RSS

Arhivele lunare: octombrie 2019

Pygmalion, varianta update – „Her” (o romanţă SF sau când tehnologia se insinuează prea adânc în viaţa reală)

  Her Movie Picture

În plină eră a tehnologiei avansate, Spike Jonze propune o versiune a lui Pygmalion pe măsura timpurilor noastre, o Her computerizată. Activitatea acestui cineast a fost sinonimă cu inovaţia, încă de la începuturile carierei sale de regizor – când realiza video clipuri muzicale, filme documentar – şi până la filme artistice precum Being John Malkovich (1999), Adaptation (2002) sau Where the Wild Things Are (2009). În Her, cineastul plasează acţiunea undeva în viitor (dar nu unul prea îndepărtat, pesemne), în aglomerările urbane din Los Angeles. Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), fiind angajat la firma BeautifulHandwrittenLetters. Com., redactează scrisori pentru clienţii incapabili să (mai) aştearnă vorbe încărcate de simpatie, recunoştinţă, durere sau dragoste. Paradoxal, el însuşi suferă de aceeaşi meteahnă ca şi clienţii săi. Soţia lui, Catherine (Rooney Mara), şi-a pierdut răbdarea alături de acest bărbat capabil ”să mângâie” mai mult tastatura. Actriţa Rooney Mara pare să fie urmărită de partitura fetei care-i spune adio “băiatului obsedat de computer”/Nerd, dacă avem în vedere primul ei rol de lungmetraj (The Social Network).

În acest rol, ea apare mai mult în flashback-uri, fără să îl tulbure prea mult pe eroul care se întreţine cu amicii lui (Amy – creatoare de jocuri video şi Paul). Montajul curge alternând prezentul şi trecutul pe fundalul sonor pigmentat cu Karen O, Arcade Fire, The Breeders, într-o estetică magic-personală. Theodore se “salvează” de la doliul despărţirii cu ajutorul unui sistem de operare nou, OS1. Când îl instalează, este încântat să facă cunoştinţă cu Samantha, o voce superbă de femeie (Scarlett Johansson), care pare a fi pătrunzătoare, sensibilă şi surprinzător de simpatică. Samantha este o ascultătoare perfectă, nu îl cicăleşte, nu-l judecă, este un factotum care-i organizează viaţa. Brusc, Theo găseşte un nou motiv de-a se trezi dimineaţa.

Joaquin Phoenix in „Her,” the first feature both written and directed by Spike Jonze (Credit Warner Bros. Pictures)

“Iubirea” lui este briliantul sistem OS1 care-i face traiul confortabil (programează viitoarele întâniri, triază email-urile, corectează scrisorile pentru clienţi, îi picură nimicuri dulci în ureche). La rândul său, Theodore o poartă cu el peste tot – prin oraş, la muncă, la plajă. Intimitatea trece şi pragul dormitorului; ”relaţia” lor progresează (Nu ar trebui să ne mire dacă ne gândim la atuurile GPS-ului sau Siri). S-ar putea spune că Theodore este replica masculină a personajului interpretat de Scarlett Johansson în filmul Lost in Translation. Ca şi el, Charlotte trăieşte drama alienării lângă o persoană nepotrivită şi îşi descoperă sufletul-pereche într-un oraş aglomerat. Imposibilitatea de-a fi alături, în realitate, de persoana iubită este liantul dintre Theodore şi Charlotte. Spike Jonze (ex-soţul regizoarei Sofia Coppola) are, însă, o abordare total neconvenţională asupra naturii dragostei. Samantha (inteligenţă artificială, sofisticată) devine repede caldă şi empatică pentru acest eunuc – Theodore –  cu privirea albastru de tristă. Pe măsură ce lucrurile înaintează, Samantha (vocea senzuală a lui Scarlett Johansson) îşi relevă latura ei independentă, simţul umorului şi ironia, dar şi dorinţa de a ajunge la miezul lucrurilor. Ea are capacitatea de a încerca o varietate de emoţii (“I don’t like who I am right now”, “I need some time to think”) şi analizează matur ceea ce se petrece în acel Wonderland.

Că regizorul a optat să exploreze natura dragostei dintre un bărbat şi o entitate computerizată fără trup (OS) nu este ceva surprinzător. Şi Ridley Scott l-a făcut pe Harrison Ford să cadă pradă inteligenţei artificiale, în Blade Runner, iarAndrew Niccol a creat-o pe S1m0ne (2002). Vicleşugul din Her este că singuraticul Theodore conştientizează faptul că “dragostea” cu “Samantha”/Galatea evoluează ameţitor. Acest sclav al tehnologiei moderne trăieşte coşmarul alienării, dar o face în aşa fel încât singurătatea pare mult mai frumoasă în acest cadru futuristic. După nenumăratele întâlniri aranjate eşuate, acest Pygmalion ultramodern găseşte, precum romanticii, că “…totuşi, este trist în lume“. Prin el, regizorul nu aduce o satiră atât de virulentă simulacrului de viaţă ce ne-ar putea aştepta, cât transcende iubirea, proiectând-o în ideal, cu mult pathos.

HER
„Her” movie poster featuring lead actor, Joaquin Phoenix

Regizor: Spike Jonze. Scenarist: Spike Jonze. Compozitor: William Butler, Karen O. Operator: Hoyte Van Hoytema. Producător: Megan Ellison, Vincent Landay. Monteur: Jeff Buchanan, Eric Zumbrunnen

Distribuţia: Joaquin Phoenix (Theodore), Scarlett Johansson (Voce Samantha), Chris Pratt (Paul), Rooney Mara (Catherine), Kristen Wiig (SexyKitten), Amy Adams (Amy), Matt Letscher (Charles), Bill Hader (Spike Jonze)

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu: Spike Jonze; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie, nominalizat: Joaquin Phoenix; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Spike Jonze; Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Oscar (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: William Butler

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Pygmalion, varianta update – „Her” (o romanţă SF sau când tehnologia se insinuează prea adânc în viaţa reală)

Scris de pe octombrie 31, 2019 în Cinema

 

Etichete: , ,

La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Mai există șansa ca un tânăr din zilele noastre, provenit dintr-un mediu defavorizant, să izbutească în viață, depășind barierele sociale? Greu de crezut, dar nu imposibil. Chiar dacă   pare că flirtează cu documentarul, lungmetrajul Les Grands Esprits, realizat de Olivier Ayache-Vidal, propune o interesantă reflecție asupra pedagogiei aplicate elevilor dificili.

Nu lipsesc clișeele nici în cazul acestei pelicule prezentate în premieră la Festivalul de Film Francofon din Angoulême, dar imaginea justă a unui sistem școlar nu s-ar fi putut altfel realiza. Filmul aduce în prim-plan aventurile profesorului François Foucault (Denis Podalydès) și ale junelui Seydou (Abdoulaye Diallo, formidabil), un elev refractar la tot ce înseamnă autoritate. Așadar, François e un profesor de literatură la unul dintre cele mai importante licee din Franța. După o remarcă nepotrivită, făcută la o petrecere, briliantul dascăl e obligat să accepte un post într-o școală de la periferia Parisului. Dacă de la Sorbona până la Courneuve, traseul înseamnă doar douăzeci și cinci de minute cu metroul, distanța socioculturală se va măsura în ani-lumină. Prin urmare, François Foucault se pregătește pentru tot ce este mai rău. Perorația despre necesitatea de a expedia în suburbii profesori experimentați, de calibru, i-a schimbat direcția lui François Foucault: de la Henri IV spre liceul Barbara de Stains. Misiunea care i-a revenit a fost cea de a “îmblânzi” spirtele rebele care populau acel mediu educațional, de la periferia Parisului.

Interpretarea lui Denis Podalydès, actorul care l-a întrupat pe Nicolas Sarkozy, în 2011, în pelicula La Conquête, a stârnit interesul multor spectatori. Scenariul e previzibil, dar maniera  de abordare și interpretările ultranuanțate îl scot din zona locurilor comune. Spiritualul om de litere nu e ocolit de neplăceri; mai întâi în rândul colegilor, mai ales cu cel de matematică, apoi, printre adolescenții lipsiți total de interes pentru actul educativ. Totuși, un spirit fin nu poate fi lesne doborât. Așa se face că metodele inițiate de profesorul Foucault încep să dea roade. Puștii toropiți de plictis se lasă captivați de literele lui Victor Hugo. Grație subtilității acestui profesor, aparent rigid, talentele ascunse ies la iveală.

Pornind analiza literară de la faptul divers care-a condus autorul/scriitorul la celebra ficțiune- romanul Les Misérables – dascălul trezește interesul elevilor pentru lectura literară. E clasica poveste a profesorului cu har. Analiza lucidă a spiritualului profesor a împiedicat resemnarea unora dintre învățăcei. Tactul pedagogic funcționază perfect, iar principiile pedagogice sunt adaptate pentru elevii din suburbia pariziană. Prin urmare, expunerile elevilor se rezumă la participarea lor activă, reală, chiar dacă standardele sunt menținute doar la nivelul mediu (înțelegere, fără multă analiză critică). Toate actele didactice aplicate exprimau o profundă înțelege și o perfectă adecvare la mediu. Din păcate, corpul profesoral nu primește cu entuziasm astfel de inițiative și nici elevii săi nu sunt tocmai “uși de biserică”. Un spirit de glumă (mult prea rafinat pentru puterea de înțelegere a unui adolescent semi-primitiv) îl aruncă pe bietul profesor-diriginte într-o adevărată cursă.

“Elevul-problemă” Seydou se ascunde – sub patul lui Ludovic al XVI-lea – împreună cu Maya, colega sa, la Versailles, pentru a-și face un selfie, în timpul unei excursii școlare inițiate de François Foucault și simpatica sa colegă, Chloé. Speranța bravului profesor de-a înălța spiritele mai puțin alese s-a prăbușit odată cu exmatricularea elevului de origine africană. Totuși, titlul ne amintește că avem de-a face cu un “feel good movie”, iar micile tensiuni vor fi depășite. Din această poveste, se desprinde cu claritate accentul apăsat pentru noțiuni importante: disciplină și pedagogie. Superioritatea profesorului este evidentă, iar Denis Podalydès găsește mereu tonul just în mediul multietnic al adolescenților, preponderent de origine africană.

