RSS

Arhivele lunare: ianuarie 2017

Noaptea şi zeflemeaua

Dacă la marele Will (William Shakespeare), noaptea este personaj, apoi, în romantism şi la nenea Iancu (I.L. Caragiale), ea devine…spaţiu. În Hamlet, Macbeth, A douăsprezecea noapte, Regele Lear sau Othello, noaptea este un personaj important; în piesele O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă şi Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, este mai mult decât timp, devine décor (spaţiu) şi personaj în egală măsură.

Efervescenţa lui Caragiale pare a se înscrie sub semnul nopţii (evident, nu este noaptea romantică, fertilă în visuri, trăiri şi afectivitate, bântuită de figurile şi simbolurile marilor corespondenţe cosmice). Este noaptea încărcată de evenimente (umane), de trădări şi confruntări dramatice din prima sa comedie, noaptea retrăirii sensibile până la nevroză a unui eveniment istoric (“revuluţia”), când, sub porunca puterii de iluzionare, delirul imaginativ deformează simpla percepţie, dându-i dimensiuni apocaliptice, în Conul Leonida faţă cu reacţiunea; noaptea de veghe şi pândă a lui Pristanda, din care pornesc toate iţele intrigii în O scrisoare pierdută. Astfel, Zoe Trahanache nu mai are somn de când a pierdut epistola, Cetăţeanul Turmentat “dă cu vin şi cu bere” tot pe la miezul nopţii, Rică Venturiano ”aterizează” în camera Vetei “după zece ceasuri”, conu’ Leonida îşi ţine discursurile după miezul nopţii. Acest interval de timp creează şi un limbaj adecvat, colorat, născocitor de idei, ”fandacsii” şi gesturi enorme. Noaptea pentru Zoe e plină de coşmaruri – visează că în gazeta lui Caţavencu s-a publicat compromiţătorul bilet de amor. Pristanda fuge să spioneze şi vede comploturi la tot pasul, Farfuridi e turbat (în somn) de spectrul trădării politice. Atunci când orologiul bate ora fatală (!) 11 şi 20, micile dificultăţi cotidiene se transformă în… “catastrofe, lovituri ale soartei, tragedii” demne de Univers.

La nenea Iancu, noaptea ajunge un carnaval perpetuu, cu toate trăsăturile unui coşmar (D-ale carnavalului). O monografie a nopţii, în imaginarul caragialian, ar putea alege cel puţin trei trasee principale ale regimului nocturn: nopţile de coşmar, începute în gamă comico-dramatică ( O noapte furtunoasă), culminând cu cele din Păcat, În vreme de război, O făclie de Paşte, Năpasta, cele de descătuşare dionisiacă, inaugurate, bineînţeles, de noaptea lui Nae Ipingescu, desfăşurată în afara scenei (Conul Leonida faţă cu reacţiunea) care este, evident, o cu totul altă noapte decât aceea a titularului comediei. Fenomenologia nopţii caragialiene ar rămâne un simplu exerciţiu statistic, dacă nu s-ar sonda perspectiva şi sensurile în care fluviul de întuneric al nopţii se varsă în cel de lumină al zilei.

Un prim semnal explicit îl primim în finalul comediei Conul Leonida faţă cu reacţiunea, în care ”luminarea“, trezirea din hipnoza iluziei are loc în zori; este un pas înainte faţă de comedia anterioară, O noapte furtunoasă, în care ”clarificarea“ quid pro quo-ului de bază al construcţiei dramatice s-a făcut la ceasul târziu al nopţii, când mai era încă invocat şi aşteptat somnul recuperator. Viciile diurne (ipocrizia, absenţa unei orecare spontaneităţi morale) sunt experienţe răvăşitoare în somn, căci eul diurn caragialian joacă într-un décor nocturn. Micile suferinţe nocturne ale personajelor lui nenea Iancu sunt lipsite însă de grozăvia unor coşmaruri la care să fi complotat Universul.

“LEONIDA (îmbărbătat): Ei, vezi ? (plin de triumful teoriei) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (către cocoana) Văzuşi?”

