RSS

Arhive pe categorii: Modernitate

Mitologii compensatorii – Supereroii

“Banda desenată ne învaţă să visăm. Ea ne trimite la vocaţia cea mai importantă a artei, cea pe care cinematograful, după literatură, s-a crezut dator s-o dispreţuiască: cultul miraculosului.” (Claude Beylie) Echivalent american al basmelor europene, născut pentru a satisface nevoia de poveşti a conglomeratului culturalo-etnic din Statele Unite, supereroii se confundă cu istoria BD-ului american.

Eroii din mitologia antică au fost detronaţi rapid, încă din secolul al XX-lea, de nişte personaje născute în era tehnologiei şi a informaţiei. Astăzi, în plin secol XXI, în epoca formatelor de tip 3D a jocurilor online şi a romanelor de tip BD pentru copii (vezi succesul fulminant al seriei Jurnalul unui puşti de Jeff Kinney), încercăm să aflăm care sunt rădăcinile acestor mitologii moderne şi originile supereroilor.

Superman a  fost creat, în 1933, de doi adolescenţi: Jerry Siegel şi Joe Shuster. După  o perioadă în care sunt respinşi de toate ziarele importante din Statele Unite, cei doi reuşesc să-şi vândă creaţia companiei National Comics. Astfel, odată cu Superman, în Action Comics (1 iunie 1938) se naşte în  BD-ul mondial un nou personaj: supereroul. Personajul împrumută substanțial din romanul SF Gladiator (Philip Wylie, 1930), bazându-se pe trei motive devenite astăzi clişee: extraterestrul, supraomul şi dubla identitate.

Christopher Reeve in Superman © Courtesy Warner Bros. Pictures

Născut pe planeta Krypton, Superman supravieţuieşte exploziei lumii sale şi ajunge pe Pământ, unde este adoptat şi crescut de familia Kent. Datorită constituţiei fizice, adaptată masivei planete “natale” şi soarelui nostru galben, tânărul Clark Kent beneficiază de puteri superioare celor umane. Stabilit în Metropolis, ca reporter la cotidianul Daily Planet, el îşi dedică existenţa de Superman luptei pentru “adevăr şi dreptate pe cale americană”. Capacitatea de a zbura, de a vedea cu raze X sau suflul termic sunt doar câteva dintre atributele ce-i conferă cvasi-invulnerabilitatea. Puterile îi sunt atât de mari, încât scenariştii îi inventează “un călcâi al lui Ahile” – Kryptonita verde, substanţă letală pentru erou, provenind din fragmentele planetei Krypton, ajunse pe Pământ sub formă de meteoriţi. Succesul fenomenal al lui Superman l-a determinat pe Bob Kane să creeze, împreună cu scenaristul Bill Finger, un supererou: Batman, care apare în Detective Comics 27 (mai 1939).

Batman, spre deosebire de Superman, nu are superputeri, e un om normal, foarte bine antrenat în exerciţii fizice şi are o inteligenţă ascuţită. Teatrul său de acţiune sunt străzile din Gotham City, pe care le colindă noaptea, terorizând lumea interlopă. În realitate, Batman este milionarul Bruce Wayne, ai cărui părinţi ucişi în faţa sa îl fac să jure răzbunare împotriva tuturor criminalilor. Batman urmăreşte cu îndârjire acest scop, exploatând din plin masca înfricoşătoare arborată şi spaimele ancestrale de întuneric ale omului. Deseori, obsesiv şi maniacal, Batman nu ezită să ucidă cu sânge rece; departe de a fi un justiţiar fără reproş, portretul său e mai degrabă unul sumbru.

Batman © Polygon. com

Ambele personaje se dovedesc longevive comercial: beneficiază de strip-uri, foiletoane radio, romane, antologii, seriale TV, desene animate şi, evident, filme: Superman a fost jucat de Christopher Reeve în patru serii, regizate de Richard Donner (1978), de Richard Lester (1980-1983) şi de Sidney Furie (1987); iar Batman a împrumutat chipul lui Michael Keaton, în 1989 şi 1992, sub bagheta lui Tim Burton. Superman şi Batman sunt, împreună, supereroii arhetipali. Creaţiile de gen care le urmează le sunt – mai mult sau mai puţin – tributare.

