, neîmplinire. Descoperim în spatele acestui mit femeia care voia să fie regină, dar și regina care voia să fie… femeie.

Ava Gardner In ‘One Touch Of Venus’ © IMDb (Internet Movie Database)

Jean Cocteau a evidențiat forța de seducție a unei actrițe filmate: “Filmul transformă în statuie și îmi amintește fraza lui Moussorgsky care spunea că, într-o zi, arta va face statuile să vorbească”. Fraza lui Cocteau poate aduce o nouă lumină asupra ideii de star-system dacă ne referim la faimoasa uzină de visuri, de la Hollywood. Pornind de la accepțiunea de mit (“un ansamblu de conduite și de situații imaginare, realizat de protagoniștii care pot fi eroi sau zei”), din perspectiva lui Edgar Morin, putem admite că actorii și actrițele ce întrupează eroi se regăsesc la jumătatea drumului dintre eroi și zei. Mitologia timpurilor moderne (face parte din specificitatea cinemaului) își înzestrează cu unele calități eroii și oferă “magie”.

Activitatea ei artistică a cunoscut apogeul în perioada în care clasicismul hollywoodian se afla în amurg. Astfel, mitul femeii  – care conjuga senzualitatea cu noblețea sufletului – anunța crepusculul cinematografiei clasice. Trebuie să abordăm aici personajele fictive, aparținând unor filme diferite, dotate cu trăsături comune, cu imaginea unei actrițe devenite star, născută din privirea unui cineast și a spectatorilor, practic, un personaj fictiv, o cvasi-divinitate.

Bunăoară, Ava Gardner pare să încarneze defecte ale mitizării: femeia divinizată, care aspiră să fie autentică, adulată, dar condamnată la o nemulțumire profundă, ca o posibilă legătură între satisfacție și suferință. Ava Gardner, cea care era numită pe afișul filmului The Barefoot Contessa (Mankiewicz, 1953): “cel mai frumos animal din lume”, devenită din întâmplare starletă la MGM, s-a impus rapid ca o prezență unică și inimitabilă.

Ava Gardner, fetișcana venită din Carolina   de Nord, odată intrată în fabrica de vise, a devenit un simbol al senzualității asociate cu noblețea sufletească și al eleganței desăvârșite. Mai toate personajele cărora le-a dat viață se completează și își răspund, parcă ar fi doar niște fațete ale aceleiași chip: figura mitică prin excelență, starul, femeia devenită legendă sau legenda ce avea trăsăturile unei femei.

Frumusețe exotică, fiică a unui general rus în Passion fatale (Siodmak, 1949), de origine franceză în My Forbidden Past (Stevenson, 1951) sau spaniolă în Lone Star (Sherman, 1952), metisă abandonată în Show Boat (Sidney, 1951), simbolizează dezrădăcinarea, frumoasa cu coamă brună, cu buze senzuale și trup statuar părea ivită de pe alte tărâmuri, dintr-o lume aievea. Pandora și The Flying Dutchman consacră originile ei spaniole pentru că acest tip de caracter (hispanic) sintetizează cel mai bine pasiunea, mândria, noblețea, mărinimia și senzualitatea. Eroina din The Barefoot Contessa este o dansatoare din Madrid, cea din The Snows of Kilimandjaro (King, 1953) va muri în timpul războiului din Spania, partea a doua din The Sun Also Rises (King, 1954) se derulează în peisaje hispanice.

Ava Gardner – ‘Barefoot Contessa’ © IMDb (Internet Movie Database)

Mereu rătăcind, chiar și în cosmopolitism, va simți, totuși, nemulțumirea. Eroinele interpretate de Ava Gardner caută dragostea absolută, se sacrifică și se confruntă cu nemulțumirea, dar, la cererea producătorilor (implicit a publicului), ajunge la un final fericit. Trăsăturile comune conturează o imagine despre Ava pe care alții au modelat-o. Așa cum scria și Christian Metz: “filmul de ficțiune este un documentar despre condițiile propriului turnaj”. Prin urmare, Ava Gardner își consolida imaginea de star, construind un personaj incandescent, cu o grație ireală, aproape divină.

Exact așa cum se întâmplă în dispozitivul narativ din The Barefoot Contessa, în care ancheta asupra Mariei Vargas nu este o simplă investigație, este fabricație. Cei trei naratori reconstituie imaginea unei femei moarte, așadar, privirea lor o face pe eroină să fie prezentă. Așa cum povestitorii din film convoacă amintirile despre acea femeie, ficțiunea confecționează starul, care nu există decât prin punere în scenă/regie. Starul – ființa ideală sau idealizată – apare doar în prezența privitorului/spectatorului, așa cum în The Barefoot Contessa Maria Vargas, Maria d’Amata și contesa Torlato-Favrini o singură femeie este siteza a trei apariții.

