Două romane, ale sec. al XIX-lea, apărute la numai doi ani distanţă unul de altul, Madame Bovary (1857) şi Oblomov (1859), au fixat în literatura universală două personaje memorabile. Şi astăzi, la aproape un secol şi jumătate, figurile lor generează anumite stări, atitudini. “Părinţii” bovarismului şi, respectiv, oblomismului (Gustave Flaubert și I. A. Goncearov) le-au asigurat un loc în galeria personajelor celebre.
***
Deşi comun şi puţin clişeizat azi, faptul divers iniţial, al secolului al XIX-lea, a evoluat într-o dramă pasională devenită un reper al literaturii şi, de ce nu, al psihologiei şi al istoriei mentalităţilor. De aceea, bovarismul a ajuns să semnifice o Ea care iubeşte un El sau, mai degrabă, iubeşte iubirea şi riscă totul pentru a se împlini prin aceasta.
Bovarismul, ca şi oblomovismul surprind atitudinea celor în cauză faţă de persoana iubită, faţă de iubire în general.
***
Redus la esenţă, bovarsimul vizează o Ea plină de nostalgii, mai mult sau mai puţin justificate, de la inofensive tristeţi până la freudienele frustrări de natură diversă, o Ea care visează la altceva decât ceea ce are şi lasă ca aceste reverii să ia o turnură reală, nu totdeauna constructivă. O Ea atinsă de bovarism este oarecum conştientă de propria mediocritate, puțin pervertită (şi convertită) de lecturi. Bovarismul înseamnă o Ea ce încearcă să iasă din banal şi mediocru prin iubire.
Oblomovismul este varianta masculină a lucrurilor – un El nonşalant, comod, puţin boem, dar cu destule complicaţii intelectuale, care iubește o Ea. Spre deosebire de Emma Bovary, nu face nimic pentru această iubire. Simplul fapt de a iubi îi este suficient, pe de o parte, iar pe de alta, nu poate sacrifica propria linişte, inactivitate, lene…
Patetismul, deşi frecvent numit apanaj al femeilor, este adesea ridicol. Oblomov se salvează de la ridicol, conştient sau nu, tocmai prin teribila sa comoditate/lene. Emma, însă, optează pentru “dinamism afectiv”, ignorând iminentul faliment al acestei noi dimensiuni.
***
Frustrarea se întoarce violent împotriva doamnei Bovary – bovarismul este condiţia activă şi autodistructivă a unei condiţii sociale refulate; oblomovismul – condiţia pasivă şi autodistructivă a unei condiţii sociale inaccesibile şi… doar intenţionate.
Lui Oblomov i se întâmplă, Emma caută cu tot dinadinsul să i se întâmple.
După A perdre la raison sau L’Economie du couple, Joachim Lafosse continuă să exploreze naufragiile familiale. Cineastul își îndreaptă, încă o dată, atenția asupra cuplurilor aflate într-o perioadă de criză. Realizat în 2021 și prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, Les Intranquilles/The Restless este un film brutal, dar frumos, care beneficiază de interpretarea emoționantă a lui Damien Bonnard și-a Leïlei Bekhti. Cineastul belgian Joachim Lafosse examinează, la rece, apariția bipolarității în cadrul unei familii și impactul acesteia asupra sentimentelor romantice și filiale.
Totul se învârte în jurul unui cuplu de îndrăgostiți, dar luptându-se și cu nemiloasa tulburare bipolară a bărbatului întrupat de Damien Bonnard. Așadar, Leïla și Damien sunt în vacanță cu fiul lor, Amine. Îi vedem în larg, pe o barcă. Tatăl oprește motorul și își anunță copilul că merge să înoate. Depinde de micuț să aducă barca înapoi la țărm. Malul este departe, chiar și pentru un înotător bun. Cât despre puști, nu este suficient de mare pentru a pilota singur o astfel de barcă. Bărbatul se scufundă. Pe plajă, mama așteaptă, privește. Absența lui durează. Apoi nu poate dormi: o vizită la spital pare să-i rezolve problemele temporar… doar temporar. Timpul trece încet. Ceva nu este în regulă. Se instalează o neliniște îngrijorătoare.
Damien suferă de o boală pe care nu o va recunoaște, în timp ce Leïla încearcă să facă față stărilor sale scăpate de sub control căutând să-l protejeze pe Amine. Pelicula este eliptică – bipolaritatea de care suferă Damien nu va fi menționată până la finalul filmului, la fel, trecerile pe la spital sau la medici lipsesc din film. Lafosse revine la rigoarea din L’Economie du couple – povestea unui cuplu separat și în proces de divorț, dar incapabil să trăiască pe cont propriu atâta timp cât separarea proprietăților nu a fost înregistrată – pentru a descrie costul uman de a trăi cu boala. O povară mentală evidentă pentru soț, care afectează brutal și copilul.
Pelicula e structurată în două părți, prezentându-i consecutiv pe cei doi soți/interpreți. Cineastul (el însuși fiu al unui maniaco-depresiv) ne indică epuizarea lor reciprocă, cu un obiectiv foarte clar: să semnăm o cronică înrădăcinată în viața de zi cu zi a cuplului. Și, ca și în L’Economie du couple, concluzia spre care se îndreaptă Les Intranquilles este înfricoșătoare, dar pune întrebări esențiale, examinând noțiunile de încredere și autonomie cu subtilitate.