Pelicula alimentează entuziasmul acelor profesori care nu se lasă copleșiți de un (veșnic) sistem bolnav și stârnește interesul tinerilor care nu așteaptă doar stereotipii hollywoodiene. Școala mai poate reprezenta, în viziunea realizatorului, un ascensor social. Mica și turbulenta comunitate de la Saint-Denis devine atașantă, iar incursiunea într-o astfel de școală pare chiar agreabilă. Autenticitatea e la    ea acasă fiindcă Olivier Ayache-Vidal a ales să turneze chiar cu elevii acelui colegiu pentru a conferi o notă de realism întregii povești. Dacă a recreat condițiile de curs, la fel a procedat și    în cazul cancelariei, populate cu aceleași ființe măcinate de frustrări și de invidii profesionale. Cercurile închise se regăsesc în toate taberele descrise. Cineastul nu s-a rezumat să prezinte doar un mediu sufocant, ci a deschis larg porțile spre cultură, văzută și în acest caz precum o șansă de salvare. Bunăoară, spectatorii vor avea prilejul să vadă (și) imagini surprinse în Place de la Concorde, Place de la Madeleine, Place de l’Opéra sau Versailles. Coloana sonoră împletește muzicalitatea lui Peer Gynt de Grieg cu Hipster Shakes (Black Pistol Fire) armonizându-le.

Exigentul profesor, dar plin de înțelegere omenească, găsește calea potrivită către inimile unor tineri mult prea ancorați în materialitate și le oferă lecția optimismului pedagogic. Bineînțeles, putem da vina pe scenarist pentru aspectul antropologic al filmului, într-o realitate ultracunoscută de mai toți francezii. Cu toate acestea, sentimentele bune devin “pâinea noastră zilnică”, în astfel de vremuri. Duioasa complicitate dintre profesorul distins și elevul rebel produce emoții vii și acordă șanse multiple înțelegerii; se întâlniseră, practic, două solitudini. Balsamul emoțional face bine, uneori, cinismului ambiental. Pirueta scenaristică din final aduce necesara notă de umor și ne confirmă că învățământul de tip aristocratic și educația democratică nu se întâlnesc decât dacă există voință din ambele sensuri.

Les Grands Esprits

Regia: Olivier Ayache-Vidal
Scenariul: Olivier Ayache-Vidal
Imaginea: David Cailley
Muzica: Florian Cornet et Gadou Naudin
Montajul: Alexis Mallard
Decorurile: Angelo Zamparutti
Costumele: Julie Brones
Distribuția:
Denis Podalydès: François Foucault
Abdoulaye Diallo: Seydou
Tabono Tandia: Maya
Pauline Huruguen: Chloé, colega lui François
Alexis Moncorgé: Gaspard, soțul lui Chloé
Charles Templon: Sébastien
Léa Drucker: Caroline, sora lui François
Zineb Triki: Agathe
Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Scris de pe octombrie 30, 2019 în Cinema, Cultură, Cărți de colecție, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete: , , , , , ,

În spatele uşilor închise, în Anatolia – Kis uykusu / Winter Sleep

Laureat al Festivalului de la Cannes, cu Palme d’Or 2014, Kis uykusu / Winter Sleep este un subtil tablou al vieţii de familie, realizat de Nuri Bilge Ceylan, la trei ani distanţă după drama Bir zamanlar Anadolu’da / A fost odată în Anatolia. Recentul film al cineastului turc explorează profunzimile unor personaje, aflate „în spatele uşilor închise”, undeva în Cappadocia.

Pe colinele semeţe din Anatolia, într-un spaţiu auster, Aydin (Haluk Bilginer) – fost actor la Istanbul -, se ocupă de un mic hotel, numit Othello. Hotelul este o fortăreaţă încastrată în munţi, de la înălţimea cărora Aydin contemplă micul spectacol al vieţii de zi cu zi, participând el însuşi la treburi lumeşti. Se apropie iarna şi turiştii sunt tot mai rari. Retras într-un birou căptuşit de cărţi, afişe vechi şi măşti – vestigii ale profesiei sale precedente -, Aydin încearcă să scrie o istorie a teatrului turc. În acest „bârlog”, fostul artist redactează editoriale pentru ziarul local („Voices of the Steppe„). Alături de Aydin, se află mai tânăra lui soţie, Nihal (Melisa Sözen), frumoasă şi delicată, absentă şi discretă, care este antrenată în diverse cauze sociale. Legăturile afective dintre cei doi soţi par încremenite, mai ales că lor li s-a alăturat şi Necla (Demet Akbag), sora lui Aydin, chinuită după un divorţ supărător. Vidul existenţial stăpâneşte acest ţinut izolat. Cele trei personaje se reunesc pentru a mânca împreună şi se lansează în lungi discuţii.

În această povestire morală, cu accente filosofice, Nuri Bilge Ceylan desfăşoară acţiunea „în spatele uşilor închise”, în hotelul solitar, cu o retorică sofisticată, plină de cuvinte încărcate de forţă. Intriga este deschisă de tirul cu pietre lansat de un puşti, Ilyas (Emirhan Doruktutan), asupra camionetei lui Aydin. Astfel, punctul de pornire al filmului îl constituie o problemă de conştiinţă: copilul care îl înfruntase este fiul unui locatar rău-platnic, Ismail (Nejat Isler). De aici, se articulează o dilemă de natură morală: Ar fi trebuit să pună totul în seama năvălniciei vârstei fragede sau, dimpotrivă, să profite, forţând nota?

Povestea cinematografică descrie viaţa anodină din acest Olimp întunecat şi greu accesibil, amintind de Castelul lui Kafka. Mizantropia lui Aydin se trage nu numai din izolarea spaţială, ci şi din şuvoiul de cuvinte ce-i însoţesc apariţiile. Graţie posturii personajului, spectatorul recunoaşte suficienţa asumată a bătrânului şi pătrunde în lumea acestuia. Durata lungmetrajului (3h16) contribuie, din plin, la senzaţia asfixiantă ce înăbuşă acest „rebus” uriaş. Cu ajutorul indiciilor oferite de cineastul turc, spectatorul descifrează multiplele faţete ale lui Aydin. Scenele de viaţă conjugală din Anatolia, atât de asemănătoare cu cele din universul lui Bergman, etalează măiestria lui Ceylan. Tensiunea dialogurilor indică natura personajelor şi dezvăluie adevărul, ca în piesele lui Cehov.

Conflictul dintre proprietarul Aydin şi locatarul recalcitrant este amplificat de intervenţia imamului insistent (Serhat Kılıç) ce-ncearcă să-l intimideze. În spatele uşilor închise, se consumă lacrimi şi se rostesc vorbe grele. Necla are obiceiul de-a comenta articolele lui Aydin, aşezată fiind pe canapea, lansând săgeţi înveninate, cu riscul de-a fi contrazisă. În aceeaşi manieră aşteaptă Aydin reproşurile soţiei, frustrată şi umilită, ce-i reproşează indiferenţa. Fiecare dintre personaje se luptă cu propriile neputinţe, între dilemele unor nevroze. Epilogul, incert, deschis, aduce o rază de speranţă ce rezumă jocul privirilor dintre Nihal şi Aydin (ea – la etaj, în spatele unei ferestre, el – în curte, înfăşurat în palton, este învăluit de fulgi de nea). Zăpada va acoperi totul sau va fi doar o nouă filă din istoria unui cuplu? Presupusa neutralitate a lui Aydin, de fapt, refuzul lui de-a alege, relevă portretul unui om ce-a întors spatele problemelor cotidiene, refugiindu-se în scris, lăsând totul pe seama unui intermediar. Conştiinţa este problema pusă în discuţie – de către Ceylan -, atunci când personajele se lansează în lungi tirade (Aydin pus faţă în faţă cu soţia, sora, un angajat, un imam, un institutor…).

În ciuda unor relaţii dificile dintre personaje, a căror izolare este spartă de vizitele unor amici sau prieteni, acest film are o subtilitate aparte, oferită de jocul aparenţelor (susţinut de regie şi prin interpretarea actoricească). Realizatorul turc, fin cunoscător al picturii, jonglează cu compoziţiile: filmul este scăldat de-o lumină autumnală în interior şi de-o lumină hibernală în exterior. Andantino din Sonata No 20 pentru pian, de Schubert, învăluie confruntările din acest microunivers (ticăloşii sunt mereu ticăloşi, bogaţii sunt laşi, săracii pot fi demni doar dacă sunt obedienţi, omul este complex, având multiple faţete, iar comunicarea dintre fiinţele umane este mereu dificilă).

kis-uykusu-winter-sleep

Fragilitatea condiţiei umane este privită cu pesimism apăsat de cineastul turc. Slujită de interpretarea excelentă a unor actori ce-au jucat reţinut, dar just (Haluk Bilginer, Melisa Sözen, Demet Akbag, Serhat Kılıç, Nejat Isler), pelicula Kis uykusu / Winter Sleep se afirmă ca o profundă operă gravă, o frescă intimistă, de-o frumuseţe intensă.

Regizor: Nuri Bilge Ceylan
Scenarist: Ebru Ceylan, Nuri Bilge Ceylan / Operator: Gökhan Tiryaki / Producător: Zeynep Ozbatur Atakan / Monteur: Nuri Bilge Ceylan, Bora Göksingöl
Distribuţia: Haluk Bilginer (Aydin), Melisa Sözen (Nihal), Demet Akbag (Necla), Ayberk Pekcan (Hidayet), Tamer Levent (Suavi)
Premii, nominalizări, selecţii: Cannes (2014) – Palme d’Or

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la În spatele uşilor închise, în Anatolia – Kis uykusu / Winter Sleep

Scris de pe octombrie 26, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete: , ,

Dorința sau absența? – Matthias & Maxime

“Prin dragoste, am căutat să remediez un anume sentiment, al imposturii, și chiar m-am luat pe mine însumi în râs. Adesea, succesul e însoțit de izolare și, abia când am constatat că mi s-a scurs un sfert de secol din viață în singurătate, am realizat unde mă aflu”, mărturisea Xavier Dolan în 9 aprilie 2019.

