RSS

Arhive pe categorii: Modernitate

Iubirea pământească dintre „campioni ai imperfecțiunilor” – Only You

O femeie frumoasă (trentagenară), dar singură nu mai reprezintă nicio noutate în zilele noastre, dar când începe o relație cu un bărbat mai tânăr decât ea cu nouă ani, lucrurile se precipită. Harry Wootliff a lansat, la Festivalul Internațional de Film (2018) drama romantică Only You mizând pe farmecul celor doi actori din rolurile principale: Laia Costa și Josh O’Connor. Cineastul aduce în prim-plan o temă actual: infertilitatea în cazul cuplurilor (încă) tinere.

Așadar, doi tineri diferiți se cunosc întâmplător. Elena (Laia Costa) are 35 de ani și provine din Spania. Jake (Josh O’Connor) are 26 de ani. Cei doi „se ciocnesc” în Glasgow, în ajunul Anului Nou, când se ceartă pentru același taxi. Dar, în loc să pornească în direcții diferite, ei decid să petreacă împreună începutul Noului An. Fermecător de stângaci, lunganul studios (își pregătea teza de doctorat, dar își câștiga traiul zilnic din activități colaterale: DJ în cluburi) e atras de focoasa bruntenă. Brutal de sinceră, aceasta îi mărturisise franc cum își petrecuse Revelionul.  Cu toate că e fermecătoare, senzuala Elena (întrupată de șarmanta actriță catalană Laia Costa) își confecționează „o armură” de cinism, așa cum îi șade bine unei administratoare de artă. Odată cu această neașteptată și neprogramată întâlnire, începe o relație pasională. Nu după mult timp, Jake se mută definitiv în apartamentul Elenei. Ba, mai mult, chiar își doresc să aibă o familie. Totuși, pe măsură ce timpul trece, realitatea îi prinde din urmă. Cel mai ușor a fost să se îndrăgostească, dar își pot păstra iubirea când viața nu le dă tot ceea ce și-au dorit? În fapt, începe o idilă pământească între doi „campioni ai imperfecțiunilor”. Cei doi tineri actori au multă charismă  și-am putea să-i comparăm chiar cu James Dean și Natalie Wood, flirtând în Rebel Without a Cause.

Bunăoară, de la o aparentă relație de-o noapte („one-night-stand”), legătura dintre cinica Elena și romanțiosul-studios Jake capătă contururi ferme. După ce-au parcurs etapele în care și-au consumat infatuarea, chiulul de la muncă sau vorbitul ore în șir, s-au convins că merită să clădească o relație serioasă. Rezerva femeii în raport cu șansa acestei noi relații se explică: provenea dintr-o familie în care părinții divorțaseră, iar legăturile emoționale fusesră doar eșecuri. De aceea, tergiversează dezvăluirea vârstei reale. Jake se distrează, însă, pe seama acestor temeri și o asigură că nu era interesat deloc de un astfel de aspect. Tânărul dornic de-a își întemeia o familie ducea povara unei copilării fără mamă, fusese crescut cu devotament de tatăl său, fiindcă mama lui Jake se prepădise când puștiul avea doar șapte ani. Bunăoară, două familii disfuncționale lăsaseră fără prea mari speranțe doi tineri. Acum, pare momentul în care fiecare dintre ei să-și acorde o șansă în plus față de ce avuseseră în copilărie. Deși se iubesc, ceva le scapă. După șase luni de relație, Elena ratează sarcina mult-dorită. După o neplăcută suită de încercări (tratamente și „dragoste cu programări”), femeia clachează și abandonează relația.

În scenele în care Elena verifica testele de sarcină, actrița arată precum un samurai gata de «seppuku». Mereu optimist, dar – totuși – incapabil să înțeleagă severitatea stării în care se afla iubita sa, Jake se simte lezat de propunerea ei și-i declară că nu va reveni în cazul în care ea și-ar mai dori. Ambițioși în orgoliu, cei doi rup tot ceea ce clădiseră și pornesc pe drumuri diferite.