Bunăoară, Les Intranquilles ar putea fi rezumat într-o idee reală: inscripția simptomelor de bipolaritate în contextul unui thriller familial. Filmul se deschide astfel cu imaginile unui tată care renunță la comenzile bărcii fiului său (interpretat remarcabil de Gabriel Merz Chammah) pentru a face o baie în Marea Mediterană, apoi părăsește patul conjugal în miezul nopții pentru a repara un Solex vechi. De la insomnie la atacuri de paranoia, va dura o oră bună până când numele bolii să fie pronunțat, în sfârșit, o singură dată, de personajul Leïla (Leïla Bekhti) pentru a evoca starea lui Damien (Damien Bonnard). Indiciile de pe ecran conduc spectatorul spre o boală cu contururi prost definite și diagnostic de multe ori complex. Camera de filmare e atașată fiecărui gest al personajelor care păstrează prenumele interpreților lor, iar montajul favorizează scenele lungi de isterie în comparație cu reprezentarea eliptică a consecințelor bipolarității asupra vieții conjugale.
Les Intranquilles devine povestea unei lupte pentru păstrarea unității familiei. Personajul central este un pictor, dar filmul are meritul de a nu ceda tentației de a prezenta o viziune romantică asupra tulburării bipolare, constând în asocierea inspirației cu suferința. Dimpotrivă, el explorează simptomele lui Damien cu o precizie clinică, care mai presus de toate îi oferă lui Damien Bonnard posibilitatea de a demonstra amploarea jocului său, de la frenezie până la neurastenie, cu un puternic suflu naturalist.
În această dramă impresionantă, eroul își manifestă nebunia în fața unei soții și a unui copil conștienți, dar neputincioși. Când viața de zi cu zi neagă orice atașament, fuge pentru a se salva și pentru a-i proteja pe cei care-l iubesc.
Joachim Lafosse narează o poveste despre o iubire împotriva oricărui pronostic, cea care îi unește pe Leïla și Damien, în ciuda bipolarității acestuia din urmă, supus unor crize incontrolabile. Actorul Damien Bonnard face o demonstrație de forță, aflându-se mereu într-un fel de „pas de deux” complice cu Leïla Bekhti.
În această peliculă, identificăm un inamic devorator care, zi de zi, în ciuda violenței pe care o poartă, nu va face decât să întărească legătura neclintită care îi unește.Cu valuri de tensiune înăbușitoare, care se desfășoară de-a lungul întregii povești, ca într-un carusel emoțional, Les Intranquilles rămâne un film despre dragoste în vremuri de criză, care disecă, într-o atmosferă aproape ireală, funcționarea bolii și efectele acesteia asupra celor din jur.
Cunoscut graţie sitcomului de succes, How I Met Your Mother, premiat cu un Emmy, cineastul Josh Radnor a făcut o cotitură, aducând un film de nişă. Liberal Arts narează despre viaţa dintr-un campus universitar. Pelicula tratează lumea intelectualilor americani, din anii 2000, realizatorul mergând în Ohio, să filmeze chiar în Universitatea în care el şi-a realizat studiile, Kenyon College din Gambier. Acest film indie a fost selecţionat la Sundance 2012.
Uşor de recunoscut după rolul Ted Mosby din serialul produs de CBS, actorul Josh Radnor interpretează de această dată un tânăr universitar care se confruntă cu o criză de identitate cauzată şi de trecerea pragului celor 35 de ani. Locuieşte în New York, tocmai s-a despărţit de iubita sa şi trebuie să-i viziteze un fost profesor, aflat în pragul pensionării. Personajul, Jesse, a fost un student serios, care şi-a petrecut anii frumoşi ai tinereţii în universitate / Alma Mater. La sfârşitul anilor de studiu, a obţinut un post într-un birou de admitere a tinerilor în facultate.
Eroul trebuie să ia parte la dineul oferit de fostul său profesor, Richard Jenkins, de aceea trebuie să revină la vechea sa universitate. Aici, o întâlneşte pe Zibby (Elizabeth Olsen), o tânără de nouăsprezece ani, plină de pasiuni. Fata este îndrăgostită nebuneşte de muzica clasică, de mersul pe jos, este fascinată de teatru şi de improvizaţie şi…lista poate continua. Regizorul-scenarist-interpret aruncă o provocare spectatorilor douămiişti, arătând că un profesor mai poate, totuşi, avea dileme etice. Astfel, lui Jesse i se pare imposibil să se implice într-o relaţie cu tânara de nouăsprezece ani, având în vedere resorturile morale. În această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, cineastul ne dezvăluie, mai mult sau mai puţin plictisitor, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Unii oameni se maturizează, iar alţii întârzie acest proces sau alţi oameni pot deveni cinici şi amari când dau nas în nas cu bătrâneţea. Din fericire, există şi personaje care descoperă, la timp, noi sensuri ale existenţei.