Caragiale a introdus zeflemeaua în mentalul nostru, blocându-ne accesul la tragic. Totuşi, zeflemeaua (ca o terapeutică de supravieţuire încă de la “Junimea“) este o filosofie salubră şi (uneori) o bună terapie morală.

Caragiale
(Caragiale în costum balcanic. Fotografie realizată în anul 1900, posibil un autoportret)
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Epoca panicii – La bataille de Solférino

Filmul La bataille de Solférino este puternic ancorat în agitaţia vieţii de zi cu zi. Realizatoarea, Justine Triet, insuflă primului ei lungmetraj o permanentă tensiune. Tonul îl dă chiar prima secvenţă. Scena de la începutul peliculei, puternică şi uşor de reţinut, echivalează cu un vals pe care eroii îl au ca probă de foc – să valseze cu însuşi cotidianul vieţii.

Laetitia (Laetitia Dosch) este o jurnalistă de televiziune care se pregăteşte, în dimineaţa zilei de şase mai 2012, să fugă spre sediul Partidului Socialist, de unde trebuia să transmită informaţii culese de la partizanii lui François Holland. În timp ce tânăra mamă dă ultimele indicaţii unui baby-sitter neexperimentat şi molâu, cele două copile ale sale ţipă. Camera de filmat surprinde cu atenţie aceste instantanee, figurile pierdute ale micuţelor, iar coloana sonoră susţine tonalitatea cu muzică aproape agresivă. Situaţia se încâlceşte când fostul soţ, Vincent, un maniaco-depresiv abia întors de la spitalul de psihiatrie, vrea să îşi vadă copilele. Laetitia refuză să îl primească şi nu îi dă voie să intre. Ea porneşte, pe motocicletă, către strada Solférino, în timp ce Vincent forţează intrarea în apartamentul fostei sale soţii. Adusese fetiţelor, drept cadouri, o mască javaneză şi o replică din plastic a sabiei lui Darth Vader. Acest “ex” adânceşte dezordinea din peisajul domestic, în care Laetitia, Antoine şi Virgil, noul amant, îşi “pasau” sarcini. Până aici, scenariul se aseamnănă destul de mult cu cel din pelicula românească Toată lumea din famila mea (2012, r. Radu Jude), relevând un fel de “marcă” a societăţii douămiiste.

Justine Triet impresionează prin maniera în care transformă prozaicul într-o chestiune de ritm. În orice clipă, forţele implicate îşi pot schimba rolul, pot accelera sau pot încetini ritmul. Ritmul induce chiar mişcarea – se filmează alegerile prezidenţiale din 2012. Cineasta nu surprinde doar nişte imagini, cât surprinde valul fizic, cvasi-chimic, al mulţimii, într-un anumit moment (şase mai 2012). Cu abilitate, ea înlocuieşte evenimentul politic cu o dramă familială şi astfel dă peliculei un sens ambivalent. Limbajul de lemn al discursurilor politicienilor, opiniile electorilor intervievaţi, exprimă, în fapt, o criză reală. Imaginea mulţimii adunate pe strada Solfèrino este aceea a unor cetăţeni entuziasmaţi doar pentru că se pot vedea pe ecranele gigantice şi exprimă goliciunea de sens.

De la secvenţele ce ţin de maniera documentarelor, se ajunge, treptat, la restituirea unui conflict conjugal. De la Parisul văzut de pe motocicletă, se ajunge la dimensiuni aproape intime, dar purtând amprenta acelei duminici electorale. În acest vârtej public, deriva indivizilor este şi ea la fel de bulversantă. Confruntarea dintre micro şi macro este mai evidentă când imaginea lui Vincent, un tată debusolat, se pierde în mulţimea alegătorilor din seara rezultatelor de la alegerile prezidenţiale. Spirala isterică şi claustrantă a unui cuplu aflat în criză este metafora unei Franţe împărţite în două tabere.