Rătăcirile celor doi foști amorezi îi conduc spre înțelegerea situației: încăpățânarea tinerească de a visa la perfecțiune îi îndepărtase de la firesc. Atât Elena, cât și Jake înțeleg – retroactiv – importanța afinităților elective.  Când biologicul dă greș, e bine să crezi doar „în (al)chimie”.

Finalul optimist lasă ușa deschisă și îndrăznește să treacă peste prejudecăți și alte idei prefabricate, în concordanță doar cu refrenul lui Elvis Costello: „Oh my baby baby, I love you more than you can tell. ”

De fapt, întreaga ilustrație muzicală ilustrează rafinamentul regizorului care-a optat pentru temele lui Emilie Levienaise-Farrouch mixate cu bucăți muzicale de le Elvis Costello, Bronski Beat sau Lhasa de Sela. Amestecând drama (de natură emoțională & medicală) cu romanța de modă veche, Harry Wootliff a livrat o poveste cinematografică menită să stârnească emoție, empatie și înțelegere. Only You nu e doar o convențională poveste de dragoste cu doi „nepotriviți”, nici o diagramă Venn a pasiunii și-a durerii, ci o reconciliere cu aspirațiile care strivesc. În definitiv, doi oameni obișnuiți, care străbat pas cu pas lungul drum al iubirii, merită să-și găsească înțelegerea și să semneze „pacea cu sinele”. Un film indie (independent) stabilește punți între naturalism și romantism și devine o emoționantă fabulă contemporană despre maturizare.

Regia: Harry Wootliff

Imaginea: Shabier Kirchner

Montajul: Tim Fulford

Muzica: Emilie Levienaise-Farrouch

Distribuția:

Laia Costa – Elena Aldana

Josh O’Connor – Jake

Peter Wight – Andrew

Lisa McGrillis – Carly

Stuart Martin – Shane

Durata: 119 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Iubirea pământească dintre „campioni ai imperfecțiunilor” – Only You

Scris de pe mai 15, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate/adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight/Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Vogue.globo.com

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni. Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care „se simt străini în propria lume”.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat/aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate. Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Scris de pe aprilie 26, 2020 în Cinema, Eseu, Film, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete:

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe aprilie 17, 2020 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

 La cinci ani distanță de la apariția peliculei Maleficent (2014), o nouă adaptare după poveștile clasice (Charles Perrault – La Belle au bois dormant) ne oferă secvențe ce amintesc de seria-fenomen Game of Thrones și explorează aventurile din Carabosse, în Maleficent: Mistress of Evil.
Cu un scenariu “automatic” (cusut cu ață albă) și cu o ambianță rococo, studiourile Disney livrează o peliculă fantasy epică, salvată de Angelina Jolie și Michelle Pfeiffer. Scenariul i-a reunit pe Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue (specializați în «povești marca Disney»), care au scuturat de praf vechile povești și au (re)asamblat-o pe Aurora. Există două categorii de fetișcane care descoperă “Pădurea Adormită”: cea din versiunea (arhetipul) Disney 1959, în care blonda Aurora – Prințesa Adormită – e descoperită de Prinț și cea din Maleficent (2014), în care Prințasa rămâne captivă printre creaturile fantastice din Carabosse.

Bunăoară, povestea e bine ajustată și adaptată pentru vremurile actuale, iar Maleficent / Angelina Jolie își menține frumusețea rece, accentuată de coarnele «glam rock» și devine o veritabilă «divă dark». Uimitoarea ființă e capabilă să își metamorfozeze expresiile precum o divă a filmului mut (de exemplu Gloria Swanson), să se travestească și să transforme «noaptea de foc» într-o simfonie a umbrelor. Noi alianţe se formează şi noi antagonişti apar în lupta pentru protejarea regatului şi a creaturilor magice ce-l populează (născocite și lansate pe ecran de graficianul Marc Davis).

Așadar, în vreme ce frumoasa Aurora (Elle Fanning) şi prințul Phillip (Harris Dickinson) se pregătesc de nuntă, temuta Maleficent este invitată la Ulstead pentru a-i întâlni pe părinţii  mirelui şi a pregăti relaţiile “diplomatice”. Cei doi tineri văd în căsătorie “o punte” între regatul oamenilor şi cel al fiinţelor magice, care trăieşte sub protecţia Aurorei şi a lui Maleficent. Problema este că mama lui Phillip, Ingrith (Michelle Pfeiffer), este o regină arogantă, care o consideră pe Maleficent şi lumea ei magică drept «o problemă ce trebuie înlăturată».