Campusul universitar american are un aer fermecător, părând un imens univers protector, o adevărată Alma Mater (“mamă hrănitoare” în limba latină). Filmul are în vedere educaţia peripatetică (eroii discută plimbându-se), iar acel colţişor din America se vrea asemănător centrelor universitare europene. Personajul Jesse are chiar aerul lui Owen Wilson din Midnight in Paris. Realizatorul fimului ne oferă o juxtapunere a Manhattan-ului cu peisajele idilice ale acestui campus din mediul rural. Profesorul Peter Hoberg (Richard Jenkins) este un idealist care i-a împărtăşit lui Jesse cam tot ce acesta ştie, mai puţin deziluziile. Actorul Richard Jenkins (Killing Them Softly) combină amărăciunea cu amabilitatea, transformându-le în ”mărci” personale. Filmul are, aici, o uşoară tuşă din celebra peliculă, Dead Poets Society.
Graţie acestui dascăl, Jesse o întâlneşte pe Zibby. Ea îi captează atenţia prin acel ”joie de vivre”, fiind deopotrivă sensibilă, inteligentă dar şi rece. Personajul interpretat de Elizabeth Olsen este bine articulat. Actriţa este magnetică pe ecran şi nu aduce nimic din ceea ce ne-am obişnuit să numim “Manic Pixie Dream Girls“. Vraja dintre cei doi se leagă printr-un obiect magic, un CD cu muzică clasică, astfel pelicula devine foarte Woody Allen-iană livrându-ne un Jesse care pluteşte plin de fericire prin Manhattan, universul lui fiind modificat de Mozart şi Massenet.
Din păcate, între cei doi există o diferenţă majoră de ani. Farmecul comediei este amplificat şi în scena în care Jesse calculează rapid şi realizează că la vremea când el va împlini 87 de ani, Zibby va avea (doar) 71. Realitatea îl îndepărtează de pasiune. Discrepanţa este mai evidentă în privinţa referinţelor literare. El este cuprins de groază când descoperă că o fiinţă aşa de fină ca Zibby citea cărţi despre vampiri. Este intrigat de succesul neobişnuit de mare al popularei serii pentru adolescenţi, Twilight, şi ar putea face un şoc anafilactic aflând că aceste volume se vând foarte bine pe Amazon Kindle. După acel moment în care Jesse realizează diferenţa de netrecut, filmul virează către un registru mai delicat, de comedie morală, tânărul profesor se arată foarte scrupulos, dar şi galant, evitând astfel categoria “dobitoc confuz”.
Totuşi, fanteziile erotice nu sunt pe deplin eludate în acest film indie. După criza morală, Jesse se întâlneşte cu experimentata Judith Fairfield, profesoara care i-a insuflat, în vremea studenţiei, dragostea pentru poeţii romantici. La momentul întâlnirii, ea are un vădit aer castrator şi-şi prezintă dezamăgirile asortate cu alcool şi tutun. Farmecul infailibil al lui Allison Janney face mai uşor digerabilă caricatura personajului – universitarul care şi-a pierdut tinereţea studiind literatura romantică.
Pe fondul acestor poveşti, Josh Radnor introduce şi o serie de personaje, care sunt destul de uşor de identificat, având în vedere zona în care se derulează acţiunea – un campus universitar. Apar şi eroi precum cel interpretat de Zac Efron, chiulangiul sau studentul-şaman. Nat (Zac Efron) „poartă pălăria invers”(căciula în miez de vară), semnalând astfel că el este deosebit de ceilalţi şi rosteşte aforisme ca şi cum ar fi Thoreau al acelui campus. De asemenea, apare şi un personaj mai puţin fericit, Dean (John Magaro), care se simte adesea ”neferict într-un mod agresiv”, aparent, pentru că ar fi citit prea mult David Foster Wallace.
S-ar putea interpreta greşit dacă nostalgiile şi meditaţiile multora dintre personaje ar fi interpretate ca o pantă ”anti-literatură”; în fond, toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii. Pelicula Liberal Arts este doar o comedie iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate. Sunt de apreciat pledoariile pentru mersul pe jos, servietele în care încap operele lui Shakespeare şi ale lui Keats sau un joc de şah portabil. Filmul ne invită să redescoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, vraja muzicii clasice. Epigraful filmului este din Ecleziast: “Cel ce cunoaşte mai mult suferă mai mult”.
Toate acestea sunt argumente pentru un elitism academic ce-ar trebui cultivat. Filmul seamănă cu ceea ce spunea Zibby despre saga Twilight – “Nu e Tolstoi, dar nu este nici televiziune şi mă poate face fericită.” – este un film emoţionant, care nu te poate lăsa rece.
Regizor: Josh Radnor; Scenarist: Josh Radnor; Compozitor: Ben Toth: Operator: Seamus Tierney; Producător: Brice Dal Farra, Claude Dal Farra; Monteur: Michael R. Miller.
Distribuţia: Zac Efron (Nat), Elizabeth Olsen (Zibby), Josh Radnor (Jesse), Allison Janney (Profesoara Judith Fairfield), Elizabeth Reaser (Ana), Richard Jenkins (Profesorul Peter Hoberg), Kate Burton (Susan), Michael Weston (Miles).