Cultul miraculosului

S-au avansat multe teorii privind naşterea lui Superman şi colosala priză la public a personajului.    Într-o oarecare măsură, în Superman, pot fi găsite atributele christice: levitaţia, înălţarea la cer, părinţii tereştri, superputerile care împlinesc miracole, schimbarea la faţă (dubla identitate), învierea din morţi. Ca justiţiar, Superman e totodată oficiant religios şi substitut al lui Dumnezeu, cu care împarte puterile şi atributele legendare şi căruia îi răspândeşte  cuvântul pe Pământ. Reacţie a subconştientului colectiv american în faţa ameninţării  naziste (de amintit că în acei ani, în Europa, Hitler propovăduia arianismul, superioritatea rasei blonde), invincibilitatea lui Superman garantează compensarea frustrărilor şi împlinirea rolului său divin: triumful căii americane. În lipsa costumului, Superman se transformă în Clark Kent, reporter silitor, împiedicat şi timid, cu un şef pisălog, care trăiește într-un apartament modest, în permanentă şi inegală competiţie cu dublul său eroic pentru dragostea lui: Lois Lane. El este imaginea vie a funcţionarului obscur, bine ancorat în valorile tradiţionale ale societăţii americane, pierdut în masa anonimă a mulţimii. Superman reprezintă eroul celor mulţi salvând cel mai adesa un colectiv (Metropolis, SUA, Pământul) şi nu un individ. Statura sa depăşeşete realitatea; e o fiinţă fabuloasă ale cărei aventuri ţin de fantastic, legendă, mitologie, în ciuda cadrului realist.

Clark Kent & Lois Lane © Polygon. com

Într-un fel, Batman e răspunsul intelgenţei la popularitatea Omului de Oţel. Batman și Superman alcătuiesc un binom ai cărui termeni sunt antagonici: miliardar-reporter; flirt condamnabil şi chiar umbrit de perversitate/iubire pură pentru Lois Lane; antrenament fizic şi gadgeturi/superputeri; mondenitate sclipitoare/timiditate stângace; nocturn-diurn; violenţă realist/conflict idealizat; mască /chip descoperit. Până şi adversarii celor doi suferă o evoluţie inversă. Dacă iniţial, Superman înfruntă criminali pe potriva lui, adversarii lui Batman sunt fiinţe demne de milă, respinse de societatea aşa-zis normală şi la fel de obsedate de răzbunare ca şi eroul. Ulterior, pe măsură ce adversarii unui Superman tot mai dotat, coboară spre caricatură şi autoparodie, Batman e tot mai des implicat în intrigi minate de clişeele SF-ului. Superman acţionează în numele unor idealuri generoase, altruiste. Batman e mânat de înverşunare şi motivaţii personale. Luaţi laolaltă, ca simbol, Superman şi Batman sunt două ipostaze primare ale supereroilor: unul luminos, celălalt întunecat; unul e zeu, celălalt e om; unul luptă în numele unui sistem politic, celălalt în numele său propriu; unul menţine staus-quo-ul, celălalt e un anarhist reformator.

Superman Vs. Batman © Polygon. com

Batman nu e doar o simplă figură iconografică: el devine un simbol violent al dezintegrării idealismului american. Forţă elementară, născut de o societate aflată în căutare de eroi, Batman devine ţinta establishmentului. Echivalent american al basmelor europene, născut pentru a satisface nevoia de poveşti a conglomeratului culturalo-etnic din Statele Unite, supereroii se confundă cu istoria BD-ului american. Nu numai că au preluat şi continuat tradiţia aventurii eroice, dar în decursul a peste opt decenii de existenţă, şi-au diversificat publicul, captându-i alături de copii şi de adolescenţi, pe adulţi. Astfel, BD-ul cu supereroi demonstrează că rămâne forma cea mai deschisă spre reînnoire, oricând capabilă de lărgire a spectrului stilistic şi tematic. Este foarte probabil că-şi va păstra acest rol şi în anii ce vor urma.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Via WebCultura
Mădălina Dumitrache Editor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

Reclame
 
Comentarii închise la Mitologii compensatorii – Supereroii

Scris de pe august 24, 2019 în Cinema, Modernitate

 

Etichete: , ,

Boemul (rafinat) – Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Şocul anilor 2000 – în care moravurile sunt decăzute -, iar munca este alienantă, impune o detașare de clişeele vieţii. Un bărbat se aventurează să îşi reinventeze identitatea şi devine boem. Stilul  boem este legat de Praga, capitala Boemiei, a cărei cetate încorporează elemente gotice, neo-clasice, baroce, romantice, fiind, așadar, un mix reuşit şi echilibrat, imposibil de copiat.

©️ Joseph Christian Leyendecker / Vintage Illustration Arrow Collars Advertisement

– În lumea de azi, dominată de spiritul de turmă, avangardistul (boem) ar prefera să se refugieze în orice altă epocă, dar nu în  cea de acum. Într-o lume dezvrăjită, spiritul nonconformist ar trebui să cultive, cu rafinament artistic, tabuurile. Nonconformistul ar purta pălărie (şi şi-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe stradă);

– Un spirit tânăr şi rebel ar fi de o politeţe desăvârşită – într-o lume a mitocăniei generalizate – şi-ar face un merit din a cunoaşte bibliografia pe temă, politeţea de-a lungul secolelor;

– S-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toţi. Evident, şi-ar purta corespondenţa numai cu scris de mână, cu plicuri frumoase şi hârtie bine aleasă;