Ingrith este o ființă fanatică, însetată de sânge, iar discuţia dintre cele două suverane este blindată cu referinţe despre regimuri dictatoriale reale, care au existat de-a lungul istoriei. Prin urmare, avem parte de un twist, căci de astă-dată Maleficent din titlu este de fapt, belicoasa regină întrupată de Michelle Pfeiffer. Ingrith este furioasă atunci când soţul ei, Regele John (Robert Lindsay), îi cere să renunţe la invective şi să se poarte frumos în timpul petrecerii de logodnă. Aceasta reprezintă punctul culminant al poveștii, deoarece animozităţile clocotesc chiar dacă toţi doresc pacea.

Scenariștii au inserat momente care să îl pregătească pe spectator pentru escaladarea conflictului (felurile de mâncare și vesela produc alergii zânelor invitate). Intriga crește și se răsfirează: micile fire epice colaterale fiind despre ciuperci cu personalitate, un savant nebun care seamănă cu un spiriduş (Warwick Davis) ce lucrează la arme mortale, un grup de războinici care seamănă cu Maleficent, probleme din regatele învecinate cu tărâmul zânelor din mlaştini, condus de Maleficent şi de prinţesa Aurora, sau din Ulstead, un tărâm militarizat de unde vine Philip, alesul Aurorei.

O luptă între cele două lumi izbucnește, cu niște creaturi magice înaripate încercând să facă față unei armate de arcași având săgeți cu vârfuri de fier, la care zânele sunt sortite morții sigure. Lupta finală pare mai degrabă o scenă din Game of Thrones decât una de film «marca Disney». De asemenea, personajele principale petrec mult timp concentrându-se asupra intrigilor de curte (se dezbate “eficiența” unei otrăviri), în defavoarea evoluției.

Centrată pe ideea de a-i încredința fascinantei Angelina Jolie un rol pe măsura sa: antieroină tenebroasă, potrivit cu temperamentul actriței care și-a construit renumele de «badass» al cinema-ului feminin la egalitate cu Sigourney Weaver și Charlize Theron, actuala “hibridizare” reprezintă o reușită. Actrița se poate lesne confunda cu vrăjitoarea-ursitoare-nașă. Sub bagheta regizorului norvegian, Joachim Rønning, artista și-a păstrat frumusețea supranaturală, cu pomeții ascuțiți, ochii verzulii și pielea diafană. Fantastica eroină a eliberat-o de sub blestem pe Aurora și a crescut-o ca pe propria sa fiică. Din păcate, tensionata relație dintre o mamă primejdioasă și neînțeleasă cu fiica ei e plasată în umbră, în timpul pregătirilor de nuntă, şi nu în centrul acțiunii filmului.

Maniheismul e la vedere, pentru că nici blondina Michelle Pfeiffer nu e ceea ce pare. Împărăteasa neagră și Regina albă se vor război printre creaturile gotice, încercând să-și protejeze odraslele. Bătălia dintre suverane atrage din păcate și o ușoară plictiseală, pitulată după bogăția de culori și efecte speciale. Ca de obicei, Jolie se lasă, în toată maiestuoasa ei elasticitate, manipulată de efectele speciale, iar trăsăturile sale naturale sunt hipertrofiate savant.

Această peliculă pudrată cu “praf de poveste” se bazează pe tehnologie/ efecte speciale, fără risipă de violență, și livrează un divertisment cu notă personală, care să satisfacă gusturile publicului tânăr. Prin urmare, clasicul e lipsit de teama (existentă în versiunea originală) care e înlocuită cu puțin umor. Maleficent: Mistress of Evil rămâne o peliculă eficientă, cu o manieră modernă de storytelling, expusă într-un univers baroc, roz-bombon, fără să injecteze haos în jocul aparențelor, astfel încât filmul să se păstreze în registrul zânelor (Maleficent își pune voal pe coarne, la ospăț, apărând ca o aristocrată medievală). În cursa neobosită de a obține noi succese, filonul spin-off (serii centrate pe existența măcar a unui personaj dintr-o operă precedentă) cu vrăjitoare emblematice pare să reușească la Disney. În spatele ușilor închise, timp de două ore, regăsim Prințul, Frumoasa Adormită, trădări, războieli, vrăji și mariaje; nimic nu pare să destabilizeze publicul amator de rețete adaptate.