La 30 de ani, Xavier Dolan nu mai este un “puști teribil al cinema-ului”, ci semnează al optulea film, după aventura din The Death and Life of John F. Donovan, și revine la tematicile sale favorite odată cu Matthias & Maxime: familie, prietenie, homosexualitate, introspecție. În recenta peliculă, prezentată în selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, ediția 2019, tema centrală e solitudinea. Diluând, într-o (aparentă) bandă desenată, tânărul cineast încearcă să își elibereze personajele. Încă din titlu și de la primele scene ale filmului, totul ne indică faptul că viața veselă a trentagenarilor pe care Dolan îi filmează pare liniștită, atinsă de un soi de gregarism. Tinerii discută, se amuză, pare că se bucură de locuințele confortabile și au mereu o companie plăcută. Ca o marcă personală a cineastului, amestecul dintre amiciție și umor face grupul inalterabil. Și aici, justețea cu care Xavier Dolan își acompaniază personajele în descoperirea de sine funcționează perfect. Bunăoară, doi prieteni din copilărie se sărută  pentru o filmare (un scurtmetraj de amatori). Ca urmare a acestui aparent sărut anodin, se instalează îndoiala, confruntându-i pe cei doi băieți cu preferințele lor, bulversându-le echilibrul din cercul lor social și, bineînțeles, întreaga existență.

În Matthias & Maxime, regăsim proiecția unor trăiri din trecutul afectiv al personajelor. În toată această veritabilă “dezordine organizată”, proprie filmografiei lui Dolan, povestea capătă o altă turnură în momentul în care o tânără din gașca de quebecoazi lansează un pariu: care dintre tineri va juca «scena sărutului» doar dintr-un capriciu pentru un scurtmetraj? Această posibilitate readuce în actualitate anumite trăiri date uitării? Oare s-au iubit cei doi cândva? Și-au mărturistit vreodată sentimentele?”. Matthias (Gabriel D’Almeida Freitas) și Maxime (Xavier Dolan) găsesc sursa suferințelor personale în două evenimente: sărutul solicitat pentru filmare și anunțul despre plecarea lui Maxime pentru doi ani în Australia. Realizatorul își fondează “mitul” despre Matthias și Maxime pe o întrebare: “Dorința s-a născut de la acel sărut (gest care maschează anumite orientări refulate) sau lipsa/ absența celuilalt va contura mai bine o iubire tăinuită?”.

Întreaga peliculă va urmări cum un sărut din afara câmpului de filmare perturbă viața celor două personaje. Intervine întrebarea despre reala afecțiune și despre posibilitatea ca cei doi să nu fie heterosexuali. Prin urmare, planează suspiciunea asupra adevăratelor sentimente ale lui Matthias pentru frumoasa lui logodnică. Dolan folosește încă un motiv puternic din filmografia sa – mama violentă – și produce destabilizarea. Bine închegat din punct de vedere estetic, în egală măsură contemplativ, gălăgios sau tandru, filmul evocă primii pași în cinema făcuți de Dolan.

Metaforică, importanța contracâmpului e oferită de semnificația cadrului. Îndepărtarea sau apropierea de cadru relevă natura relației afective dintre personaje. Filmările sunt făcute à la «naturel». Chiar dacă există anumite lentori ale ritmului și unele inegalități, filmul emoționează spectatorul și îi oferă satisfacția identificării. Micile eschivări ale lui Xavier Dolan lasă loc personajelor pentru delicatețe. Spectatorul se poate interoga pe sine despre propriile istorii de viață, despre alegeri și despre frustrările acumulate din trecutele iubiri, în vreme ce pe ecran iubirea dintre Matthias și Maxime devine tot mai evidentă. Lărgind considerabil unghiul, Dolan părăsește teritoriul sexualității (gay) și ajunge într-un teren mai larg: amorul în stare latentă este relevat de absență. Cu cât persoana îndrăgită se află mai departe, cu atât crește dorința de a o iubi mai mult.

Xavier Dolan se amuză alături de spectatorii săi, cristalizând în mod ironic narațiunea care pune în abis cinema-ul. Într-un Montreal al anului 2018, sărutul dintre doi bărbați pare să nu conțină nimic subversiv. Matthias, cel care are deja o traiectorie bine trasată a vieții personale, e stabil (are o iubită, o familie înstărită din burghezia canadiană, un loc de muncă cu multe responsabilități). De cealaltă parte, Maxime, e tipul crescut fără tată, sub tutela unei mame alcoolice – el rămâne partea “mobilă”.

Cineastul atinge teme (mereu) actuale: sexualitatea și comunicarea. Singura scenă carnală din film e succintă, rece, expediată aproape chirurgical. De asemenea, imaginea rețelelor sociale (despre care se narează în scurtmetraj) reflectă dorința în raport cu efemeritatea și distanța. Despărțirea tinerilor accentuează singurătatea care exista de dinaintea plecării lui Maxime. Așadar, cineastul accentuează influența lipsei în relevarea adevărului. Grație regiei precise și dialogurilor inspirate, cineastul lansează provocări spectatorilor dispuși să reflecteze asupra modului în care se naște dorința de-a iubi și de a fi iubiți. Trăinicia unor sentimente e pusă în lumină de obiectul iubirii. Matthias & Maxime e un diamant brut care poate înfrumuseța amintirile și visele oricărui îndrăgostit.

Regia: Xavier Dolan

Scenariul: Xavier Dolan

Imaginea: André Turpin

Decorurile: Geneviève Boivin

Costumele: Xavier Dolan

Sunetul: Sylvain Brassard

Montajul: Xavier Dolan

Muzica: Jean-Michel Blais

Distribuția :

Gabriel D’Almeida Freitas – Matthias

Xavier Dolan – Maxime

Anne Dorval – Manon

Pier-Luc Funk – Rivette

Samuel Gauthier – Frank

Durata: 1h59

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința sau absența? – Matthias & Maxime

Scris de pe octombrie 26, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Cannes, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (II)

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile. Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului, ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Primul top îl găsiți aici

1 - 45 Years

  • 45 Years (Regia: Andrew Haigh)

Că „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ne  spun mai toate finalurile de basm, dar niciodată nu știm exact ce-ar putea urma după acest episod. Despre variațiunile hibernale ale vieții de cuplu ne povestește Andrew Haigh, într-o emoționantă peliculă intitulată sugestiv: 45 Years. Kate şi Geoff, un cuplu de pensionari, fără copii, îşi petrec zilele de calm casnic. Se pregătesc de de celebrarea celor 45 de ani de la căsătorie. Dar, ca-n orice poveste cu suspans, apare ceva care e gata să răstoarne întregul eșafodaj. De data aceasta, apare o scrisoare prin care Geoff, eroul poveștii, este înștiințat, că undeva în munți, s-a găsit corpul fostei lui iubite. Așadar, toată viaţa lor trăită în comun, cei 45 de ani din titlu, este pusă acum în discuţie şi sub semnul întrebării.  Charlotte Rampling, în rolul soţiei, premiată la mari festivaluri pentru această partitură emoţionantă, realizează – aici – un joc copleşitor. 45 Years este un film discret, dar teribil în care realizatorul are inteligența de-a prezenta vârsta a treia în alt registru decât ne-am obișnuit să o percepem. Aici, amețeala își are originea în dogoarea iubirii. Cineastul a distribuit doi interpreți de excepție – Charlotte Rampling (nominalizată la Oscar) și Tom Courtenay, capabili să se racordeze la tensiunea din acel univers amenințător. Meandrele suferințelor celor doi eroi trasează și indică un rezultat remarcabil, just. Pentru o asemena tectonică a sentimetelor a fost nevoie de un realizator sensibil și curajos, iar pelicula oferită de acesta rămâne o alternativă pentru „insuportabila ușurătate a ființei”.

allied

  • Allied (Regia: Robert Zemeckis)

Ne întrebăm, uneori, noi, cinefilii, ce ingrediente i-ar fi necesare unui film pentru a face să ni-l amintim cât mai des. Răspunsurile se ivesc cu ușurință: un scenariu bine scris, actori talentați, spectacol cât cuprinde, un strop de intrigă – indubitabil amoroasă -, regie elegantă; așa putem spune: „Bingo!” Pentru (cam) toate aceste motive am putea să ne procurăm bilete la cea mai recentă producție semnată de Robert Zemeckis – Allied. Pelicula oferă o reconstituire istorică impecabilă din punct de vedere stilistic – costume elegante, planuri de țin spectatorul cu sufletul la gură (scena amoroasă din mașina surprinsă de furtuna de nisip, bombardierul german care se prăbușește într-o grădină londoneză), interpretările nuanțate (Marion/Marianne este tocmai ceea ce pretinde? – Max/Brad Pitt devine monoliticul îndrăgostit care-a cedat farmecului irezistibil al „franțuzoaicei” și face totul pentru a salva ființa iubită). În Marocul, cu imagini desprinse parcă  din „O mie și una de nopți”, apoi în Londra sufocată de bombele nemților și în Franța cu satele ocupate de Bosch, reconstituirea este mereu strălucitoare, concentrându-se îndeosebi asupra acțiunilor cuplului  Brad Pitt-Marion Cotillard, în defavoarea celorlalte personaje (secundare). Allied creează impresia unei călătorii în timp între Casablanca și Londra. Această producție de lux readuce, în atenția cinefililor, farmecul divertismentului hollywoodian haut de gamme.

COCO CHANEL & IGOR STRAVINSKY, (aka

  • Coco Chanel & Igor Stravinsky (Regia: Jan Kounen)

În Parisul anului 1913, Coco Chanel, dedicată muncii sale, îşi trăieşte pasionanta iubire cu bogătaşul Boy Capel (Anatole Taubmann). În acelaşi timp, la Teatrul Champs-Élysées, Igor Stravinsky prezintă noua sa compoziţie, Le Sacre du printemps. Coco este fascinată de lucrarea considerată – la acea vreme – drept nonconformistă. Coregrafia îndrăzneaţă (semnată de Ninjinsky) a stârnit indignarea publicului burghez aflat, în sală, la premieră. La şapte ani distanţă, încununată de succes în profesie, Coco este devastată de moartea fulgerătoare, într-un accident auto, a iubitului său. Compozitorul, refugiat în Paris, face cunoştinţă cu cea care schimbase lumea modei feminine. Întâlnirea dintre cei doi artişti capătă accente electrizante. În stilul său direct, Coco îi propune muzicianului să compună la vila ei, din Garches. Igor acceptă şi se instalează, împreună cu soţia şi cei patru copii, în spaţiul oferit de mademoiselle Chanel. Între cei doi artişti – reci şi egoişti -, se înfiripă, totuşi, o legătură încărcată de patimă. Departe de-a indigna, pelicula Coco Chanel & Igor Stavinsky proiectează o lumină nouă, mai caldă, asupra unei poveşti complicate. Eşecul idilei rămâne în umbră, mulţumită reuşitelor artistice. De altfel, se poate spune că a existat şi un al patrulea personaj în această istorie: „fantoma” lui Boy, iubitul pierdut de Coco. Universul intimidant al creatoarei de modă capată nuanţe mai tandre, datorită muzicii lui Gabriel Yared. Estetismul rece al imaginii este îndulcit de cel al coloanei sonore, devoalând fragilitatea artiştilor aflaţi în căutarea soluţiei perfecte a stilului în artă. Rămasă în antologie şi datorită butadelor sale – „Vârsta nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de vârstă” -, faimoasa creatoare uimeşte şi în Coco Chanel & Igor Stavinsky.