– Într-o lume tehnologizată, a computerelor şi device-urilor, ar prefera anticariatul, ediţiile princeps, ex libris-urile şi bibliofilia. Ca un corolar, în lumea americanizată, anglofonă, OK-izată, ar şti perfect limbile moarte şi-ar stăpâni cunoştinţe solide din cultura germană sau japoneză. Desigur, n-ar scrie sms-uri şi-ar detesta să fie manipulat de emisiunile TV. Un boem ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii şi ar apăra ordinea şi armonia;

Într-o societate care oferă prea puțină frumuseţe reală, în care emisiunile TV sunt deșirate pentru bani şi propagandă, iar viața curge prea în grabă și persoanele publice sunt prea lesne luate drept modele, boemul ar alege să fie egoist și să se bucure de viaţă, aşa cum dorește. Dar, ar alege – întotdeauna – să facă toate acestea ca un boem rafinat.

Vintage Illustrations – ©️Joseph Christian Leyendecker

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 
Comentarii închise la Boemul (rafinat) – Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Scris de pe august 23, 2019 în Eseu, Feminin, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

Starul resuscitat – Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)

A început cu producția de filme publicitare, seriale Tv, apoi s-a lansat – la promițătoarea vârstă de 37 de ani – în realizarea unui lungmetraj (Amores Perros), Alejandro González Inárritu dă impresia că a sosit în cinema cu tolba plină de trucuri – un adevărat arsenal de idei uimitoare – cu scopul de-a seduce spectatorii. În primele sale patru filme (Amores Perros, 21 Grams, Babel, Biutiful), și-a folosit această comoară pentru a-i conferi un aer de seriozitate muncii sale. Virtuozitate de netăgăduit i-a adus mexicanului Inárritu patru premii Oscar (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu și cea mai bună imagine) pentru Birdman, totodată, oferindu-i lui Michael Keaton rolul vieții sale.

Pelicula Birdman este o comedie, o fantezie dezlănțuită, este ocazia perfectă pentru Inárritu de-a da strălucire lumii artistice. A plasat filmul în Times Square și-a încredințat rolul principal unui actor american ultracunoscut: cel care l-a interpretat, cândva, pe celebrul erou de benzi desenate: Batman. “Monstrul” care-a înghițiti cariera unui actor vine să-și continue prada și-n Birdman. Riggan Thomson, dublul de pe ecran al lui Michael Keaton, este un actor “has been”care-a devenit aproape schizofrenic din pricina greutății impresionante a personajului căruia i-a dat viață cu douăzeci de ani în urmă.

Regizorul, un subtil analist al traumelor contemporaneității și briliant comentator al epocii pe care-o parcurgem, ne introduce în lumea starurilor hollywoodiene. Riggan Thomson este acel tip de actor decăzut de pe firmamentul gloriei care, în speranța de-a-și revigora celebritatea, încearcă să monteze pe Broadway un text (What We Talk About When We Talk About Love) de Raymond Carver, încercând să-și răspundă întrebărilor legitime despre condiția artistului. Inárritu dă perdeaua deoparte și lasă la vedere cortegiul de probleme cu care fosta glorie trebuie să se confrunte: familia, problemele financiare, apropiații, ostilitatea criticii de specialitate, visurile sale dar, mai ales, egoul și… alter-ego-ul.

Acest bărbat simte că a fost absent în propria-i viață, crezând că-și iubește cariera și trădându-i pe cei care-l iubiseră. “Mereu ai confundat iubirea cu admirația” – îi reproșa fosta soție. Birdman nu este un film care povestește, pe larg, numai despre profesia de actor, ci și despre iubire. Amorul propriu sufocă adesea existența unui artist și-i bulversează mai toate acțiunile. În timp ce Riggan Thomson se pregătește să monteze un spectacol pe scenă, se simte nevoit să-l înlocuiască pe incontrolabilul actor Mike Shiner (Edward Norton) și, totodată, să gestioneze relațiile cu Sam – fiica și asistenta lui, proaspăt ieșită de la dezalcoolizare, și cu Laura (amanta sa) care-l anunțase că este însărcinată.

Pe fundalul acestor catastrofe, el așteaptă să-ntâmpine premiera. Microcosmosul scenei newyorkeze scoate la iveală o hipersensibilă actriță cvadragenară (Naomi Watts), un actor vanitos și vorbăreț (Edward Norton), capabil de mari grozăvii masculine pe scenă, o exigentă comentatoare a vieții teatrale, surprinși în relațiile deloc amiabile, printre labirintice coridoare în care colcăie omenescul nud: cinismul, disperarea și euforia. Intriga respectă (cu mici excepții) unitatea de loc (un teatru de pe Broadway), de acțiune (regizorul a realizat planuri lungi în care nu se văd racordurile). Cu o cameră mobilă, imprimă fluiditate și dinamism povestirii sale (înțesată de dialoguri). Cineastul se joacă cu schizofrenia personajului său și-și permite unele libertăți vizuale și scenaristice, adesea derutante, dar necesare istorioarei sale, filmând într-un registru comico-fantastic. Dorința de-a monta textul lui Raymond Carver pe scândură devine pretextul cineastului Inárritu de a ilustra lumea ca o scenă. Regăsim o parte dintre motivele folosite și-n alte pelicule: profunzimea personajelor, obsesia pentru sentimentalism lacrimogen și voyeurism.