Regia: Joachim Rønning

Scenariul:  Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue

Imaginea: Henry Braham

Montajul: Laura Jennings și Craig Wood

Muzica: Geoff Zanelli

Scenografie: Dominic Capon

Costume: Ellen Mirojnick

Distribuția:

Angelina Jolie – Maleficent

Elle Fanning – Prințesa Aurora

Michelle Pfeiffer – Regina Ingrith

Chiwetel Ejiofor – Conall

Sam Riley – Diaval

Ed Skrein – Borra

Harris Dickinson- Prințul Phillip

Imelda Staunton – Knotgrass

Juno Temple-Thistlewit

Durata: 1h 59 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

Scris de pe aprilie 14, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Controversele de natură biblică au stârnit dintotdeauna interesul cineaștilor, de aceea viața lui Iisus Hristos a cunoscut numeroase adaptări pentru marele ecran. Mai întâi au fost, The Last Temptation of Christ de Martin Scorsese, apoi The Passion of the Christ, realizat de Mel Gibson, trecând și prin versiunile parodice din Monty Python sau musicalul Jesus Christ Superstar de Norman Jewison sau polemicul Son of God de Christopher Spencer. Recent, tânărul cineast australian Garth Davis (realizatorul filmului Lion) alege o cale mai puțin bătătorită și prezintă, în Mary Magdalene, punctul de vedere al uneia dintre cele mai enigmatice și neînțelese figuri spiritual ale creștinătății: Maria Magdalena. Timp de mai multe secole, Maria Magdalena a fost considerată o păcătoasă (prostituată), în urma deciziei emise de papa Grigore I, în 591. Abia în modernitate, în anul 1969, conciliul de la Vatican  a revenit asupra acestei hotărâri și-a considerat că tânăra femeie era doar un discipol al lui Iisus. Apoi, în 2016, Vaticanul a recunoscut-o drept Apostol al Mântuitorului. Totuși, o decizie a Bisericii nu va putea împiedica perpetuarea mitului prostituatei, așa cum au prezentat-o de cele mai multe ori sursele populare. Pelicula Mary Magdalene devine o versiune-reflexie (actualizată) a condiției femeii  în mijlocul unei povestiri biblice.

Garth Davis dorește să reactualizeze mesajul evanghelic. Chiar dacă titlul face referire la Maria Magdalena, filmul nu este construit precum o biografie cinematografică, ci ca adaptare a unui episod biblic cu scopul de-a schimba o anumită perspectivă asupra acestui personaj. Cineastul își construiește pelicula pe această problematică – cum să scoți “din tipare” o povestire din Noul Testament. Scrierile biblice au minimalizat rolul Mariei Magdalena, ba mai mult, Biserica medievală a redus-o doar la funcția carnală – întrupare a unei potențiale ispite trupești capabile să deturneze misiunea spirituală a Mântuitorului.

Bunăoară, înȚara Sfântă, în primul secol al lumii noastre, o tânără femeie din Magdala părăsește satul natal, sfidând regulile familiei sale tradiționale, pentru a se alătura unei noi mișcări sociale radicale. În fruntea acestei grupări se află un lider charismatic, Iisus din Nazaret (Joaquim Phoenix), care le făgăduiește că lumea se va schimba. Maria (Rooney Mara) refuzase constrângerile rigide, dorind autenticitatea, de aceea căuta un nou mod de trai. Mary Magdalene nu alunecă pe panta controversatelor teorii despre relația erotică dintre Iisus și Magdalena, ci subliniază intensitatea legăturilor personale fără echivocuri dintre Mântuitor și Fecioară. Garth Davis realizează un fascinant portret al Mariei Magdalena, o tânără care a preferat să renunțe la tot ce avea pentru a-și urmeza convingerile proprii. Pe măsură ce notorietatea grupului se răspândește și mai mulți adepți sunt atrași de mesajul inspirat al lui Iisus, călătoria spirituală a Mariei o plasează în centrul unei povestiri care o va duce la Ierusalim. Acolo, trebuie să se confrunte cu realitatea destinului lui Iisus și să își găsească locul ei în cadrul mișcării. Deși pelicula se derulează înfățișând creștinătatea timpurie, lasă deschisă portița spre interpretările filosofice, umaniste și chiar feministe, stabilind o paralelă cu actuala epocă, dar și cu un context particular (scandalurile hollywoodiene). De altfel, lungmetrajul este una dintre cele mai recente producții ale companiei Weinstein (The Weinstein Company).