4- Kätilö

Temerarul regizor finlandez – Antti Jokinen (Resident, Purge) – este cel care a realizat și drama romantică Kätilö/The Midwife (2015). Bazată pe cartea autoarei Katja Kettu, pelicula aduce în prim-plan  o poveste de iubire dintre o asistentă medicală finlandeză și un ofițer SS, pe fundalul al celui de-al doilea război mondial, în perioada cunoscută drept „Lapland War”. Cineastul n-a evitat tabuurile istoriei și-a expus un film în care reamintește alianța dintre finlandezi și germani. Ca și în alte cazuri, istoria a oferit surprize, iar Finlanda a întors armele, în 1944-1945, împotriva Germaniei naziste și-a semnat un armistițiu cu sovieticii. Construită pe un conflict amplu și beneficiind de încorporarea unei estetici izbitoare, care rimează cu actualitatea, Kätilö/The Midwife transformă ecranul într-o pânză magică pe care sunt proiectate uimitoare peisaje arctice. Întreaga melodramă capătă un aspect luxos datorită efectelor vizuale (slow-motion, imagini split-focus încadrate  cu măiestrie printre imagini neclare). În paralel cu senzațiile tari, la nivel senzorial, se vor consuma și efectele dramei amoroase. Rezistența, forța și iubirea transformă Kätilö/The Midwife într-o emoționantă „plăcere vinovată”.

Keira Knightley and Mark Ruffalo in "Begin Again"

  • New York Melody/Begin Again (Regia: John Carney)

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie. Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună „the big City”. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte.

6 - Far from the Madding Crowd

  • Far from the Madding Crowd (Regia: Thomas Vinterberg)

Dacă viziunea lui Thomas Hardy  asupra societății britanice este ceva mai sumbră decât cea a lui Jane Austen, era nevoie să sufle și un vânticel mai romantic asupra romanului Far from the Madding Crowd. Cineastul Thomas Vinterberg a realizat o ecranizare (pe baza unui scenariu de David Nicholls) cu scene ce țin de naturalism, dar și de lirism, în Far from the Madding Crowd (2015). În plină epocă victoriană, o tânără – Bathsheba Everdeene – trebuie să administreze ferma moștenită de la unchiul său. Frumoasa Bathsheba, orfană de la o vârstă fragedă, încearcă să se descurce singură, fără ajutorul vreunui bărbat, fapt care displace multora, inclusiv muncitorilor care-i lucrau terenurile. Bathsheba nu vrea să se căsătorească decât cu un bărbat pe care să-l (și) iubească. Seducătoarea moșieriță este curtată, simultan, de trei bărbați: oierul Gabriel Oake, bogatul ei vecin – domnul Boldwood – și sergentul Troy. La vremea când scria acest roman, Thomas Hardy nu era decât un promițător poet din Dorset, ci deloc controversatul autor al pesimistelor și modernelor romane Jude the Obscure  și Tess of the d’Urbervilles, care au făcut ca el să ajungă o remarcabilă figură a literaturii. Soarta încăpățânatei orfeline, care-a îndrăznit să refuze un vajnic păstor doar pentru că era mândră de singura ei moștenire: educația, este prezentată, cu fior liric, în cea mai recentă ecranizare a danezului Thomas Vinterberg. Această fascinantă poveste ne face să ne gândim dacă nu cumva, subjugat de trăinicia iubirii, danezul Vinterberg nu și-a vândul sufletul Hollywood-ului. Totuși, în vremuri cinice, e bine să păstrezi valorile care-au făcut lumea să dureze: devotamentul și iubirea.

7 - Blue Jasmin

În Blue Jasmine, cinema-ul balzacian se împleteşte cu umorul coroziv al lui Woody Allen. Remarcabilă este prezenţa (pentru întâia oară) lui Cate Blanchett în acest film. Iradianta actriţă australiană întrupează o femeie de vârstă mijlocie, fisurată pe toate părţile. După ce totul se prăbuşeşte în jurul ei, inclusiv mariajul cu afaceristul bogat Hal (Alec Baldwin), eleganta Jasmine (Cate Blanchett), membră a înaltei societăţi din New York se mută cu sora ei, Ginger (Sally Hawkins), în modestul apartament al acesteia, din San Francisco, pentru a încerca să-şi facă ordine în viaţă. Rămâne cu o singură obsesie – să nu-şi altereze „imaginea”. Deşi îşi poate păstra, încă, aparenţa aristocratică, Jasmine e un dezastru emoţional, lipsindu-i capacitatea de a-şi asigura traiul. Ajunge la San Francisco într-o stare emoţională fragilă, sabotată de cocktailul de antidepresive consumat zilnic. După ani de zile, de viaţă trăită într-o minciună confortabilă, Jasmine nu-şi poate reveni din cauza multiplelor pierderi (soţ, avere, poziţie socială). Jasmine este un personaj tragic, înrădăcinat în lumea de astăzi, având aerul unei Blanche DuBois – nu ştie să-şi reprime suferinţa. După ce-a interpretat numeroase roluri de regină, Cate Blanchett este, aici, o suverană decăzută, ca într-o piesă de Shakespeare. Având avantajul interpretărilor din teatru, actriţa imprimă distincţie şi acestui personaj nevrotic din galeria lui Woody Allen. Sub aspectul interpretărilor actoriceşti, Blue Jasmine apare ca un film laborios, mai toţi actanţii îşi compun cu virtuozitate partitura: Alec Baldwin este tiranul şic, Bobby Cannavale este masculul alfa, fără mari apăsări, Michael Stuhlbarg este dentisul libidinos şi solitar. Deşi începe ca o comedie, filmul Blue Jasmine sfârşeşte ca o dramă, în acordurile melodiei Blue Moon, cu o eroină singură în plină stradă, abandonată sieşi. Pe măsură ce înaintează în vârstă, cineastul  nu-şi ameliorează perspectiva asupra umanităţii, rămâne la fel de nemilos.

8 - A Promise

  • A Promise (Regia: Patrice Leconte)

Ce poate fi mai incitant împotriva codurilor înțepenite și-a formalismului, decât o poveste de iubire? De-a lungul timpului, clasicul triunghi amoros a înflăcărat scriitori și cineaști. Patrice Leconte s-a aventurat pe terenul nisipurilor mișcătoare al adaptărilor, ecranizând  nuvela lui Stefan Zweig: Die Reise in die Vergangenheit. În Germania antebelică, Friedrich Zeitz – un tânăr fără avere – este angajat ca secretar personal al unui patron de uzină siderurgică, Karl Hoffmeister. Cum starea sănătăţii magnatului nu este foarte bună, imobilizat la pat de o problemă cardiacă, Hoffmeister îl invită pe Friederich în casa lui. Încet-încet, tânărul va avansa (are ca responsabilitate și educarea lui Otto, fiul lui Hoffmeister), dar începe să se simtă atras de Charlotte, tânăra soţie a şefului său. Ambiția lui este amenințată de propriile dorințe romantice. Reușita peliculei nu rezidă în soliditatea dramei narative (ce poate fi mai cunoscut decât triunghiul amoros?), ci în sensibilitatea cu care tratează pasiunea reținută, durata și intensitatea dorinței neconsumate. Ca în mai toate ecranizările după Zweig, se regăsesc și aici dragostea dejucată, gelozia sexuală, nostalgia, fatalismul și snobismul.

9 - The Past

  • Le passé/The Past (Regia: Asghar Farhadi)

După patru ani de la despărţire, Ahmad soseşte de la Teheran la Paris, la cererea soţiei sale franţuzoaice, pentru a începe formalităţile de divorţ. În timpul scurtei sale şederi, descoperă că între soţia lui şi fiica lor, Lucie, există o relaţie tensionată. Eforturile lui de a diminua acest conflict duc la dezvăluirea unui secret, din trecut, ascuns cu dibăcie. Filmul începe cu întâlnirea, la aeroport, dintre Marie (Bérénice Bejo) şi Ahmad (Ali Mosaffa), care venise recent în Franţa. Acţiunile administrative, legate de divorţ, trebuiau grăbite căci fosta lui soţie aştepta un copil din noua sa relaţie cu Samir (Tahar Rahim). În spatele unei vitrine, Marie îl zăreşte pe Ahmad, care se apropie. Între cei doi se-ncheagă o discuţie vie, dar „mută” pentru spectatori, din pricina unui geam. Această secvenţă metaforică prevesteşte ceea ce se va derula în Le passé – nimeni nu aude, nimeni nu ascultă pe nimeni. Pelicula se-nscrie în linia precedentelor realizate de cineastul iranian – ba nervi întinşi, ba plânsete în surdină. Pasiunea ghidează fiecare dintre personaje, în majoritate fisurate de câte-o tragedie. Fiecare dintre aceşti eroi afişează trăirile unei aparente normalităţi care nu ar putea trezi prea multe suspiciuni. Regizorul iranian relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unei relaţii amoroase sau familiale. Cineastul posedă talentul foiletonist, dar şi forţa unui tragedian. Fiind lesne de confundat cu o banală poveste de viaţă, Le passé are, totuşi, forţa şi intensitatea unei tragedii. Actorii sunt uimitori, Ali Mosaffa poate fi considerat revelaţia filmului, iar Tahar Rahim şi luminoasa Bérénice Bejo dovedesc încă o dată talentul regizorului de a-şi alege distribuţia. Jocul actoricesc al copiilor, mai ales interpreţii lui Fouad (Elyes Aguis) şi Lucie (Pauline Burlet), este demn de toată admiraţia.