Un film care a perpetuat dilema „citești cartea sau vezi ecranizarea?” este și The Help, o istorioară cinematografică strașnică, cu imagini îngrijite. Adaptarea bestsellerului scris de Kathryn Stockett (cartea a apărut în librării în 2009) a fost mină de aur pentru producătorii de la DreamWorks și Walt Disney, având în vedere succesul acestui gen de melodramă, în care virulența dezbaterilor atrage o largă audiență. The Color Purple –produs de Steven Spielberg (1985) – și Beignet de tomates vertes de Jon Avnet (1993) sunt două filme de succes de la care Tate Taylor a preluat ingredientele de bază: problematica rasială într-un stat american marcat de tradițiile sclavagismului și împotrivirea unei femei de rasă albă față de putreziciunea moravurilor concetățenilor săi. Cineastul american, prieten din copilărie cu autoarea cărții The Help, ne oferă un film eficient, în care dominanta rasială capătă și o altă nuanță: cea a raporturilor dintre stăpân și servitor, iar segregaționismul este denunțat cu vehemență.
Așadar, în 1962, în Jackson – un orășel din Mississippi -, o tânără femeie (Eugenia „Skeeter” Phelan), fiică a unui latifundiar, obține de la cei doi servitori ai casei – Aibileen și Minny – mărturii dureroase despre viața lor. Efortul de-a comprima cele aproximativ 500 de pagini în două ore și douăzeci de minute a fost valorificat cu succes de scenaristul și regizorul Tate Taylor. Simplificările pe care și le-a permis n-au alterat sensul poveștii, iar personajele cu voci puternice din roman se regăsesc și pe ecran, când triste și revoltate, când simpatice și emoționanțe, menținând complexitatea eroilor.
Este povestea a trei personaje feminine extraordinare, dar foarte diferite, din ipocriții ani ’60. Între ele se naște o prietenie specială, legătură coagulată în jurul unei cărţi despre servitoarele de culoare ale vremii. Proiectul redactării acestei cărţi devine o aventură periculoasă, iar eroinele vor avea de înfruntat aprigele prejudecăţi ale unei societăţi în care discriminarea și umilirea negrilor făceau parte din cotidian. Scenariul comprimă evenimentele în care violențele rasiale sunt evidente, iar disprețul și ura sunt disimulate, chiar dacă respectul și gratitudinea existau pe alocuri. Autorul restituie imaginea colorată a sudului Statelor Unite, din anii ’60, în care viața din suburbiile sărace contrastează puternic cu acel american way of life, iar destinele individuale se-ntretaie cu Marea Istorie. Chiar titlul – The Help (personalul de ajutor în casă) – sugerează diferențele dintre femeile afro-americane și stăpânele lor, burghezele din Jackson/ Mississippi. Timp de o jumătate de secol, personalul domestic „de culoare” n-avea dreptul să folosească toaletele de la locul de muncă, muncea șase zile pe săptămână pentru un salariu minim, era mereu la dispoziția patronilor și-a progeniturilor lor.
Din acest material melodramatic, realizatorul a concentrat acțiunea în jurul junei sudiste, „Skeeter” (Emma Stone), abia ieșită de pe băncile Universității, hotărâtă să le facă dreptate acestor femei. Cu ajutorul lui Aibileen (Viola Davis), ea colectează poveștile acestor victime ale istoriei. Nu prea există loc pentru nunațe într-un spațiu în care regimul apartheid impunea regulile. Mai toate bonele erau curajoase, dar stăpânele/stăpânii erau lașe/lași și crude/cruzi (Bryce Dallas Howard face din personajul său, Hilly, un model de abjecție). Pelicula (realizată în 2011) este o adaptare sensibilă, cu maniheismul de rigoare, dinamizată de o pleiadă de actrițe uimitoare. Amiciția dintre cele trei eroine va scoate la iveală solidaritatea ieșită din comun a unor femei curajoase, decise să depășească limitele strâmte impuse de societatea obtuză în care trăiau.
Tânăra jurnalistă Eugenia/Skeeter are forța și naivitatea tinereții, dar și o apreciabilă ambiție de-a depăși statutul ingrat de „păpușică dulce”. Anticonformismul ei afișat aduce în prim-plan nu numai rasismul, dar și lupta pentru demnitatea femeii, curajul opiniei și statutul femeii moderne ieșite din patriarhat. Drepturile civile, rasismul rămân în plan secund, iar cele trei eroine vor milita pentru valorile moderne ce combat bigotismul și conservatorismul. Taylor recreează, cu migală, viața socială, ilustrând faptul că societatea din orașele mici, din sudul Statelor Unite, îi pedepsea aspru pe cei care nu se conformau normelor impuse. În această galerie de personaje, o vom admira pe Celia Foote, întrupată de splendida Jessica Chastain; „bomba” blondă sentimentală care se va trezi izgonită din societatea burgheză din Jackson, în care nu avea decât un rol decorativ. Se cuvine o mențiune specială pentru rolul deloc anecdotic al lui Chris Lowell, pretendent la mâna „lunaticei” Skeeter, dornic să afle tainele ascunse, de roșcovana buclată, între paginile jurnalului, în timp ce aspira să ia în răspăr întreaga societate civilă.