Regizoarea nu judecă persoanjele şi-şi construieşte filmul ca pe un crescendo urmat de o pantă descendentă. Vom vedea ţara separată între opţiunile electorale şi un cuplu (Laetitia-Vincent) semnând un armistiţiu pasager. Cineasta caută (şi găseşte) formula unui cinema care posedă intensitatea unui concert rock (coloana sonoră a filmului are şi melodia Lose your soul, semnată de Dead Man’s Bones). Paralela făcută între decalajul dintre cele două părţi ale electoratului şi cel al unor foşti soţi arată limitele actuale ale unei lumi tot mai egoiste, de un individualism ce tinde către paroxism. În mijlocul acestei debandade, copiii sunt amestecaţi cu “rufele murdare”, devenind obiectul unei lupte nemiloase dintre părinţi. Laetitia Dosch (Laetitia) are o placiditate apropiată de supleţea comică a lui Kristin Wiig, Vincent Macaigne (Vincent) îşi gestionează cu minuţiozitate mijloacele astfel încât pasivitatea lui, din rol, scade până aproape de implozie. În jocul actoricesc, aproape halucinant, Marc (Marc-Antoine Vaugeois), baby-sitter-ul, relevă alteritatea într-un mod aproape poetic, în raport cu cele două fetiţe pe care le avea în grijă.

Pelicula uimeşte prin capacitatea sa de-a evidenţia momentele veridice, stimulând, deopotrivă, o echipă de actori ce n-ar mai trebui să stea în umbră. Acest Kramer vs. Kramer, vârât în sos politic, aruncă spectatorul într-un coşmar modern. Privitorului nu-i mai rămâne decât să se întrebe care ar mai putea fi raportul dintre intim şi colectiv într-o societate bolnavă de sine.

Regia: Justine Triet. Scenariul: Justine Triet. Sunet: Julien Sicart. Imagine: Tom Harari. Montaj: Damien Maestraggi. Producător: Emmanuel Chaumet.
Distribuţia: Laetitia Dosch, Vincent Macaigne, Arthur Harari, Virgil Vernier, Marc-Antoine Vaugeois

Premii: Cannes 2013, ACID, Paris Cinéma 2013, Premiul publicului

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Infernul traiectoriilor – Gravity

Recenta peliculă a lui Alfons Cuarón, Gravity, ar putea deschide calea spre un nou tip de blockbuster hollywoodian. Dacă până acum, spectatorul putea rămâne neclintit în faţa stilului din ce în ce mai emfatic, cineastul mexican – polivalent –  ştie să manevreze cu talent planurile-cadru, relevând un soi de supra-Eu kubrickian. Filmul Gravity înlătură orice îndoieli şi ne arată cum un cineast precum Cuarón – uimitor în blockbuster-ul din seria Harry Potter, dar grav în filmul Children of Men – impresionează printr-un punct de vedere panoptic, globalizant.

Plăcerea care se degajă, în timpul vizionării filmului Gravity, este una pur copilărească. Ca într-un  carusel de târg provincial, eroii sunt azvârliţi în toate direcţiile, înghiţiţi de hăul spaţial, târâţi de o acceleraţie exponenţială, lansaţi în aer precum un proiectil.

Primul cadru, din film, este o uluitoare scenă, de douăzeci de minute, în care-i descoperim pe cei doi astronauţi – dr. Ryan Stone, expertă în inginerie medicală (Sandra Bullock) şi Matt Kowalsky (George Clooney) – reparând de zor, în imponderabilitate, sistemul informatic de la modulul spaţial de pe orbita Pământului.

Cei doi actanţi îşi declină “partitura”: el este veteranul jovial, care face glume, iar ea este profesionista puţin încordată ce trebuie să respecte toate codurile de conduită. Camera de filmare descrie, apoi, o halucinantă mişcare de rotaţie al cărei pivot este staţia spaţială. La orizont, se întrevede Terra traversând câmpul vizual al spectatorului.

Imaginea “PlaneteiAlbastre”, văzută în 3D, dintr-un modul spaţial devine un spectacol fascinant. Curând, resturile unui satelit lansat în spaţiu loveşte staţia şi  perturbă misiunea celor doi oameni de ştiinţă, propulsându-i în vid către imensa “moarte” ce-i înconjoară.

Gravity capată aspectul unei curse de supravieţuire într-un mediu ostil omului, ale cărui funcţii vitale sunt presate de penuria de oxigen (în principal). Parcursul, înţesat de obstacole, pe care cineastul îl “oferă” personajelor nu este un loc comun, decorul diferitelor staţii orbitale este unul mobil, în care părţile se desfac şi se refac continuu; poate de aici şi originalitatea frapantă a filmului.