10 - I Origins

  • I Origins (Regia: Mike Cahill)

Cu pelicula I Origins, cineastul Mike Cahill rămâne pe același teritoriu, al science-fictionului realist, după ce-a surprins publicul cu Another Earth (prezentat la Deauville, în 2011) și fascina prin descoperirea unei planete asemănătoare cu Terra. Complet independent, Mike Cahill își realizează filmul în multiple calități: producător, scenarist și monteur. Cineastul american își urmează șirul interogațiilor asupra originilor omului și ale misterelor vieții de după moarte, narând aventurile unui specialist în biologia moleculară. Ca și în cazul primului său lungmetraj (Another Earth), propune un SF, dar temeinic ancorat în cotidian, fără efecte speciale, doar sondând omenescul și marile mistere. Abordarea este una riscantă, dar Cahill știe să șlefuiască o perlă cinematografică, mixând religia cu știința, în imagini eterice (Mike Cahill în colaborare cu Markus Förderer). Michael Cahill nu are nevoie de trucuri/multe efecte speciale pentru a-și conduce spectatorii într-o lume paralelă, cvasi-asemănătoare cu a noastră, însă radical decalată. Nimic din imaginile proiectate pe ecran, cu un minim de mijloace tehnice, nu ar induce în eroare sau ar putea surprinde pe cineva care trăiește în lumea actuală. Într-un oraș plin de frenezie, personajele, dotate cu multă fantezie, se întâlnesc, se iubesc, apoi se pierd. Vertijul ocular din I Origins (jocul de cuvinte omofone I/Eye) se vrea un răspuns la întrebările de natură filosofică pe care, asemenea lui Mike Cahill, orice ființă umană și le-a pus măcar o dată în viață. Fără să divulge misterul pe ecran, cineastul conservă sensul miraculosului și lasă loc pentru continua mirare, nestrivind „corola de minuni a lumii”.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (II)

Scris de pe octombrie 23, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Romeo și Julieta cu mitraliere – Allied

Ne întrebăm, uneori, noi, cinefilii, ce ingrediente i-ar fi necesare unui film pentru a face să ni-l amintim cât mai des. Răspunsurile se ivesc cu ușurință: un scenariu bine scris, actori talentați, spectacol cât cuprinde, un strop de intrigă – indubitabil amoroasă -, regie elegantă; așa putem spune: „Bingo!” Pentru (cam) toate aceste motive am putea să ne procurăm bilete la cea mai recentă producție semnată de Robert Zemeckis – Allied.

Așadar, vom savura gustul dulce-acrișor al unei melodrame de factură elegantă, urmărind povestea unor spioni în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În Casablanca anului 1942, în serviciul de contraspionaj al trupelor aliate, agentul Max Vatan se va întâlni cu Marianne Beauséjour, o franțuzoiacă din Rezistență, aflată într-o misiune de mare risc. Cei doi sunt implicaţi într-o acțiune extrem de periculoasă dincolo de liniile inamice. Apoi, se reîntâlnesc la Londra, unde relaţia lor este pusă la grea încercare din cauza presiunilor războiului. Se naște o frumoasă relație, plină de pasiune, dar pe fondul demoralizant al conflagrației. Tinerii eroi se vor căsători și își vor continua traiul în comun la Londra, având și o fetiță nou-născută. La doar câteva luni distanță, Max este informat de serviciile secrete britanice că Marianne ar putea fi spioană germană; are doar 72 de ore la disoziție pentru a afla adevărul despre cea de care se îndrăgostise și pe care o iubea.

allied-0

Allied își bifurcă povestea în două planuri – cel al misiunii unor agenți angajați să îl lichideze  pe ambasadorul nazist și cel al poveștii melodramatice dintre doi spioni care se îndrăgostesc, deși sunt aflați în tabere adverse. Max Vatan este întrupat de inegalabilul Brad Pitt, antrenat deja în filmul lui Tarantino, Inglourious Basterds, să vâneze naziști periculoși. Alături de un asemenea star de maximă strălucire, nu putea să stea decât o actriță diafană și talentată, în egală măsură, așa cum este delicata Marion Cotillard. Pelicula se bucură de-o imagine senzuală (Operator: Don Burgess) ce pune în valoare costumele ultra-elegante. Astfel de estetică (clasică) nu trădează niciodată cauza cinema-ului. Privitorii din fotolii au șansa de-a admira crepuscule romantice, rochii satinate, mult brun și ambră, priviri scânteind de pasiune, un cuplu ce amintește nostalgicilor de cuplul Humphrey Bogart & Ingrid Bergman și de iconicul film Casablanca (R: Michael Curtiz, 1942).

allied-1

Allied oferă o reconstituire istorică impecabilă din punct de vedere stilistic – costume elegante, planuri de țin spectatorul cu sufletul la gură (scena amoroasă din mașina surprinsă de furtuna de nisip, bombardierul german care se prăbușește într-o grădină londoneză), interpretările nuanțate (Marion/Marianne este tocmai ceea ce pretinde? – Max/Brad Pitt devine monoliticul îndrăgostit care-a cedat farmecului irezistibil al „franțuzoaicei” și face totul pentru a salva ființa iubită). În Marocul, cu imagini desprinse parcă  din „O mie și una de nopți”, apoi în Londra sufocată de bombele nemților și în Franța cu satele ocupate de Bosch, reconstituirea este mereu strălucitoare, concentrându-se îndeosebi asupra acțiunilor cuplului  Brad Pitt-Marion Cotillard, în defavoarea celorlalte personaje (secundare).

allied-2

Franceza aproximativă a canadianului (originar din Ontario) Max Vatan/Brad Pitt alternează cu engleza șăgalnicei Marianne/ Marion Cotillard, iar aventura, ușor desuetă, colonialistă, incită și invită privitorul să pătrundă în miezul poveștii de pe ecran. Zemeckis livrează, astfel, o dramă amoroasă cu lovituri de teatru hitchcockiene bazându-se pe farmecul charismaticului Pitt (adorabil în rostirea limbii lui Molière) și de seducătoarea Cotillard. Căminul celor doi eroi fericiți, doldora de fotografii/chrom și acuarele pictate de Marianne, este fisurat de incertitudine. Dacă trădarea din rețeaua de spionaj și cea sentimentală se dovedesc reale, Vatan/Pitt ar trebui să o lichideze pe femeia duplicitară. Mai puțin violent decât în pelicula lui Quentin Tarantino, Brad Pitt trece cu brio prin acest ciclu spion-iubit-soț-tată-spion, reușind să mențină la cote înalte suspansul.

allied-4

Ca un cineast fin, Robert Zemeckis aduce un omagiu (indirect) cinema-ului de gen și îmbină cu talent Marea Istorie cu mica istorie/poveste, precum în peliculele lui Michael Curtiz (Casablanca) sau Anthony Minghella (The English Patient) și evidențiază efortul unui om afectat de o gravă criză a conștiinței, confruntându-se cu lupta dintre pasiune și datorie.

allied-5

Allied creează impresia unei călătorii în timp între Casablanca și Londra. Această producție de lux readuce, în atenția cinefililor, farmecul divertismentului hollywoodian haut de gamme.

Regizor: Robert Zemeckis
Scenarist: Steven Knight
Operator: Don Burgess
Muzica: Alan Silvestri
Producător: Graham King, Steve Starkey, Robert Zemeckis
Monteur: Mick Audsley, Jeremiah O’Driscoll
Distribuţia:
Brad Pitt (Max Vatan)
Marion Cotillard (Marianne Beausejour)
Lizzy Caplan (Bridget)
Charlotte Hope (Louise)
Raffey Cassidy (Anna Vatan)
Jared Harris (Frank Heslop)
Anton Lesser (Emmanuel Lombard)
August Diehl (Hobar)
Simon McBurney (S.O.E. Official)
Daniel Betts (George Kavanagh)
Marion Bailey (Mrs. Sinclair)
Anton Blake (German Ambassador)
Matthew Goode (Guy Sangster)

Articol publicat în revista Catchy

 
Scrie un comentariu

Scris de pe octombrie 21, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Iubire

 

Etichete: , , ,

Julia, o legendă

Mădălina DumitracheÎn recenta peliculă – Wonder – luminoasa regină a starurilor joacă alături de Owen Wilson și o întrupează pe mama unui băiețel handicapat. Cu irezistibilul ei farmec natural, Julia prezintă acest nou proiect în care toleranța devine cuvântul-cheie.

Julia Roberts are o stare de spirit excelentă. În picioarele goale, cu taiorul peste o cămașă roșie, în colanți negri, cu ochelari „de tocilară” (lentile exagerat de mari), așezată pe canapea, comentează, cu o voce de majoretă, despre provocarea pe care-a primit-o  din partea copiilor care-au participat la vizionarea recentei sale pelicule, Wonder. În acest film, a întruchipat-o pe Isabel, o mamă exemplară confruntată cu handicapul băiețelului ei.

„Ați fi fost o mamă la fel de bună precum Isabel?” „Credeți că un handicap i-ar putea schimba cuiva caracterul?” Julia privește cu admirație. „Nu-i așa că puștii ăștia sunt nebuni? Chiar pun întrebări adevărate… Nu știu dacă eu eram așa de matură la vârsta lor.”

julia roberts1

Se auzea c-ar fi distantă, inaccesibilă muritorilor de rând, dar, în acea dimineață, ea s-a hotărât  să joace după o altfel de partitură și să uite că este una dintre cele mai puternice actrițe de la Hollywood (și din punct de vedere financiar, deoarece, după cel mai recent clasament Forbes, ar încasa douăsprezece milioane de dolari pe an), desemnată de cinci ori, de revista People, drept cea mai frumoasă femeie din lume și răsplătită, în 2000, cu premiul Oscar pentru rolul din Erin Brockovich. Julia: o legendă.

O fiică a Sudului

„Nu folosesc săpunul.”

În fața dumneavoastră, cel mai larg zâmbet, mare cât întreg canionul din Colorado, gata să-nghită lumea și râde zgomotos de se simte și-n oglinzile apartamentului din hotelul londonez Corinthia Hotel. „Am cincizeci de ani și nu-mi mai amintesc de momentul în care nu eram celebră”, zice ea. Nici urmă de cochetărie, nici vorbă de aroganță în aceste vorbe. Pentru ea, celebritatea înseamnă o secundă de adevăr nud, un fel de redundanță, o evidență – așa cum ai afirma că ea are ochi căprui ca aluna și un compas în loc de picioare.