Melodramatică prin substanța de fond, pelicula nu poate lăsa pe nimeni fără să stoarcă măcar o lacrimă pentru soarta bonelor și a servitoarelor din acea epocă. Astfel, Haibeleen (Viola Davies) și surorile ei de suferință reprezintă figuri maternale prin excelență, care îngrijesc și cresc copiii altora, înainte ca acești „pui” să-și ia zborul din brațele lor. O regăsim pe aspra și insolenta Minny (Octavia Spencer), o bucătăreasă de excepție, care se ocupă de doamna Walters (Sissy Spacek) înainte de a fi concediată de fiica acesteia (Bryce Dallas Howard). Într-un film destul de previzibil, aceste apariții înlătură ideea de afect facil, iar imaginea lui Mammy (Hattie McDaniel), celebra bonă a lui Scarlett din Gone with the Wind,revine în mintea oricărui spectator.
The Help rămâne o ecranizare reverențioasă (un exemplar omagiu adus comunităţii afro-americane ), plină de sensibilitate, tandrețe și umor, menită să trezească emoție și să invite la reflecție. Filmul atinge coarda sensibilă a spectatorului şi demonstrează că reglarea conturilor a fost mereu dureroasă în Statele Unite ale Americii.
Regizor: Tate Taylor
Scriitor: Kathryn Stockett
Scenarist: Tate Taylor
Compozitor: Thomas Newman
Operator: Stephen Goldblatt
Producător: Chris Columbus, Michael Barnathan, Brunson Green
Monteur: Hughes Winborne
Distribuţia: Emma Stone (Eugenia „Skeeter” Phelan) Viola Davis (Aibileen Clark) Bryce Dallas Howard (Hilly Holbrook) Octavia Spencer (Minny Jackson)
Jessica Chastain (Celia Foote)
Ahna O’Reilly (Elizabeth Leefolt)
Allison Janney (Charlotte Phelan)
Anna Camp (Jolene French)
Sissy Spacek (Missus Walters)
Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Viola Davis
Globurile de Aur (2012) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Thomas Newman
Oscar (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Chris Columbus, Brunson Green, Michael Barnathan
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Michael Barnathan, Brunson Green, Chris Columbus
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Tate Taylor
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis
Într-o lume în care concurența este tot mai acerbă, în care firmele producătoare se luptă cu înverșunare, a apărut – ca necesitate – lobbyingul. O poveste inspirată din acest univers a scris Jonathan Perera sub forma unui scenariu ce stă la baza filmului Miss Sloane. Nu e deloc dificil să înțelegi ce se poate ascunde în spatele afișului acestui film, iar filmul palpitant – împănat bine cu răsturnări de situație – face deliciul amatorilor acestui gen. Elizabeth Sloane (Jessica Chastain) este o femeie fără scrupule care acționează în culisele de la Washington. Confruntată cu o mare provocare în carieră, ea va fi nevoită să reziste presiunilor în pofida unor manipulări. Pentru a-și atinge scopul, Miss Sloane uzează de metode mai puțin ortodoxe, care îi afectează pe toți cei apropiați ei, dar și propria-i carieră. Elizabeth realizează, doar în momentul în care intră în competiție cu cel mai puternic concurent, că prețul victoriei este mai mare decât era dispusă ea să plătească. Cocoțată pe tocuri înalte (fără îndoială, Louboutin), Jessica Chastain își poartă silueta fină și chipul surâzător în aproape toate variantele posibile de încadraturi cinematografice pentru a demonstra, de fapt, că este o persoană de neînlocuit în materie de lobbying. Spectatorul este sedus și manipulat grație acestei actrițe care lasă la vedere strategii des folosite în purtarea unor tratative. Adevăruri bine ascunse ies la iveală în această mecanică narativă calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Femeia cinică, dar seducătoare, trasează liniile unei cronici despre viața politică de la Washington.
Pelicula oscilează între realismul idealist din All the President’s Men și fantezismul cinic dinHouse of Cards. În prima jumătate de oră, căpătăm o singură certitudine: ascensiunea vertiginoasă a lui Elizabeth Sloane într-o aventură care-o va costa mult. Sloane își ia cu ea întreaga echipă, cu excepția devotatei asistente Jane (Alison Pill), care se decide să rămână alături de Rodolfo Schmidt (Mark Strong). Personajele sunt atent croite și corect interpretate, partea fiecăruia se potrivește de minune cu a celorlalți. Realizatorii au accentuat răceala eroinei principale prin distribuirea unei actrițe abile; Jessica Chastain și-a dovedit talentul de-a întrupa personaje (Maya dinZero Dark Thirty) capabile de transpunere a profunzimii. Roșcovana – mereu impecabilă în ținută – degajă acea rezervă care impresionează și ascunde rănile tainice, mai ales că Miss Sloane posedă tehnici condamnabile care nu o fac, deloc, să pară odioasă. Cei care se ocupă cu lobbyingul sunt agenții intereselor industrial-financiare care animă culoarele de la Washington sau anticamerele de la Bruxelles pentru a se înfrunta în bătălii și presiuni diverse, trăgând sforile și manevrând votul parlamentarilor. În filmul lui John Madden, protagonista intră într-o confruntare liberă cu fostul ei angajator într-o serie de peripeții care țin spectatorul sub tensiune din pricina numeroaselor twisturi. Nu avea, însă, de-a face cu discursuri și puneri în abis precum cele din scenariile lui Aaron Sorkin (TheSocial Networkși Steve Jobs), nici abstractizările de tipul celor realizate de Kathryn Bigelow (în Zero Dark Thirty), ci doar cu un punct de vedere moral dintr-un thriller cu tentă politică. În filigran, eroina lansează o întrebare dureroasă:„Dacă totul s-ar reduce doar la lobbing?” În pofida machiajului perfect al actriței, profilul personajului este palid și cu umbre (viața personală lipsește) deoarece convingerile politice ale eroinei rămân necunoscute, ea nu este nici idealistă, dar nici activistă. Tot ce putem afla despre ea este faptul că dorește mereu să câștige (chiar în scena de la deschidere, verbalizează excesiv și-și exprimă această filosofie de viață: Elizabeth Sloane:„ I was hired to win and there will only ever be one winner”).