Ava Gardner ajunge ecoul unor ficțiui. Practic, sistemul hollywoodian ne-a demonstrat cum o actriță poate deveni “materie primă” pentru cineaștii din categoria Pygmalion, cu suportul spectatorilor. Aceștia se fac responsabili pentru imaginea idealizată cu care, adesea, actrițele erau asemuite. Figura feminină creată și proiectată a ajuns obiectul creației cinematografice, ivită dintr-o dorință masculină, așa cum fusese cunoscută și-n artele figurative (pictură, sculptură). În epoca modernă, “eternul feminin” va însemna perspectiva realizată de  cameramani, operatori de imagine, care știau să manevreze aparatele, așa încât proiecția de pe ecran (chip, trup, detalii fizice, sugestii) să corespundă criteriilor masculine.

Cu toate acestea, Ava Gardner nu a rămas o simplă “muză”, doar o Galatee inspiratoare, ci s-a transformat în propriul Pygmalion așa cum făcuse și Chaplin. Exact ca în The Barefoot Contessa, actrița s-a metamorfozat dintr-un “vis în piatră” într-o statuie care glăsuia. Din păcate, această proiectare în mit, idealizarea, a lăsat în umbră adevărata personalitate a femeii care se ascundea în spatele zeiței de pe ecrane. Imaginea edulcorată, creată în studiourile hollywoodiene, ștergea trăsăturile pur omenești ale actriței și lăsa la vedere doar perfecțiunea.

‘One Touch of Venus’ (1948) © IMDb (Internet Movie Database)

În acestă nouă condiție, de zeitate dintr-un nou Olimp, Ava Gardner devine conștientă că lumea va căuta mitul și refuza să cunoască ceea ce ea reprezenta cu adevărat. În Magambo (Ford, 1954), bruna incandescentă va întrupa o femeie temperamentală, în contrast cu răceala personajului interpretat de Grace Kelly; în această celebră peliculă cele două actrițe vor reprezenta “senzualitatea brună” și “spiritualitatea blondă”. Femeia care aparținuse mitului încerca să coboare de pe piedestal, să revină printre oameni. Fericirea simplă se regăsește în replica eroinei din The Snows of Kilimandjaro: “Nu vreau decât să fiu fericită”.

Mitul Ava Gardner  nu se deosebește cu mult de cel al Gretei Garbo sau al lui Marlene Dietrich: “cea care se refuza bărbaților”. Ele reprezintă femeia care nu poate fi iubită ca o femeie, ca o ființă vie. Mitul le limitează, rezervându-le doar piedestalul. Ca și alte produse ale star-sytemului, Ava Gardner întruchipează drama stelei blocate într-o imagine rece, aseptică. Încătușată pe teritoriul mitologic al Hollywoodului, actrița încearcă să se-ndepărteze de această fabrică de vise, călătorind și turnând în Lumea Veche (Spania, Marea Britanie, Italia).

Niciuna dintre eroinele sale nu o va ajuta pe actrița hollywoodiană să mai găsească strălucirea. Rătăcind precum o regină fără regat, Ava Gardner va trebui să accepte și înfrângerea. Recunoscându-și moartea artistică, starul confirmă esența sa cvasi-divină: o creatură a înălțimilor reci. În finalul peliculei The Barefoot Contessa, planul general sugerează viața unei statui care contemplă victorioasă mulțimea din cimitir: Maria care murise începe să trăiască în eternitate ca statuie. Cinemaul ar putea însemna “moartea la locul de muncă” în cazul acestei minunate actrițe. Statuara ființă va rămâne înghețată în imaginile de celuloid care-au ținut la distanță fiorii plini de viață ai femeii. Mitul Avei Gardner reprezintă ruptura dintre corp și suflet, imposibila reconciliere între viața imaginară și cea reală.

Actrița a impus imaginea femeii care-a fost adulată, dar niciodată iubită, cea care își găsește împlinirea prin promisiunea eternității.

Jacques Siclier va justifica tema statuii: “Her statue will remain in the cemetery as a homage to her anachronistic beauty. Mythical women are not of this world. The America which has created them undoes them and tramples upon them… Mankeiwicz has given back to Garbo her lost dignity. He has not been able to make her live again./Statuia ei va rămâne în cimitir ca un omagiu adus frumuseții ei anacronice. Femeile mitice nu sunt din lumea aceasta. America, cea care le-a creat, le anulează și le calcă în picioare… Mankeiwicz i-a redat lui Garbo demnitatea pierdută. Nu mai e capabil, însă, să o însuflețească.“

“Trandafirul spinos” (celebritatea) a spulberat multe personalităţi, care s-au împrăştiat în cele patru vânturi. În asemenea cazuri – în condiţiile în care oamenii se uită la tine și au așteptări –  îţi trebuie mare forţă să rămâi tu însuţi/însăţi. (Se pare că totdeauna vom fi puţin codependenţi – uşor apăsaţi – dacă cineva nu ne poate suferi şi vom fi flataţi dacă cei din jur ne admiră.)

Ava Gardner © IMDb (Internet Movie Database)

Cu toate acestea, oamenii vor continua să admire, mereu, plenitudinea și perfecțiunea zeiței Ava Gardner, de pe ecran, aspirând spre ideal.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Scris de pe iulie 24, 2019 în Eseu, Feminin, Film

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web