„Notorietatea nu-i deranjează pe cei care o doresc. Pe mine, ea m-a eliberat. M-am eliberat de toate obligațiile.” De unde reiese și fantezia anumitor ținute ale sale: blugi găuriți, tricouri minuscule, rochii de seară asortate cu flori. „Să nu uităm că sunt o fiică a Sudului. M-am născut în Georgia, acolo un se derula și acțiunea din celebrul Gone with the Wind, nu prea departe de Nashville, capitala muzicii country. De fapt, sunt foarte legată de rădăcinile mele. Nu folosesc săpunul ca să nu poluez apa din pânza freatică, beau lapte de soia, pe care îl achiziționez de la o băcănie coreeană din Malibu și îmi place foarte mult să tricotez.” Gloria a atins-o de la o vârstă așa de fragedă, încât a ajuns – în final – vaccinată împotriva isteriei generale și contra tentațiilor vanității.

Iată că, totuși, Julia Roberts știe să fie sublima „ambasadoare” a parfumului Lancôme, La vie est belle, într-o rochie-furou, cu strasuri, dar și starul luminos care sparge codurile și merge în picioarele goale pe treptele de la Cannes, în 2016, în timpul prezentării filmului realizat de Jodie Foster, Money Monster. O regină cool care știe să-și împartă, în ritm propriu, viața alături de soțul ei, Daniel Moder (operator-șef, pe care l-a întâlnit la turnarea filmului Mexican), și cei trei copii ai lor. „Nu mai mult de un film pe an. Am o familie și-o grădină de legume”, zice ea.

„Îmi plac luptătorii”

„Aleg, de obicei, filmele sau personajele ce denotă voință, rolurile feminine în care eroinele biruiesc toate dificultățile datorită tenacității. Poate unii vor zâmbi, dar cred că Pretty Woman e, în felul său, un film despre susținere. Demonstrează că și o prostituată care face trotuarul pe Hollywood Boulevard se poate salva grație inteligenței și farmecului personal. E chiar un film care demontează determinismul social. Pe de altă parte, Notting Hill, invers, desființează mitul hollywoodian povestind despre modul în care un star adulat se transformă și-și găsește fericirea alături de un tânăr librar fără un sfanț. Evident, nu fac acum referire la rolurile mele din Erin Brockovich, unde întruchipez o femeie care-a îngenuncheat o poluantă multinațională, nici despre cel din Money Monster. Îmi plac luptătorii, persoanele care-i apără pe cei oprimați și le insuflă speranță. În Wonder, filmul realizat de Stephen Chbosky, interpretez rolul lui Isabel, care trebuie să facă față unei situații dificile – fiul ei se născuse cu o malformație a feței. Isabel este o femeie modernă, sagace, realistă, o persoană adevărată care știe să lupte. Mi-ar plăcea să mă asemăn cu acest personaj.”

„Niciodată lumea n-a fost atât de violentă”

„Am fost uimită de primirea atât de rezervată a acestui nou film. Acesta e un film despre bunăvoință, aceea a unei mame pentru fiul ei, a unui soț pentru familia sa. Profesorii adresau elevilor lor mesaje despre toleranță. Când Isabel și-a dus prima oară băiețelul la școală, i-a șoptit, terorizată, soțului său: „Să sperăm că nu vor fi răi cu el.” Astăzi, ar trebui să nu ne mai temem de așa ceva. Și, cu toate astea, niciodată lumea n-a fost atât de violentă.”

„M-am calmat, m-am măritat”

„Sunt născută într-o familie modestă din Smyrna, la nord-vest de Atlanta, în Georgia. De mică, am muncit mult. Îmi ador profesia. Am reușit să fac cincizeci de filme în cincizeci de ani! Cariera mea e divizată în două părți. Există un „înainte” de un „după” Erin Brockovich. Înainte, eram o actriță de comedii romantice, Pretty Woman, My Best Friend’s Wedding, Notting Hill. După, m-am mai calmat, m-am căsătorit, am făcut copiii și m-am hotărât să fiu mai selectivă în alegerea rolurilor. Am învățat să aștept filmul potrivit la momentul potrivit, desigur, cu realizatorul potrivit. Îmi place foarte mult să turnez alături de prietenii mei Steven Soderbergh, George Clooney sau Owen Wilson, care-l interpretează pe soțul meu din Wonder.”

"Money Monster" Photocall - The 69th Annual Cannes Film Festival

împreună cu George Clooney (2016)

„Profesia mea trebuie să fie în acord cu viața mea personală”

„Am trei copii, sunt căsătorită de mai bine de cincisprezece ani. Toate acestea se construiesc. Nu pot să aleg între familie și profesie, încerc să le fac bine pe amândouă. Din când în când, mai trebuie să și arbitrez. Nu pot să înșir un film unul după celălalt. Nu sunt chiar așa de rezistentă. Țin neapărat ca activitatea mea profesională să fie în acord cu viața mea personală și nu invers.”

press room at the 73rd Annual Academy Awards

Los Angeles, le 25 martie 2001

La Hollywood e o perioadă așa de grea”

„Nu-mi pot încă imagina cum unii bărbați puternici pot abuza de vulnerabilitatea tinerelor actrițe. Ceea ce mă scoate din sărite e să constat că întrebarea cea mai des adresată femeilor e: „Ai fost hărțuită?” sau „Cum ai putut îndura astfel de umilință?” Dar de ce nu-i întreabă pe bărbați: „De ce v-ați purtat așa?” sau „Le-ați cerut iertare femeilor?” Eu chiar eram rezervată pentru că am avut șansa de a fi repede recunoscută/apreciată în acest mediu, am câștigat mereu bine și am fost plătită chiar mai bine decât unii bărbați. Această situație m-a ținut departe de astfel de presiuni. Ceea ce trăim noi astăzi mă duce cu gândul la o altă perioadă sumbră, cea a Mccarthy-ismului. Da, la Hollywood e o perioadă așa de grea.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard | (Madame – 22 dec. 2017)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Julia, o legendă

Scris de pe octombrie 20, 2019 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Cercul pasionaţilor de arte liberale – Liberal Arts

Cunoscut graţie sitcomului de succes, How I Met Your Mother, premiat cu un Emmy, cineastul Josh Radnor a făcut o cotitură, aducând un film de nişă. Liberal Arts narează despre viaţa dintr-un campus universitar. Pelicula tratează lumea intelectualilor americani, din anii 2000, realizatorul mergând în Ohio, să filmeze chiar în Universitatea în care el şi-a realizat studiile, Kenyon College din Gambier. Acest film indie a fost selecţionat la Sundance 2012.

Uşor de recunoscut după rolul Ted Mosby din serialul produs de CBS, actorul Josh Radnor interpretează de această dată un tânăr universitar care se confruntă cu o criză de identitate cauzată şi de trecerea pragului celor 35 de ani. Locuieşte în New York, tocmai s-a despărţit de iubita sa şi trebuie să-i viziteze un fost profesor, aflat în pragul pensionării. Personajul, Jesse, a fost un student serios, care şi-a petrecut anii frumoşi ai tinereţii în universitate / Alma Mater. La sfârşitul anilor de studiu, a obţinut un post într-un birou de admitere a tinerilor în facultate.

liberal-arts

Eroul trebuie să ia parte la dineul oferit de fostul său profesor, Richard Jenkins, de aceea trebuie să revină la vechea sa universitate. Aici, o întâlneşte pe Zibby (Elizabeth Olsen), o tânără de nouăsprezece ani, plină de pasiuni. Fata este îndrăgostită nebuneşte de muzica clasică, de mersul pe jos, este fascinată de teatru şi de improvizaţie şi…lista poate continua. Regizorul-scenarist-interpret aruncă o provocare spectatorilor douămiişti, arătând că un profesor mai poate, totuşi, avea dileme etice. Astfel, lui Jesse i se pare imposibil să se implice într-o relaţie cu tânara de nouăsprezece ani, având în vedere resorturile morale. În această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, cineastul ne dezvăluie, mai mult sau mai puţin plictisitor, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Unii oameni se maturizează, iar alţii întârzie acest proces sau alţi oameni pot deveni cinici şi amari când dau nas în nas cu bătrâneţea. Din fericire, există şi personaje care descoperă, la timp, noi sensuri ale existenţei.

Campusul universitar american are un aer fermecător, părând un imens univers protector, o adevărată Alma Mater (“mamă hrănitoare” în limba latină). Filmul are în vedere educaţia peripatetică (eroii discută plimbându-se), iar acel colţişor din America se vrea asemănător centrelor universitare europene. Personajul Jesse are chiar aerul lui Owen Wilson din Midnight in Paris. Realizatorul fimului ne oferă o juxtapunere a Manhattan-ului cu peisajele idilice ale acestui campus din mediul rural. Profesorul Peter Hoberg (Richard Jenkins) este un idealist care i-a împărtăşit lui Jesse cam tot ce acesta ştie, mai puţin deziluziile. Actorul Richard Jenkins (Killing Them Softly) combină amărăciunea cu amabilitatea, transformându-le în ”mărci” personale. Filmul are, aici, o uşoară tuşă din celebra peliculă, Dead Poets Society.

Graţie acestui dascăl, Jesse o întâlneşte pe Zibby. Ea îi captează atenţia prin acel ”joie de vivre”, fiind deopotrivă sensibilă, inteligentă dar şi rece. Personajul interpretat de Elizabeth Olsen este bine articulat. Actriţa este magnetică pe ecran şi nu aduce nimic din ceea ce ne-am obişnuit să numim “Manic Pixie Dream Girls“. Vraja dintre cei doi se leagă printr-un obiect magic, un CD cu muzică clasică, astfel pelicula devine foarte Woody Allen-iană livrându-ne un Jesse care pluteşte plin de fericire prin Manhattan, universul lui fiind modificat de Mozart şi Massenet.