Pe alocuri, o putem surprinde cum înghite pastile contra insomniei, frecventează un escort-boy și e mereu atentă la aspectul fizic (semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară, periajul excesiv) sau într-o relație de amiciție cu Esme Manucharian (Gugu Mbatha-Raw). Deși briliantă, devine aproape înfricoșătoare, de aceea ne întoarcem la întrebarea-cheie adresată de Schmidt:„Were you ever normal? What were you like as a child?” Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge praguri înalte de tensiune bine camuflată:„My bank account and liberal conscience won’t justify owning a car.” Cele mai reușite scene sunt cele derulate între Miss Sloane și Esme. Mereu filmată sub o lumină ternă, fizionomia eroinei (genul workhaolic) nu trădează nicio emoție, Elizabeth Sloane duce lupta fără să neglijeze vreun detaliu, lucrând într-un ritm de mitralieră.
Thrillerul politic, realizat de John Madden, se încadrează perfect în vremurile noastre, iar faptul că premiera oficială din Europa/Franța a fost programată pe opt martie nu este deloc întâmplătoare, așa cum atitudinea eroinei (tipul carieristei cinice dintr-o lume dominată de bărbați) lasă loc multor interpretări. Femeia glacială, fără viață socială (și amoroasă), insomniacă, dependentă de tabletele ce-i conferă energia necesară pentru a face față bătăliilor acerbe din lumea dură a lobbyingului devine un personaj excesiv, adesea comparat cu Jerry Maguire (pentru charisma de guru). Miss Sloane este, în fapt, versiunea în fustă și pe tocuri a lui Jordan Belfort din The Wolf of Wall Street (Rodolfo Schmidt:„You’re a piece of work, Elizabeth”).
Frumoasa de gheață, care fascinează și nu irită prin excesul de ego, cucerește prin franchețe și prin cinism asumat. Finalul uimitor, dar și grandilocvent, adresează un mesaj subtil cu privire la jocurile dure din lumea rechinilor politici. Miss Sloane devine o odă (stilizată) pentru forța cetățenească redusă la sofismul unui personaj ambiguu.
Regia: John Madden
Scenariul: Jonathan Perera
Imaginea: Sebastian Blenkov
Montajul: Alexander Berner
Muzica: Max Richter
Distribuția:
Jessica Chastain – Elizabeth Sloane
Gugu Mbatha-Raw – Esme Manucharian
Mark Strong – Rodolfo Schmidt
Jake Lacy – Forde
Alison Pill – Jane Molloy
Sam Waterston – George Dupont
John Lithgow – Congresman Ron M. Sperling
Michael Stuhlbarg – Pat Connors
Durata: 132 min.
Premii, festivaluri, nominalizări:
Globurile de Aur, 2017:
Categoria
Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) Jessica Chastain
Nominalizată
Alliance of Women Film Journalists, 2017:
Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă – Jessica Chastain Nominalizată
Hollywood Foreign Press Association, 2016:
Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă – Jessica Chastain Nominalizată
Eclecticul realizator al celebrei comedii romantice Four Weddings and a Funeral propune o adaptare fidelă, dar – pe alocuri, edulcorată – a unui roman scris de Mary Ann Shaffer și nepoata sa, Annie Barrows: The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society. Pelicula păstrează atât titlul, cât și verva romanului care abordează subiecte grave; o epopee postbelică, dulce-amăruie, despre trădare, chestiuni literare, brave tinere și iubiri, totul într-un decor marin, în mod voit supraîncărcat. Așadar, în Londra anului 1946, Juliet Ashton, o tânără scriitoare – aflată într-o pană de inspirație – primește o misterioasă scrisoare de la „Clubul Literar” din Guernsey (creat în timpul ocupației naziste pentru a abate atenția de la adevăratele intenții ale unei grupări de rezistență). Incitată, dornică să afle mai mult, Juliet se hotărăște să plece pe insulă pentru a-i întâlni pe enigmaticii membri ai „Cercului de literatură”. Dawsey Adams, șarmantul fermier – autorul acelei epistole -, împreună cu ceilalți localnici îi vor schimba cursul vieții. Corespondența dintre juna scriitoare și fermierul aflat în căutare de sfaturi literare va fi deplin fructificată. Așa s-ar rezuma datele unei duioase melodrame realizate după bestsellerul american. Tânăra scriitoare va scrie o carte despre experiența locuitorilor insulei Guernsey din timpul războiului. Prin urmare, rezultatul va fi o neașteptată legătură durabilă între ea și localnici.