Rooney Mara (Mary Magdalene) © IFC Films

Preocupat, probabil, prea îndeaproape de puternicul mesaj introdus într-o narațiune-epopee biblică, realizatorul nu a acordat atenția cuvenită ritmului poveștii cinematografice. Aici, a “păcătuit”, deși le-a oferit spectatorilor magnifice imagini/peisaje (filmate în Sicilia, Apulia, Matera și Napoli de Greig FraserZero Dark Thirty, Rogue One) și paracomentariul sonor (realizat de regretatul Johan Johannsson), regia  se mulțumește doar cu maniera contemplativă.

O lungă perioadă de timp, producțiile (peplum) de la Hollywood cu tematică biblică ofereau perspectiva romanilor creștinați, iar evreii rămâneau sub unghiul barbariei. De această dată, lungmetrjul tratează cu mai multă îngăduință problematica iudaică, personajele fiind evrei care discută despre asuprirea lor de căre romani, aşteptând un Mesia mai apropiat de regele David decât de Hristos. Distribuția din Mary Magdalene îi reunește pe actorii francezi: Denis Ménochet, Tchéky KaryoAriane Labed și Tahar Rahim (viziunea asupra lui Iuda e foarte incitantă), pe discretul Chiwetel Ejiofor (Petru), pe charismaticul Joaquin Phoenix, dar – mai ales – pe delicata Rooney Mara. Desigur, centrul de greutate  îl reprezintă figura Mântuitorului; Joaquin Phoenix îl ilustrează pe Iisus măcinat de frământările interioare, aspru dar și vulnerabil.

Joaquin Phoenix & Rooney Mara în ”Mary Magdalene” © IFC Films

Deși e de sorginte divină, suferă și își anticipează moartea pe cruce. Viziunea personajului asupra propriei morți iscă fiori. Maria Magdalena apare, într-adevăr, aşa cum ne-am aştepta să o vedem: tânără, pură, cu trăsături fine. În pofida imaginii fragile, Magdalena apare ca cel mai inteligent discipol: o femeie sigură pe sine, dar cuminte, sensibilă și inteligentă. Rooney Mara e o prezență aproape eterică. Haloul de lumină proiectat asupra femeii, la prima întâlnire cu Iisus, semnifică  și pătrunderea în câmpul luminos al acestuia, iradierea locurilor cu lumină semnalând prezența sa divină. Magdalena ipostaziată de tânăra actriță e o femeie puternică; cu siguranţă, e una dintre femeile care aparţine mai puţin vremii sale, ci mai degrabă timpurilor de astăzi. În primă instanţă, pare că doar ea înţelege corect învăţătura Noului Testament, în vreme ce Apostolii înclină, adesea, spre eliberare prin violenţă. Se face simțită linia “Political Correctness”, prin urmare, Petru e “o pată de culoare” (actorul s-a remarcat, de altfel, încă de la pelicula 12 Years   a Slave), deși originea mediteraneană a personajului ar îndreptăți și o astfel de reprezentare.

Toate decupajele subiective din această peliculă relevă o constantă problemă: iertarea, mizericordia (misericordia). Așa cum acel flash forward prin care Iisus e devastat de viziuni e doar un răspuns emoțional și subiectiv, la fel și mânia provocată de farisei reprezintă contrastul dintre primirea călduroasă și condamnarea sa. Mișcarea rectilinie, lipsită de relief ia sfârșit odată cu informațiile (rezumate in fine) privitoare la reabilitarea Mariei Magdalena, considerată de Vatican martor privilegiat al Evangheliilor și al Învierii.