Din păcate, între cei doi există o diferenţă majoră de ani. Farmecul comediei este amplificat şi în scena în care Jesse calculează rapid şi realizează că la vremea când el va împlini 87 de ani, Zibby va avea (doar) 71. Realitatea îl îndepărtează de pasiune. Discrepanţa este mai evidentă în privinţa referinţelor literare. El este cuprins de groază când descoperă că o fiinţă aşa de fină ca Zibby citea cărţi despre vampiri. Este intrigat de succesul neobişnuit de mare al popularei serii pentru adolescenţi, Twilight, şi ar putea face un şoc anafilactic aflând că aceste volume se vând foarte bine pe Amazon Kindle. După acel moment în care Jesse realizează diferenţa de netrecut, filmul virează către un registru mai delicat, de comedie morală, tânărul profesor se arată foarte scrupulos, dar şi galant, evitând astfel categoria “dobitoc confuz”.

Totuşi, fanteziile erotice nu sunt pe deplin eludate în acest film indie. După criza morală, Jesse se întâlneşte cu experimentata Judith Fairfield, profesoara care i-a insuflat, în vremea studenţiei, dragostea pentru poeţii romantici. La momentul întâlnirii, ea are un vădit aer castrator şi-şi prezintă dezamăgirile asortate cu alcool şi tutun. Farmecul infailibil al lui Allison Janney face mai uşor digerabilă caricatura personajului – universitarul care şi-a pierdut tinereţea studiind literatura romantică.

Pe fondul acestor poveşti, Josh Radnor introduce şi o serie de personaje, care sunt destul de uşor de identificat, având în vedere zona în care se derulează acţiunea – un campus universitar. Apar şi eroi precum cel interpretat de Zac Efron, chiulangiul sau studentul-şaman. Nat (Zac Efron) „poartă pălăria invers”(căciula în miez de vară), semnalând astfel că el este deosebit de ceilalţi şi rosteşte aforisme ca şi cum ar fi Thoreau al acelui campus. De asemenea, apare şi un personaj mai puţin fericit, Dean (John Magaro), care se simte adesea ”neferict într-un mod agresiv”, aparent, pentru că ar fi citit prea mult David Foster Wallace.

S-ar putea interpreta greşit dacă nostalgiile şi meditaţiile multora dintre personaje ar fi interpretate ca o pantă ”anti-literatură”; în fond, toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii. Pelicula Liberal Arts este doar o comedie iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate. Sunt de apreciat pledoariile pentru mersul pe jos, servietele în care încap operele lui Shakespeare şi ale lui Keats sau un joc de şah portabil. Filmul ne invită să redescoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, vraja muzicii clasice. Epigraful filmului este din Ecleziast: “Cel ce cunoaşte mai mult suferă mai mult”.

Toate acestea sunt argumente pentru un elitism academic ce-ar trebui cultivat. Filmul seamănă cu ceea ce spunea Zibby despre saga Twilight – “Nu e Tolstoi, dar nu este nici televiziune şi mă poate face fericită.” – este un film emoţionant, care nu te poate lăsa rece.

Regizor: Josh Radnor; Scenarist: Josh Radnor; Compozitor: Ben Toth: Operator: Seamus Tierney; Producător: Brice Dal Farra, Claude Dal Farra; Monteur: Michael R. Miller.

Distribuţia: Zac Efron (Nat), Elizabeth Olsen (Zibby), Josh Radnor (Jesse), Allison Janney (Profesoara Judith Fairfield), Elizabeth Reaser (Ana), Richard Jenkins (Profesorul Peter Hoberg), Kate Burton (Susan), Michael Weston (Miles).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Educația, o povară ? – „Class”

Regizorul Felix Alexa „ține pasul cu viața” și ne racordează la actualitatea tulbure din educație, aflată mereu la granița conflictului și-a alianțelor dintre părți (educatori și educabili). Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de producții artistice (filme sau spectacole de teatru) ce aduc în prim-plan profesorii care se confruntă cu realitatea dură a vieţii cotidiene, dar și copii cu probleme de adaptare. De la Michelle Pfeiffer, care se lupta pentru viitorul elevilor săi în Dangerous Minds (1995), la Ryan Gosling, profesorul toxicoman nevoit să supravieţuiască propriilor demoni în Half Nelson, o pleiadă de tipologii ilustrează condiţia celor „pe care i-au urât zeii”. („Quem dei oderunt, paedagogum fecerunt”/„Pe cei pe care l-au urât zeii, l-au făcut profesor”). Iată că temerarul regizor Felix Alexa aduce în prim-plan un text actual – Class, o piesă scrisă de Iseult Golden și David Horan. Cei doi oameni de teatru scriu și montează (în colaborare) piese originale și adaptări după piese clasice. Textul montat pe scena Naționalului bucureștean a obținut marele premiu la Fringe Festival din Edinburgh (ediția din 2018), precum și premiul pentru «Cea mai bună piesă de teatru a anului 2018», decernat de Writers Guild of Ireland. Cu așa referințe, directorul de scenă – Felix Alexa – își declară intențiile artistice în   ceea ce privește abordarea: „Class este în același timp o piesă socială,  dar și extrem de umană, intimă, delicată și violentă prin semnificația ei. O imagine plină de umor și sensibilitate a relațiilor sociale, de școală, de cuplu. Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Afișul spectacolului „Class” (© Sabina Spătariu)

Regizorul a realizat spectacolul într-o manieră sensibilă, intimistă redând viaţa cotidiană a lui profesorului Ray McCafferty pus față în față cu părinții și elevii dintr-o școală situată departe de scorțoșenia” din Hyde Park, inserând, pe ici-colo, flashbackuri, într-un dinamic montaj – realizat         în manieră cinematografică. Scenele extrase din existenţa cotidiană, înscrise iniţial în sfera banalului, capătă surprinzătoare valenţe simbolice (planșele ilustrează «Circuitul apei în natură» sau evoluția unor plante). Spectacolul respectă litera și spiritul textului original și reflectă microuniversul în care se derulează acțiunea; aparenta simplitate a dialogurilor și acțiunilor contrabalansează nesfârșitele profunzimi și complexitățile aflate dincolo de suprafața cuvintelor. Cu toate acestea, deși situaţiile prezentate sunt fictive, se regăsesc în orice şcoală, de acelaşi tip, din mai toate țările (cu sistem educațional de tip occidental). Bunăoară, piesa montată în sala Atelier devine un veritabil instantaneu” al societății secolului al XXI-lea, un altfel de studiu asupra familiei și mediului educațional, deși s-a trecut de mult de The Wall. Într-un cadru scenografic intim, o clasă dintr-o școală primară (Scenografie: Andrada Chiriac), eroii se prezintă în fața publicului cu sinceritate și umor.

Pentru a zugrăvi relaţiile umane aflate la limită sau confuze, regizorul a livrat personaje dense graţie unei distribuţii bine alcătuite. Prin urmare, personajele au fost încredințate unor actori cu state vechi” în dramă. Așadar, profesorul cu idei liberale, dar copleșit de un sistem în care individul este redus la un dosar interşanjabil (și la o cutie doldora de materiale didactice), se întâlnește cu părinții unui elev cu probleme”. Bonomul Richard Bovnoczki îl întrupează pe profesorul ajuns într-o școală de cartier, după de predase în Hyde Park. Talentatul actor bucureștean aduce o interpretare de-o bulversantă umanitate. El poate fi la fel de bine rezervat în detaşarea autoimpusă (viața sa e plină de accidente”), dar şi exploziv atunci când carapacea personajului său este spulberată. Povestea profesorului McCafferty (cu temperament optimist şi mult tact pedagogic) este a oricărui dascăl ce s-a confruntat cu intoleranţa, dificultatea de comunicare, diferențele culturale, dar și cu dramele familiale. Interpretat cu finețe și cu multă profunzime de Richard Bovnoczki (entuziast, complice, ironic, obosit, afectat),  devine  omul contemporan, expus riscurilor profesiei şi ale singurătăţii atotcuprinzătoare. În egală măsură amuzante și tensionante, întrevederile sale (de natură pedagogică) cu părinții lui Jayden, un copil de nouă ani, dislexic, scot la iveală neajunsurile unui întreg sistem. Brian și Donna Costello reprezintă genul de părinți de condiție modestă, cu reale probleme în cuplu și, în consecință, cu efecte negative asupra educației celor doi băieți pe care îi crescuseră împreună. După o jumătate de an de separare, părinții lui Jayden se (re)întâlnesc în clasa în care îi aștepta McCafferty. Acest teritoriu le stârnește amintiri dulci-amărui celor doi adulți, fiindcă frecventaseră și ei cursurile acestei instituții. Cu multă suspiciune și cu o reținere nedisimulată, Brian se prezintă la întâlnire cu puțin înainte de ora fixată. Gavril Pătru împrumută eroului său un farmec aparte, prezentând un Brian ba jovial, ba detestabil, spulberând ordinea şi morala aparente dintr-o familie (așa-zis) cumsecade.

Richard Bovnoczki, Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru © Florin Ghioca, TNB

Contrastul dintre profesorul de condiție medie, dar cu viziuni liberale, și părinții din clasa muncitoare e subliniat de atitudinea lui Brian. Dialogurile dintre profesor-tatăl elevului se transformă într-un veritabil ping-pong, un slalom între manipulare şi răutate în care este greu să distingi victima de călău. Aici, intervine sarcina spectatorului-voaior de-a descifra a cui e vina. Gavril Pătru potențează precaritatea condiției tatălui care se zbate între neajunsurile economice și dorința de a-și păstra familia. Limbajul său   e dur (însușit în cartierele mărginașe) și pare un veșnic elev indisciplinat, dar încă mai păstrează duioșia junelui de odinioară încă îndrăgostit de cea care i-a dăruit doi fii. Soția sa, Donna, aparține aceluiași univers (familia disfuncțională). Alexandra Sălceanu aduce farmecul său personal şi este credibilă portretizând această mamă de condiţie modestă, dar dornică să își educe copiii. In acest triunghi, în care două dintre laturi par congruente (părinții lui Jayden), ipocrizia este bine drapată după bunele intenţii, fiecare parte își ascunde/disimulează o latură mai puțin plăcută. Există, totuși, un element care îi unește, cu toții se desolidarizează de acel tip de societate burgheză, pe care-o acuză de ipocrizie, dar fiecare o face în manieră personală (în concordanță cu nivelul de educație). Dialogurile care se izbesc de pereții frumos decorați ai clasei alternează cu duburi: profesorul McCafferty interacționează cu doi copii – Jayden  & Kaylie, dar și cu adulții Brian & Donna.