Din loja lui, nefericitul Riggan Thompson se lasă răvășit de vocea sa interioară, cea a lui Birdman, supereroul care-i adusese efemera glorie planetară, fără a-i acorda, însă, și respectabilitate. Omul-Pasăre de odinioară, din pene și latex, își desconsideră proiectul intello care devine, brusc, unul minat. Regele blockbusterelor consideră că reabilitarea unui actor printr-un spectacol de teatru este începutul declinului. Inárritu îl filmează pe acest Birdman ca pe o himeră, deopotrivă, grotescă și fatală. În elanul său, cu accente mizantropice, cineastul ia în zeflemea mai toate formele de celebritate: cele arhicunoscute, ale star-systemului, dar și pe cele mai noi, fulgurante, obținute în doar câteva minute pe internet.

Un virtuoz al obiectivului de filmare, Emmanuel Lubezki, face ca întreaga distribuție să apară pe ecran tulburător de veridică. Michael Keaton, eternul Batman, ajunge monstrul sacru într-un rol-provocare. Hăituit de vocea obsedantă a unui alter-ego tiranic, devine patetic, emoționant, neliniștit, odios sau rizibil, mereu la granița dintre realitate și fantasmă.

Viziunea iconoclastă, fără mari menajamente pentru lumea glamouroasă din N.Y., dar plină de poezie și plasticitate, vine să confirme talentul cineastului Alejandro González Inárritu. Birdman oferă multiple piste de abordare și momente de reflecție, îndeosebi asupra naturii efemere a celebrității, dar și alternativa salvării prin…iubire.

Birdman

Regizor: Alejandro González Inárritu
Scenarist: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Compozitor: Antonio Sanchez
Operator: Emmanuel Lubezki
Producător: Alejandro González Inárritu, John Lesher, Arnon Milchan, James W. Skotchdopole
Monteur: Douglas Crise

Distribuţia

Michael Keaton (Riggan Thomson)
Emma Stone (Sam)
Edward Norton (Mike)
Naomi Watts (Lesley)
Andrea Riseborough (Laura)
Zach Galifianakis (Jake)
Amy Ryan (Sylvia)
Merritt Wever (Annie)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie: Michael Keaton
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Oscar (2015) – Cel mai bun film
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor: Alejandro González Inárritu
Oscar (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu original: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Festivalul de film de la Veneţia (2014) – Leul de Aur, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Antonio Sanchez
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj sonor, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun mixaj de sunet, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: James W. Skotchdopole, John Lesher, Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Armando Bo, Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Douglas Crise
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Antonio Sanchez
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Magic în the Moonlight

Coerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

Articol publicat în revista Catchy

 

 

Etichete: , , ,

O poveste nonconformistă de amor – Vita and Virginia

Afinități elective sau mai mult decât atât? Așa ne-am putea întreba – în epoca lui „politically correct” – despre noua biografie cinematografică, Vita and Virginia, ce le are în prim-plan pe scriitoarele Vita Sackville-West și Virginia Woolf.

Așadar, britanica Chanya Button „pune în scenă” legăturile intelectuale și sentimentale dintre două remarcabile femei ale veacului trecut. Această relație a fost romanțată într-una dintre cele mai reușite cărți ale Virginiei Woolf: Orlando. Scenariul a fost scris de regizoare în colaborare cu Eileen Atkins, iar distribuția le reunește pe faimoasele Gemma Arterton, Elizabeth Debicki și Isabella Rossellini. Realizatoarea britanică, Chanya Button (ea însăși scriitoare) se dovedește o fină cunoscătoare a operei faimoasei Virginia Woolf (i-a consacrat numeroase studii universitare în perioada studenției sale la Oxford).

În acest prim lungmetraj al realizatoarei, literatura e profund legată cu pasiunea, iar arta cu iubirea. Prin urmare, avem pe ecran o poveste de amor între două scriitoare, o istorie ce pare atât pasională, cât și toxică. Vita and Virginia redă cu finețe, printre subtilele dialoguri literare, o poveste de dragoste nonconformistă, reliefând raportările contrariate ale fragilei Virginia la sexualitate și la fericire. Actual în ceea ce privește studiile de gen, dar și subtil, filmul de epocă se dovedește a fi deopotrivă senzual și (nuanțat) feminist.