Mary Magdalene rămâne un film sobru, cu o scriitură eliptică, dar viguroasă și “personală”, care-i conferă spiritualității locul cuvenit într-o lume tulbure.

Mary Magdalene

Regia: Garth Davis
Scenariul: Philippa Goslett, Helen Edmundson
Imaginea : Greig Fraser
Decorurile: Fiona Crombie
Costumele: Jacqueline Durran
Sunetul: Robert Mackenzie
Montajul : Alexandre De Franceschi, Melanie Oliver
Muzica: Hildur Guðnadóttir, Jóhann Jóhannsson

Distribuția:
Rooney Mara – Maria Magdalena
Joaquin Phoenix – Iisus din Nazareth
Chiwetel Ejiofor – Simon-Petru
Tahar Rahim – Iuda
Denis Ménochet – Daniel
Zohar Shtrauss – Ioan
Tchéky Karyo – Elisei
Ariane Labed – Rahela
Charles Babalola – Andrei
Michael Moshonov – Matei
Theo Theodoridis – Lazăr

Durata: 120 min

Via WebCultura


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Scris de pe aprilie 11, 2020 în Cinema, Creştinism, Modernitate, Morală

 

Etichete:

O femeie pusă în centrul Istoriei – Radioactive

Când omenirea e bulversată de efectele nedorite ale științei scăpate de sub controlul uman, pare destul de îndrăzneț să abordezi figura unei femei de știință care-a modificat mediul. Bunăoară, cineasta Marjane Satrapi semnează o biografie cinematografică ce o aduce în prim-plan pe celebra savantă Maria Sklodowska/Marie Curie (cercetătoare din domeniul fizicii și al chimiei). Având în vedere consecințele negative ale descoperirilor științifice efectuate de această cercetătoare, dacă ne gândim doar la catastrofele nucleare de la Hiroshima și Cernobîl, filmul ar putea părea o discutabilă prejudecată. Adaptat după un roman (grafic) semnat de Lauren Redniss, lungmetrajul care a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Toronto, se concentrează atât asupra muncii, cât și asupra vieții amoroase. Dacă regizorul favorizează, cumva, geniul și feminismul, totuși, cântărește ‘pro’ și ‘contra’ unei descoperiri care încă împarte în tabere diverse umanitatea. Coincidență sau nu, această biografie cinematografică filmările a fost prezentată inițial în 2017, în anul în care se împlineau 150 de ani de la nașterea acestei femei-savant, dublu laureată cu premiul Nobel pentru Știință (Fizică și Chimie). Cum să povestești viața intensă a acestei femei poloneze naturalizate în Franța, fără a-și trăda puterea sau a ascunde dificultățile cu care s-a confruntat, ca femeie modernă, la sfârșitul secolelor XIX și XX? Sunt atâtea întrebări, dar cineasta de origine iraniană încearcă să le explice pe toate, frumos și convingător, în Radioctive.

Așadar, în Parisul sfârșitului de secol XIX, Marie e o femeie de știință pasionată de cercetare,  dar căreia îi este greu să își impună ideile și descoperirile într-o societate dominată de bărbați. În Imperiul Rus, femeilor nu le era permisă continuarea studiilor superioare. Alături de cel care îi va deveni soț, Pierre Curie, un om de știință la fel de implicat ca și ea, își desfășoară cercetările asupra radioactivității și descoperă în sfârșit două elemente noi: radiu și poloniu. Această descoperire majoră îi va aduce râvnitul Premiu Nobel, cât și renumele internațional. Fizician și chimist de excepție, mai ales la  acea vreme, a câștigat două Premii Nobel: primul a fost împărtășit cu soțul ei, Pierre Curie (în 1903), iar cel de-al doilea a fost răsplata pentru merite/cercetări științifice individuale (în 1911). Din păcate, după un accident tragic, Marie trebuie să își continue cercetările singură și să înfrunte consecințele descoperirilor sale asupra lumii moderne.