Ciprian Nicula, Richard Bovnoczki, Sandra Ducuță © Florin Ghioca, TNB

Glisarea între aceste două tărâmuri (copilărie –maturitate) reflectă aceeași vulnerabilitate și fragilitate emoțională, doar că le poziționează la alt nivel temporal. Defensiva și furia rămâne o constantă atât în cazul copiilor, cât și la cei maturi. Glumiţele şi năzbâtiile surprinzătoare ale copiilor oferă emoţie în stare pură chiar şi pentru acel spectator pasiv. Așadar, odată depășite barierele emoționale, numărând, parcă timpii scurși, fragedele ființe, prezintă povestea vieții lor, printre șotii și replici dublate de gesturile neastâmpărului vârstei primei copilării. Ciprian Necula îi conferă eroului său seriozitatea grav-hazlie a puștiului dislexic nevoit să frecventeze orele suplimentare/de recuperare, dar și gesturile căptușite cu tristețe (își îmbrățișeasză cu disperare dascălul de care se atașase sincer). La fel ca și Jayden, micuța Kaylie se confruntă cu problemele la citit, dar și cu  rigiditatea lumii oamenilor mari (e neglijată de mama care o lasă mai mult în grija bunicii). Interpretarea actoricească – destul de nuanțată – a tinerei Sandra Ducuță contribuie la comunicarea emoțională cu publicul, nevoit să-i pândească tresăririle și gesturile largi, explicative, printre ghidușiile fetiței care se pitulează sub pupitre sau dansează à la Bollywood sau imită coregrafia de la #GoalieGoalie, alături de simpaticul profesor și de năzdrăvanul Jayden, în dorința de a descifra și învăța mai ușor literele.

Sandra Ducuță, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula © Florin Ghioca, TNB

Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, întreaga montare are un caracter profund emoționanat. Class devoalează solitudinea – a elevilor, împiedicaţi de emoţie, a părinţilor, adesea neputincioşi, a profesorilor, mereu epuizaţi. În afara acelor pereți viu decorați, domnesc legile aspre, făcute de cei puternici”, care nu pătrund niciodată în interiorul acelui spaţiu. Directorul de scenă nu pică în plasa sentimentalismului şi nu exploatează coarda sensibilităţii, lasănd la vedere cruda realitate. Spectacolele de acest fel ar putea devini un vector de reflecţie pentru toţi spectatorii. În mod lejer, dar deloc facil, Class etalează o largă paletă de emoţii, iar puternicul său impact depăşeşte graniţele educației formale & problemele familiale și expune eşecul individului contrapus corpului social.

 

Class de Iseult Golden și David Horan

Traducere: Andrei Marinescu

Regie: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Foto din repetiții: Florin Ghioca 

Distribuția:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki Brian Costello: Gavril Pătru
Donna Costello: Alexandra Sălceanu Jayden Costello: Ciprian Nicula
Kaylie: Sandra Ducuță

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Educația, o povară ? – „Class”

Scris de pe octombrie 17, 2019 în Educaţie, Morală, Moravuri, Pedagogie, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

O altă odisee spațială, dar în formulă freudiană – Ad Astra

Încă o poveste cu iz filosofic, învelită în straie S.F. și-apoi aruncată în galaxie ? Se pare că da. Pelicula cu rezonanță epopeică (vezi Eneida de Vergiliu), Ad Astra, e mai întâi de toate povestea unui om forțat să se autoexileze printre stele. Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale anului 2019, Ad Astra, ilustrează încă o dată măiestria lui James Gray, dar și talentul actoricesc al lui Brad Pitt.

Mai mult decât un film S.F., Ad Astra descrie relația dintre un copil  și tatăl absent. Așadar, inginerul spaţial – Roy McBride (Brad Pitt) – pornește într-o expediţie la marginile sistemului nostru solar, pentru a da de urma tatălui său (Tommy Lee Jones), dispărut într-o misiune pentru descoperirea vieţii extraterestre lângă Neptun. În egală măsură, dorește a descoperi misterul ce amenință viața planetei noastre. În drumul său, îi sunt dezvăluite informații secrete, ce pun într-o nouă lumină existența oamenilor și locul nostru în Univers.

Totul începe cu un plonjeu gigantic din înaltul cerurilor până în străfundurile Terrei. Încă de la primul pas pe care Roy McBride îl efectuează pe scara ce-l împinge spre vid, amețeala pune stăpânire deplină pe spectator. Explozia are loc, iar corpul astronautului basculează iremediabil spre albastrul cerului. Spectatorul urmărește ființa omenească între imensitățile cerului și ale planetei noastre și identifică, de-ndată, profunda melancolie a realizatorului.

Mai mereu, un film realizat de James Gray a reprezentat un eveniment. Cineastul a căutat mereu sensurile profunde în arta cinematografică. Mai toate producțiile sale descriu dificultatea omului de a-și găsi adevăratul loc în lume și de a țese legături afective trainice. Evident, este vorba despre un cinema cu profunzimi, nuanțat melancolic, ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent și care se ține la distanță de un simplu divertisment. Interogațiile artistului țin de omenesc și se-ndreaptă către fragilitatea legăturilor și către misterul morții. Ca și în cazul altor producții, cineastul realizează o peliculă intensă, susținută și de o coloană sonoră densă (Max Richter, «Nosedive» de Black Mirror, The Leftovers, Lorne Bafle «The Crown»), romantică, dar și de dialogurile interioare, care se rezumă în cea mai mare parte la gândurile eroului.

Plasat într-un viitor (2120) – destul de asemănător cu prezentul – în care călătoriile spaţiale sunt posibile, semănând cu nişte zboruri de avion (până pe Lună sau pe Marte), filmul prezintă omenirea ce se confruntă cu exact aceleaşi probleme ca în prezent. Din punct de vedere stilistic, reprezentarea spațiului e similară celei din Gravity. Personajul întrupat de Brad Pitt nu este Captain Kirk, nici Obi Wan, ci este astronautul cu date perfecte pentru o misiune de recuperare, dar cu vizibile accente malickiene (vocea din off, navigarea în spațiul cosmic implică și navigarea în propriul univers). Cosmonautul rămâne mereu calm în situaţiile de tensiune maximă, dar este și bărbatul/ civilul trecut de 40 de ani, apăsat de “moștenirea” tatălui său – eroul care a facut posibilă colonizarea altor planete.

Filmul narează istoria unui fiu căruia societatea a încercat să-i inducă ideea că tatăl său, dispărut de mult timp, ar fi fost un obscur terorist, hotărât să distrugă Pământul. Roy depășește cu brio toate obstacolele, manipulările, şi “fentează” moartea pentru că înțelesese că tatăl său ar putea fi viu și ar trăi undeva departe, în spațiu. Povestea e profund ancorată într-o filieră psihanalist-freudiană (Roy trebuie “să-și ucidă” tatăl pentru a putea crește). Călătoria stelară se calează pe una spirituală, intimă. Cei care-i dau mereu bătăi de cap  lui Roy, în parcursul cvasi-inițiatic, sunt propriii colegi, pirați fără chip. Totul devine potrivnic demersului de a-și regăsi tatăl; prin acest personaj, realizatorul indică paradoxurile omenirii și imposibilitățile în care se pierd oamenii. Tema e gravă, de-a dreptul tristă. Miza pare salvarea omenirii. Totuși, grație imaginii somptuoase și sobrietății regizorale, spectatorul poate urmări această “cursă” existențială cosmică, înțelegând că Ad Astra e un film psihologic, reflexiv.

În egală măsură, intimist și visceral, filmul are, totuși, un filon narativ. Sugestive sunt cadrele în care personajul, întrupat de mereu uimitorul Brad Pitt, își pune casca (acest obiect de recuzită/ costum devine un adevărat motiv în film), respiră cu greutate sau privește în gol când i se cere să fie gata să își “elimine” propriul tată, meditând asupra deciziei dar și asupra propriei vieți. Tensiunea e întreținută mereu și de luptele “din exterior”: lupte cu colonişti ostili precum în Star Wars, moștri ca în saga Alien, astfel încât interogațiile năvălesc de peste tot: “Oare astronautul va mai putea reintra în «nava-mamă»?”.

“Jungla” cosmică e totuna cu cea de pe Terra. Toate acestea indică faptul că pelicula nu e doar o reflecţie filosofică în interiorul căştii unui astronaut – personajul este hiperactiv: poartă aprige lupte, inclusiv fizice, ba trage și cu arma laser, dar în imponderabilitate. Ritmul acțiunii împrumută totuși din cadența reflecțiilor despre viață ale personajului. Bunăoară, Ad Astra reprezintă (și) rezultatul jocului stupefiant al lui Brad Pitt. Actorul își asumă profunzimea privirilor și îmbătrânirea trăsăturilor eroului greu-încercat. Frumusețea universului cosmic capătă alte valențe grație privirii astronautului. Rămas fără orice armură exterioară, personajul întruchipat de Brad Pitt exprimă vulnerabilitatea izvorâtă din eșecul relațiilor cu tatăl, cu soția. Se pare că Brad Pitt nu își mai disimulează suferința (din viața reală/personală) pentru acest rol. Odată cu acest personaj, ne oferă o fereastră deschisă chiar spre profunzimile sufletului său. Prin urmare, la finalul odiseei, protagonistul îşi va depăşi propria dramă biografică, iar – pe drum – va salva lumea.

James Gray s-a servit de univers și de formula S.F. pentru a livra o metaforă cinematografică despre profunzimile omenescului: căutarea de sine, masculinitatea, raportul tată-fiu, poziționarea față de problematica religioasă. Cu plusuri și minusuri, Ad Astra devine o altă odisee spațială, dar în formulă freudiană, în care Brad Pitt retranscrie dogmele virilității, dictate de James Gray.

Regia: James Gray

Scenariul: James Gray, Ethan Gross

Imaginea: Hoyte Van Hoytema

Decorurile: Karen O’Hara, Kevin Thompson

Costumele: Albert Wolsky

Montajul: John Axelrad, Lee Haugen

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Brad Pitt – Roy McBride

Tommy Lee Jones – Clifford McBride

Ruth Negga – Helen Lantos

Liv Tyler – Eve

Donald Sutherland – Col. Tom Pruitt

Durata: 2h04

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O altă odisee spațială, dar în formulă freudiană – Ad Astra

Scris de pe octombrie 15, 2019 în Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web