Sărind mereu dintr-o parte în alta, spectatorul se confruntă mereu cu o problemă de geometrie spaţială – sunt percepute formele cu toate asperităţile lor. Eroina trebuie să găsească o intrare şi un cod. Cel mai mare pericol este viteza inerţială: corpurile în suspensie îi sunt supuse, fiind obligate, deopotrivă, să evite obiectele lansate spre ele. Acest motiv conferă un aer uşor abstract şi chiar hipnotic acestui film, a cărei acţiune devine o pură problemă de traiectorie şi de acroşare, rezistenţa în faţa imesităţii aglutinante a spaţiului – această matrice fără formă şi fără faţă. Personajele par căzute într-un soi de moarte. Această problemă de fizică este pusă magistral în trei dimensiuni, devenind subiectul filmului, simplu şi eficient ca un curent de aer: până unde poate merge dorinţa de-a supravieţui, dorinţa de-a se agăţa, puterea de a se lupta cu materia sau, dimpotrivă, de-a se oferi trup şi suflet antimateriei (aici, avem în vedere caracterul depresiv al personajului interpretat de Sandra Bullock)? Eroina dezvăluie, pe parcursul acestei tumultoase traiectorii, că îşi pierduse fiica şi că ea însăşi încercase să i se abandoneze morţii. Sandra Bullock, singură pe ecran, aproape o oră, este extrem de convingătoare. În această confruntare-limită, fiinţa umană (o femeie!) poate sesiza şansa unei renaşteri simbolice.

În cele din urmă, Gravity se relevă drept un frumos film despre senzaţii, despre natura haptică a imaginii. De nenumărate ori, îngroziţi, în spatele vizierelor, precum nişte spectatori ai propriilor vieţi, supravieţuitorii căutau, cu disperare, o bară metalică, o bucăţică de materie, cu care mâna lor să frâneze alunecarea. De asemenea, hamurile de la combinezoanele lor îi ţineau atârnaţi, ca un cordon ombilical infernal, de pericolul de care fugeau. Trebuie să ştii să prinzi, apoi să îndrepţi, în doi timpi, ca să poţi supravieţui. Spre final, după ce-a traversat vidul, căldura şi frigul, sufocarea şi zdrobirea, şocul şi mângâierea, în egală măsură, devine o mână de pământ, o bucăţică de noroi ce se scurge printre degetele eroinei, precum o ultimă suflare a vieţii.

Mexicanul Alfonso Cuarón i-a îmbarcat şi i-a expediat pe Sandra Bullock şi George Clooney într-un thriller plin de realism, dar bogat în teme de reflecţie.

Gravity

Regizor: Alfonso Cuarón
Scenarist: Alfonso Cuarón, Jonás Cuarón, Rodrigo García
Compozitor: Steven Price
Operator: Emmanuel Lubezki, Michael Seresin
Producător: Alfonso Cuarón, David Heyman
Monteur: Alfonso Cuarón, Mark Sanger
Distribuţia: George Clooney (Matt Kowalsky), Sandra Bullock (Doctor Ryan Stone), Basher Savage (Căpitan Staţie Spaţială).

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun regizor: Alfonso Cuarón
Oscar (2014) – Cel mai bun regizor: Alfonso Cuarón
Oscar (2014) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Oscar (2014) – Cele mai bune efecte vizuale
Oscar (2014) – Cel mai bun montaj: Mark Sanger, Alfonso Cuarón
Oscar (2014) – Cea mai bună muzică: Steven Price
Oscar (2014) – Cel mai bun montaj sonor
Oscar (2014) – Cel mai bun mixaj de sunet
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun regizor: Alfonso Cuarón
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Premiul BAFTA (2014) – Cele mai bune efecte vizuale
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun cântec
Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună muzică: Steven Price
Premiul BAFTA (2014) – Cel Mai Bun Film Britanic
Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Steven Price
Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Sandra Bullock
Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat
Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Sandra Bullock
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film, nominalizat
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Alfonso Cuarón
Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Mark Sanger
Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Sandra Bullock

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web