Maria Sklodowska fusese o poloneză care ajunsese la Paris, în 1891, pentru a-și continua studiile. Imediat  după ce și-a dobândit diploma, l-a cunoscut pe Pierre Curie, alături de care a lucrat cu multă pasiune. În pofida tuturor piedicilor și adversităților, cei doi au obținut rezultate remarcabile. După teribilul accident în care l-a pierdut pe soțul ei, Marie și-a continuat singură cercetările. Chiar dacă a obținut încununarea activității cu acel Nobel, femeia-savant se îndoiește de beneficiile descoperirilor sale, sănătatea ei scăzând sub efectul radiațiilor.

Situat în Parisul secolelor XIX și XX, Radioactive e turnat în limba engleză (producția e britanică, iar vânzările favorizează limba lui Shakespeare). Filmul are calități vizuale deosebite. Cineasta se preocupă să reconstituie o mitică perioadă Belle Époque – folosește animația 3D pentru a vizualiza structura atomică a materiei și diverse tehnici (de exemplu, schimbarea culorii) pentru  a sugera consecințele (viitoare ale) descoperirilor lui Pierre și Marie Curie: tratamentul cancerului, bomba atomică, dar și dezastrele de la Hiroshima și Cernobîl. Dacă în film apare un Turn Eiffel ce ‘clipește’ anacronic, se explică: viziunea generală este una poetică într-o poveste despre impactul viitor al descoperirilor științifice revoluționare. Este ca și cum acest viitor ar face parte din prezentul personajelor. Satrapi acordă prioritate imaginii pentru a conferi sens: precum acea substanță verde care vizualizează uraniul, atunci când – de fapt – este incolor.

Verdele simbolizează moartea (descompunerea corpurilor), dar semnifică și speranța, la fel ca și cunoașterea (îngerul căzut – Lucifer – vrea să elibereze omul de dogma divină și ține în mână un smarald). În consecință, trei piloni ar putea să definească și radioactivitatea în ochii umanității: cunoașterea materiei (atomul), speranța la vindecare (cancer) și moartea (bomba atomică). Desigur, Marjane Satrapi nu rezolvă ecuația, dar indică componentele. La toate acestea, mai  adaugă și un discurs feminist în cazul acestei femei care a trebuit să se afirme în fața dominației masculine în științe. Dincolo de amețitoarea și laborioasa activitate științifică, ceea ce ne interesează la Marie Curie este dragostea. Chiar dacă în Radioactive, acest sentiment capătă un aspect galvanizant, este copleșitoare și dramatică. Regăsim, la soții Curie, emulația intelectuală  și euforia descoperirilor, cât și dispariția tragică a soțului, cu urmări copleșitoare pentru Marie, rămasă singură cu doi copii. Cineasta nu s-a limitat doar la unghiul rigid și limitativ al unei simple biografii, ci a extins raza, încercând să surpindă și progresul științific: efectele radioterapiei în medicină, dar și consecințele negative/nucleare în cazul de la Hiroshima.

Această incursiune caleidoscopilă pe tărâmul științei e prezentată în culori fantastice. Suportul celor doi actori celebri de la Hollywood – Rosamund Pike și Sam Riley – conferă un plus de valoare faimosului duo (egalitar, dar și complementar) științific Curie. Rosamund Pike iradiază din plin răceală și i-o împumută din plin irascibilei cercetătoare. Cu această narațiune cinematografică, Marjane Satrapi o leagă cu adevărat pe Marie Curie de Istorie, o femeie care a făcut totul pentru a obține locul pe care îl merita. Cu un montaj bine dozat,cu dialoguri cizelate și o regie inventivă, Radioactive oferă un portret nuanțat – intim și politic, dinamic și feminist – al celebrei Marie Curie.

Regia: Marjane Satrapi

Scenariul: Jack Thron

Imaginea: Anthony Dod Mantle

Montajul: Stéphane Roche

Muzica: Evgueno Galperine și Sacha Galperine

Distribuția:

Rosamund Pike – Marie Curie

Sam Riley – Pierre Curie

Anya Taylor-Joy – Irene Curie

Ariella Glaser – tânăra Irene Curie

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O femeie pusă în centrul Istoriei – Radioactive

Scris de pe martie 25, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web