În ambianța încorsetată a Angliei anilor 1920, în permisiva atmosferă a grupului Bloomsbury, două personaje trăiesc cu pasiune: Vita e o femeie celebră, iar Virginia e o solitară cu tendințe sinucigaşe. Chanya Button se străduiește să ilustreze șocul a două personaje reunite de tot ceea ce le diferențiază, de la prima întâlnire din 1922 până la legătura care se va preschimba într-o strânsă prietenie. Secvența din deschidere face să i se succeadă inserturile cu rotativa de la Hogarth Press, editura care publica scrierile Virginiei Woolf, semnificând urgența creației. Animate de spiritul unei epoci în care plutea emanciparea, încercând să evadeze din carcasa societății victoriene de după Primul Război Mondial, cele două femei rup aceste coduri printr-o scriitură plină de forță.

Căsătorită cu un diplomat şi pusă la adăpostul unei astfel de poziții, Vita încercase adesea legături amoroase cu femei, iar de astă-dată, îi surâde Virginia. După apariția romanului Mrs. Dalloway, excentrica Vita încearcă să o cucerească pe Virginia, scriitoare genială, dar introvertită. Cele două femei emancipate, pline de creativitate, nu încetează să sfideze convențiile victoriene pentru a-și impune atât stilul, cât și modul de viață. În acest sens, secvența interviului radiofonic (Vita Sackville-West și soțul său își expuneau concepțiile despre căsătorie) este emblematică pentru afirmarea dorinței de emancipare. Lejeritatea, umorul british al cuplului, savuroasele jocuri de cuvinte – toate exprimă o viziune modernă asupra vieții. Îndată ce interviul se termină, cei doi soți se salută cordial și pleacă, fiecare în mașina sa decapotabilă, în direcții opuse.

Dacă modul de viață al Vitei și originile sale aristocratice pot explica la o primă vedere această libertate afișată, spectatorul se vede constrâns să înlăture ipoteza când va da cu ochii de lady Sackville. Întrupată de geniala Isabella Rossellini, mama Vitei e o apariție grotescă și periculoasă. Încă din copilăria Vitei, lady Sackville și-a exprimat în mod violent dezaprobarea în privința independenței fiicei sale, fapt care se va reflecta în relația dintre cele două scriitoare.

Mutuala fascinație răspunde cumva atracției contrariilor: eleganța Vitei contra discretei Virginia, vivacitatea aristocratei Vita contra tulburărilor psihice ale boemei Virginia. Optând pentru două actrițe fascinate, Chanya Button și-a asumat și riscul de a cocheta și cu ideea de a transforma biografia cinematografică într-un „roman-foto”; totuși, măiestria interpretelor poate salva pelicula de la această supoziție. Bunăoară, Vita/Gemma Arterton, cu o alură à la garçonne, dar în egală măsură ultra-feminină, traversează viața cu surâsul pe buze. De cealaltă parte, Virginia/Elizabeth Debicki, diafană, nu pică în ridicol atunci când silueta ei fragilă se apleacă sub asaltul păsărilor negre.

Realizatoarea a folosit adesea prim-planul, scrutându-le chipurile în căutarea misterului de după priviri, alternat cu recurentul schimb de epistole dintre cele două romanciere. Acestea au făcut necesare intervențiile jubilatoare ale Isabellei Rossellinni/«Madame mère», aplecate asupra principiilor sau ezitărilor sentimentale ale lui Ruppert Penry-Jones, remarcabilul „soț de fațadă”, pentru a da un alt impuls acestui exercițiu, dar și pentru a reliefa singularitatea magnetică a eroinelor. Magnificele costume inspirate de stilul șaptezecist al lui David Bowie și muzica, semnată de Isobel Waller-Bridge, reflectă legăturile complexe și indică avangardismul acestor femei celebre ale secolului al XX-lea. Incursiunile onirice, ce depășesc narațiunea, se susțin pe surprinzătoarea coloană sonoră. Din acest punct de vedere, filmul e unul contemporan și dă impresia că se ocupă mai degrabă de epoca actuală decât de cea a celebrului Bloomsbury Group.

Îndrăzneala formală poetizează atmosfera și îndreaptă spectatorul spre intimitate, pasiune și creație artistică; refrenele electro conferă ritm scriiturii. Femeia de excepție era caracterizată de o sensibilitate exacerbată, așa se explică distorsionările vizuale, care au menirea de a reflecta spiritul bolnăvicios al scriitoarei Virginia Woolf, victimă a halucinațiilor dureroase. Pelicula cu aspect de „roman-foto” restituie un climat artistic avangardist: emulație intelectuală, vernisaje, călătorii, cupluri libertine și homosexualitatea (din punct de vedere social refulată, dar asumată în intimitate).

Schimbul epistolar, reciprocitatea fascinației sunt relevate de multe procedee formale și de o vizibilă stilizare. Schimburile intelectuale dintre două femei retranscriu, pe ecran, și dimensiunea pasională/carnală a unei aventuri. Totuși, Vita and Virginia ține seama legăturile profunde, amoroase și reflectă modul în care o decepție sentimentală se poate transforma în creație literară.