Pelicula se deschide cu un magnific cer în cadru, înțesat de stele, vopsit în maniera unui tavan de teatru, iar camera de filmare însoțește lent umbrele chinezești care se strecoară pe o porțiune de drum de coastă. Deodată, drumul călătorilor, care se întorceau de la o cină veselă, este barat, pe neașteptate, de apariția unor temuți naziști. Brusc, intrăm în contact cu misteriosul „Club Literar” din Guernsey, creat ad-hoc de temerara Elizabeth. Imaginea se-agită în mod brutal când ocupanții germane le cer regruparea, bănuind că în spatele acestora se ascundea o mișcare de rezistență. Spectatorii au fost preveniți.
Noul film al lui Mike Newell, mai puțin cunoscut pentru sobrietate, adaptează parti-pris-urile unei excesive stilizări, à l’anglaise, în folosul istoriei mai degrabă romanțioase decât siropoase. Întreaga Europă fusese devastată de ravagiile războiului, iar Londra fusese aproape demolată; cu toate acestea, în primele secvențe ne e prezentată fermecătoarea și eleganta scriitoare, Juliet Ashton, într-o Anglie din care părea că nu lipsește nimic. Războiul pare destul de îndepărtat de acei oameni zâmbitori care o înconjoară pe Juliet. Abia realizase o biografie a celebrei Anne Brontë (ce-i drept, într-un modest tiraj), iar lipsa de inspirație o lăsa fără venituri. După ce primește misterioasa epistolă, înzestrata autoare se-ndreaptă către uimitoarea insulă, în căutarea unei curajoase femei dispărute în timpul anilor de ocupație. „Clubul de Lectură” reprezenta speranța acelor locuitori. Așteptau cu nerăbdare apariția romanelor, eseurilor și poeziilor pentru a pune între paranteze o existență năpădită de foamete, griji și frica față de ocupanți.
Romanul, epistolar în esență, a captivat cititorii prin fantezie; elogiul lecturii aduce o undă luminoasă între paginile sumbre din acea insulă anglo-normandă. Împreună cu Jersey, Insulele Canalului au fost singurele teritorii britanice ocupate, între 1 iulie 1940 și 9 mai 1945, de Germania nazistă, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Înainte de ocuparea acestora, un mare număr de copii au fost trimiși în Anglia, iar germanii au făcut deportări ale locuitorilor în lagărele din sudul Germaniei. Fanii bestsellerului vor regăsi toate ingredientele în această ecranizare care-a transpus cu eficiență tonalitățile autumnale, destul de bine pudrate, dar a și adus un strop de sirop (necesar). Regăsim, în adaptarea acestei cărți, și romanța dintre două persoane din clase sociale diferite (o scriitoare și un fermier), decorul de epocă (Marea Britanie, Londra postbelică și insula anglo-normandă Guernsey, flashbackurile istorice (ocuparea insulei de naziști), secrete dramatice relevate rând pe rând, situații comice, roluri secundare făcute să devină atașante chiar și în situațiile tensionate (li se citește tonul pe chipuri) și alte accesorii care s-ar potrivi de minune unei comedii romantice (un „cel mai bun prieten” gay). Rapelul se face de-ndată, fiindcă realizatorul nu e nimeni altul decât Mike Newell (Four Weddings and a Funeral). Ca și în cazul amintitei producții, cineastul mizează pe capacitatea interpreților din distribuție de a găsi tonurile indicate de el pentru personajele din ecranizare.
Având în vedere materialul romanesc generos, am putea spune că rețeta nu funcționează chiar la parametrii optimi, ci lasă impresia de ușoară „complezență”. Eroina, o tânără marcată de bombardamentele lansate asupra Londrei, nu se poate adapta la viața citadină prea rapid reconstruită și pare că vrea să scape de angajamentul de mariaj (față de un ofițer american bogat și posesiv). În acest punct se află atunci când începe corespondența cu tânărul fermier care găsise adresa ei într-o carte pe care o deținuse. Hotărârea ei, fără nicio ezitare, de a descoperi farmecul pitoresc al unui „Club Literar” devine puțin rocambolescă.
Ultima imagine din film, în care frumoasa londoneză apare într-un gros-plan, incită imaginația spectatorului, dar și indulgența. Am putea spune că, după două ore de vizionare, am asistat la un fel de „Cinderella în Ținutul Guernsey”, mai ales că Lily James întrupează (și aici) frumusețea naturală și amabilitatea cuceritoare; cam după fiecare secvență, ne bucură privirile etalând câte-o nouă rochie. Printre acei țărani cultivați și imaginile bucolice, spectatorul se lasă purtat de torentul de melancolie și poezie pe care o degajă interpreții. Cu toate că nu excelează în inventivitate, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society are meritul de a deștepta gustul pentru parfumul filmelor old-fashion, din perioada 1940-1950, plăcerea de a citi în tainice grădini, de a scrie și de nu uita că șarmul poate fi găsit și acolo unde nu te-ai fi așteptat.