Regia: Chanya Button

Scenariul: Eileen Atkins & Chanya Button

Imaginea: Carlos De Carvalho

Montajul: Mark Trend

Distribuția:

Gemma ArtertonVita Sackville-West

Elizabeth Debicki – Virginia Woolf

Isabella Rossellini – Lady Sackville

Rupert Penry-Jones – Sir Harold Nicolson

Peter Ferdinando – Leonard Woolf

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O poveste nonconformistă de amor – Vita and Virginia

Scris de pe august 11, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Exploatarea inocenților – The Paradise Suite

Un oraș cosmopolit și șase personaje în căutarea propriului adevăr ne propune regizorul Joost van Ginkel în pelicula The Paradise Suite. Privirea mozaicată a cineastului olandez aduce în prim-plan relativitatea, dar și speranța că nu clasa, religia, apartenența religioasă sau originea îți definesc destinul. Cu o evidentă tonalitate moralizatoare, dar și cu un acut simț al realității, cineastul olandez a reunit, în The Paradise Suite, personaje și situații total diferite.

Bunăoară, pentru frumoasa tânără bulgăroaică Jenya, călătoria ei la Amsterdam se dovedește a fi diametral opusă visurilor sale. Îngrozitoarea ei captivitate îl forțează pe sufletistul Yaya, de origine africană, să lupte pentru libertatea ei – o luptă periculoasă în care el pierde totul, mai puțin credința. Fostul criminal de război, sârbul Ivica, care tocmai a devenit tată, se confruntă cu teama că faptele lui nu vor rămâne nepedepsite. Bosniaca Seka trăiește doar pentru răzbunarea ei, dar după cum se va demonstra, tocmai dorința de revanșă îi va aduce înapoi, în viața sa, dragostea. Apoi, când Lukas, un virtuoz suedez al pianului, fuge din noua lui casă temporară, tatăl lui (Stig), își dă în sfârșit seama că pasiunea lor comună pentru muzică le afectează relația.

Așadar, un cumul de emoții, destine greu încercate, reflectă prin această suită actuala imagine a unei Europe multiculturale. Această rapidă radiografie socio-culturală păstrează nota de snapshot ce i se poate oricând aplica unui oraș zilnic traversat de călători, precum este Amsterdam-ul în care se derulează în mare parte acțiunea. Un simplu «gaze game» poate influența destinul eroilor de pe ecran. Joost van Ginkel încearcă să integreze, într-o manieră fluidă, aproape omogenă, personaje, situaţii şi spaţii diferite într-o suită a unui (ipotetic) paradis.

În Bulgaria, fermecătoarea Jenya (Anjela Nedyalkova) își ducea traiul alături de mama sa (Petia Silianova într-un modest cartier mărginaș din Sofia și visa la o carieră de model. Ofertată de un așa-zis contract în Amsterdam, ajunge – alături de alte două tinere, de aceeași condiție – prada unei rețele de proxeneți coordonați de criminalul de război Ivica (Boris Isakovic). Gorilele sârbului le anihilează pe bietele fete din primele ore petrecute în aeroportul olandez. Abuzată zilnic și forțată „să lucreze” pentru bărbații dornici de „plăceri interzise”, într-un «fancy gentleman’s club», va interacționa cu africanul Yaya (Issaka Sawadogo), un uriaș cu suflet de aur, plecat din Lumea a Treia în căutarea unui trai mai bun. Zilnic, acest refugiat își riscă sănătatea și chiar viața pentru a le ține departe de agenții de la Imigrări pe femeile africane alături de care conviețuia. Tocmai generozitatea și buna credință îl vor duce la pieire pe acest măreț salvator.

În paralel cu această lume a marginalilor, se derulează viețile celorlalte personaje – astfel, dirijorul suedez Stig (Magnus Krepper) întâmpină dificultăți în viața de familist. Sosit în Olanda pentru un concert, se confruntă cu probleme familiale. Fiul lui și-al violonistei Antoinette avea reale dificultăți de natură emoțională; presiunile și perfecționismul tatălui îi tulburaseră viața micului Lukas (Erik Adelow). Micuțul blondin, departe de mama care concerta prin lumea largă, aflat doar între bone ocazionale și un tată sever, devenise ținta „băieților răi” din școală și era permanent agresat. Repetițiile la pian nu mai reprezentau o sursă de plăcere, dimpotrivă, băiețelul dădea semne de aversiune. În paralel, Seka (Jasna Djuricic) încerca pe toate căile să îl aducă pe zbirul Ivica în fața justiției și încearcă să i-l răpească pe Mateja, bebelușul său drag, singura iubire adevărată a unei brute, sperând că astfel îl va pedepsi pentru uciderea bosniacilor.

Desigur, problematica e complexă, există situații cu puternic aspect melodramatic, dar Van Ginkel le gestionează pe toate cu pricepere și o anumită reținere din punct de vedere regizoral. „Tenorul” acestei suite dramatice l-ar reprezenta umanizarea, dorința de a readuce în prim-plan acele afecte care îl caracterizau pe omul modern. Din păcate, situațiile prezentate – persoane lipsite de adăpost, traficul de persoane și exploatarea sexuală, hărțuirea în rândul copiilor din școlile olandezilor înstăriți – toate surprind un anumit „spirit al timpului actual”. Temporar, Amsterdam-ul devine un veritabil loc geometric al viciilor unei lumi aflate în derivă.

Realitățile Europei contemporane ajută spectatorul să accepte „cusăturile cu ață albă” din scenariu, maniera este uşor artificială, fiindcă traiectoriile personajelor urmează un curs care este previzibil din momentul în care identificăm cine este o victimă și cine este exploatator. Contrastele sunt șocante: trandafirii și toate florile pe care le căra inițial africanul Yaya vor fi înlocuite cu trupul fragil al fetei din Europa săracă, frumoasa Jenya; adevărurile par inacceptabile. Cruzimea este expusă în mod realist. Printr-un stil discret, dar eficient, regizorul oferă publicului un portret incredibil de realist al Europei contemporane, unde fiecare dintre personaje întruchipează un stereotip actual conținut în inconștientul colectiv. Distribuţia internaţională, de o calitate superioară, ajută ca ritmul filmului să fie unul aproape firesc, în funcţie de problemele existenţiale pe care le ridică. Regăsim legături subtile, motivaţii esenţiale, chiar şi o raţiune, fie ea şi adormită – toate acestea fiind însă convergente.

The Paradise Suite aruncă o privire moralizatoare şi lansează interogaţii despre o copleșitoare realitate şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr.

Regia: Joost van Ginkel

Scenariul: Joost van Ginkel

Imaginea: Andréas Lennartsson

Montajul: Bob Soetekouw, Teun Rietveld, Wouter van  Luijn

Muzica: Bram Meindersma, Alexander Doychev

Distribuția:

Isaka Sawadogo -Yaya

Anjela Nedyalkova – Jenya

Magnus Krepper – Stig

Jasna Đuričić – Seka

Erik Adelöw – Lukas

Dragan Bakema – Milijan

Raymond Thiry – Maarten

Sigrid ten Napel – Antoinette

Durata: 118 min

Regia: Joost van Ginkel

Scenariul: Joost van Ginkel

Imaginea: Andréas Lennartsson

Montajul: Bob Soetekouw, Teun Rietveld, Wouter van Luijn

Muzica: Bram Meindersma, Alexander Doychev

Distribuția:

Isaka Sawadogo -Yaya

Anjela Nedyalkova – Jenya

Magnus Krepper – Stig

Jasna Đuričić – Seka

Erik Adelöw – Lukas

Dragan Bakema – Milijan

Raymond Thiry – Maarten

Sigrid ten Napel – Antoinette

Durata: 118 min
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Exploatarea inocenților – The Paradise Suite

Scris de pe august 2, 2019 în Actualitate, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Coco Chanel sau şicul à la française

Simbol al şicului à la françaiseajunge şi o filosofie pe care-o adoptăm purtând veşmintele Chanel: independenţă, confort, eleganţă.

Când spui astăzi şic, automat te gândeşti la un nume cu o rezonanţă aparte: Coco Chanel, nume pe care îl asociezi cu farmecul şi eleganţa neostentativă.

Coco Chanel, figură emblematică a modei, a marcat epoca în care-a trăit, prin linia veşmintelor create şi prin prospeţimea parfumurilor obţinute de casa ei de modă. “Cu un pulover negru şi câteva şiraguri de perle a revoluţionat moda.” – spunea Christian Dior despre Coco. Gabrielle Chanel a rămas celebră nu numai pentru rochia scurtă neagră (“little black dress) şi pentru parfumul Chanel No. 5 ci şi pentru taioarele, pantofii, poşetele şi bijuteriile ce poartă amprenta stilului ei inconfundabil.

Coco Chane -,Opera Gallery, Paris, 1962 © Douglas Kirkland

Mai presus de toate acestea, ceea ce-a făcut-o atât de renumită a fost tiparul său personal şi puternica dorinţă de-a elibera femeile de închistările în care trăiseră. Astăzi, a purta un costum Chanel este ca şi cum ai purta o haină personalizată, făcută în aşa fel încât să se potrivească mişcărilor celei care o poartă, costumaţia păstrându-şi perfect graţia şi eleganţa.

Născută în 1883, la Saumur, Gabrielle Bonheur Chanel învaţă, încă din copilărie, că în viaţă trebuie să se descurce singură. Rămasă fără mamă, este abandonată de către tată şi ajunge într-un orfelinat. Micuţa Gabrielle va para, cu eleganţă, fiecare lovitură a vieţii şi va răsuci eşecul, până devine un succes (“Nu-ţi petrece timpul bătând într-un perete, sperând să-l transformi într-o uşă” – C.C.). Fiecare etapă a vieţii sale a fost sursă de inspiraţie pentru stilista/creatoarea de modă. Liniile epurate, aspre chiar, numai în alb şi negru, din colecţiile Chanel amintesc de simplitatea straielor călugăriţelor din orfelinatul în care soarta nemiloasă o aruncase.

Tânăra Gabrielle „Coco” Chanel (1910)

La optsperezece ani, devine croitoreasă, meserie ce-i va da primele impulsuri pentru viitoarele ei creaţii vestimentare. Fidelă dorinţei sale de a realiza haine comode şi elegante, ea va concepe ţinute ce ofereau confort de mişcare, dar şi distincţie. Astfel, stilul à la garçonne (cardigan şi pantaloni) va fi unul detonant, în raport cu moda feminină a epocii sale. Hotarâtă să-şi traseze singură cursul vieţii, Coco Chanel îşi deschide, în 1910, cu ajutorul unui prieten, primul boutique parizian. Imediat, efortul ei este încununat de succesul creaţiilor simple, dar sofisticate în egală măsură. Drept urmare, afacerea ei se va extinde la Biarritz şi Deauville. Încurajată de reuşită, micuţa orfelină de odinioară îşi va începe activitatea de stilistă. Coco Chanel îmbină codurile masculin-feminin şi le adaptează pentru activităţile cotidiene, obţinând ţinute practice, dar distinse. Stilul său vestimentar relaxat, cu rochii şi costume simple, ciorapi de damă, bijuterii, parfumuri şi textile cucereşte încet-încet piaţa. Din 1912 şi până în 1920, Gabrielle Coco Chanel a urcat podiumul designerilor parizieni treaptă cu treaptă.  Mademoiselle Chanel devine prima creatoare de modă care sparge barierele stilistice obişnuite şi introduce jerseul în lumea haute-couture.

Coco Chanel & Arthur “Boy” Capel, în perioada 1920 (Via The Telegraph)

După prima conflagraţie mondială, Coco Chanel îşi lansează modelul care va deveni marcă a stilului său: taiorul din tweed, prevăzut cu patru buzunare, decorat cu butoni-aurii. Costumul are margine tighelită  şi o fustă scurtă, prinse cu un lănţişor din aur. Nasturii seamănă cu nişte monede sau sunt din aur cu logoul C.C. imprimat pe ele. Acest costum compleu nu poate fi purtat decât însoţit de şiraguri de perle   şi aur, uneori ample, alteori austere. Cuvintele-cheie pentru astfel de apariţii sunt simplitate şi eleganţă, fiindcă simplitatea reprezintă sofisticarea extremă. (“O fată trebuie să aibă două lucruri: clasă şi să ştie să fie fabuloasă.” – C.C.)

Coco Chanel & Jeanne Moreau, 1957 ( © Mark Shaw Photographic Archive)

Devine, în 1921, prima femeie creator de modă care-şi lansează şi o linie de parfumuri, piesa de rezistenţă fiind (şi astăzi) faimosul Chanel No.5. Esenţa înmiresmată este îndrăgită de femei şi devine indispensabilă starurilor din cinematografie. Numit simplu Chanel No. 5 şi promovat de nu mai puţin celebra Marilyn Monroe, parfumul spune povestea unui succes, care a făcut-o pe Coco milionară.

Marcat de istoria personală a creatoarei, apoi de contextul celor două războaie mondiale, stilul creaţiilor este caracterizat de simplitate şi eleganţă. Linia hainelor Chanel încearcă să-i ofere libertate de mişcare femeii care le poartă, fără a-i afecta eleganţa. După dispariţia sa, în 1971, succesul casei a intrat într-un con de umbră, până ăn 1983, când noul director artistic, Karl Lagerfeld, a relansat moda Chanel. Colecţiile actuale, în contrastul alb-negru, sunt sobre, dar îşi păstrează şi aerul de uşoară îndrăzneală, impus de Lagerfeld, fiind versiunile contemporane ale stilului Chanel. La finele anilor ’90, casa de modă Chanel a lansat şi o linie de cosmetice, după ce minunatele ceasuri unisex, decorate cu delicate pietre preţioase, cuceriseră piaţa.

Karl Lagerfeld @ CHanel (Via Vogue)

Chanel înseamnă istorie… nonconformismul unei femei de excepţie, a unei case de modă care perpetuează tradiţia vestimentaţiei clasice, dar şic, simbolizează luxul şi eleganţa franţuzească pe întreg mapamondul. Chanel a fost şi a rămas o firmă care a considerat că preţul mare al produselor puse în vânzare va face ca designul perfect al hainelor să fie admirat la adevărata lui valoare. Liniile epurate, modelele de bun-gust, parfumurile care incită, bijuteriile rafinate, toate rămân mărci ale casei Chanel (“Moda dispare, însă stilul este etern.” – C.C.).

Simbol al şicului à la française ajunge şi o filosofie pe care-o adoptăm purtând veşmintele Chanel: independenţă, confort, eleganţă.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Coco Chanel sau şicul à la française

Scris de pe iulie 26, 2019 în Feminin, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web