Regia: Mike Newell
Scenariul: Don Roos, Kevin Hood, Thomas Bezucha după romanul The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows
Cum arată viața unei familii într-o vacanță tihnită, prin prisma unui devotat patruped ? Prezența unui câine care gândește și se exprimă, prin vocea autoarei, face din volumul „Aventurile lui Mitzu”, de Anca Oprea, o agreabilă lectură. Volumul biling (română-franceză, în traducrea autoarei) se înscrie în seria tomurilor cu ton confesional și surprinde scene din viața domestică a unei familii aflate într-un binemeritat sejur în Peninsula Iberică. Intimist, volumul aduce în prim-plan întâmplările unui cățelandu din Portugalia într-un micro-univers plin de căldură și armonie. Comprimate, precum niște pastiluțe pline de savoare, cele șaisprezece capitole se înlănțuie armonios constituindu-se într-un medalion…canin; povestirile se încheagă cu sens și relevă o atmosferă estival-idilică, dar reală. Această carte-jurnal al unei sensibile autoare are meritul de a ne demonstra că necuvântătoarele oferă varianta vieții netulburate. Așadar, toate descrierile, pline de realism, sunt dublate și de o bogată ilustrație (fotografii alb-negru, surprinse în vacanța autoarei).
Ceea ce oferă patrupedele unui om este intensificarea experienței temporale, bunăoară expresivul Mitzu ne ajută să participăm la derularea acțiunii din acel spațiu privat: o famile așezată, care-și onorează musafirii de pe meleaguri străine. Bine dozate, respectând cronologia reală a faptelor, scenele de viață se desfășoară sub privirea cititorului înduioșat de privirea inteligentă a lui Mitzu, așa cum se prezintă chiar de pe coperta întâi. Aspectul atrăgător al acestui reușit patruped permite cititorilor să proiecteze orice aspirație pe animalul cu chipul blajin, în timp ce vocea auctorială îi oferă și alte calități: seriozitate, loialitate, pe scurt, un «suflet frumos» în trupul unui cățeluș. Patrupedul cu numele care ne duce cu gândul la onomastica argheziană este, de fapt, o versiune portugheză a celebrului Zdreanță, doar că e mai puțin lățos. Botezat după numele mașinii Mitsubishi, automobilul familiei adoptive, drăgălașul cățel a fost adoptat de la un adăpost pentru câinii fără stăpân. Preluat cu dragoste de cei doi venerabili stăpâni, Mitzu devine membru activ al vieții domestice. Avem să parcurgem, împreună cu autoarea, o delicată incursiune în acel univers familial. După o scurtă fișă biografică și câteva date despre „maturizarea” lui Mitzu, cititorul ia parte la o serie de întâmplări duioase (pierderea dureroasă a soțului stăpânei sale, întâlnirea cu musafirii «nepoftiți», scene din călătoriile estivale ale familiei).
Grație sensibilității autoarei, Mitzu nu este un câine ca oricare altul, ci unul profund, chiar filosof în adâncurile sale. Așa se face că analizează evenimentele – care au loc în cartierul cu case roz – cu intensitatea unui «locatar de la numărul (aproape magic!) 99». Mitzu va fi protagonistul de succes al unor scenete pe care el însuși le inventează, jucând mereu rolul de observator din umbră al realității imediate, interacționând atât cu bipezi (Anca, Andi, Gaby, Pușa, grădinari, mama Narcisa), cât și cu berbeci, papagalul Coco, pisica Gato, patrupedul Ricci, peștișori, ciori și coțofene. Ca un adevărat „agent secret”, bine camuflat sub aparența lui naivă, necuvântătorul – în public, dar veșnic cuvântător în surdină – merge la plajă, la piața de pește, asistă le ore de pictură, analizează emisiuni TV, ajută la culesul fructelor, grădinărește și interacționează cu semeni patrupezi.
Bine ritmate, povestirile încapsulate în volumul bilingv sunt extrem de accesibile, autoarea intenționând o apropiere de cititor printr-o comunicare directă, sinceră, printr-un fel de spiritualizare a micului univers domestic din însorita și idiliaca Portugalie. Anca Oprea punctează, cu finețe, nevoia de a ne apropia de lumea necuvântătoarelor și ilustrează strânsa legătură dintre Mitzu și stăpâna sa, care i-a oferit statut de membru al familie. Capitolul „Aniversarea lui Mitzu” conferă plachetei cu povestiri o notă finală de bună dispoziție și reflectă armonia familială. Atractivitatea acestui gen de scriitură este evidentă. Nu putem să nu ne lăsăm seduși de aceste fidele creaturi, care observă cele mai intime detalii ale vieții noastre, care ne mângâie atât de compătimitor, care ne iubesc necondiționat și par să nu aibă alt scop decât acela de a fi însoțitorii noștri. Simplitatea și înțelegerea dau profunzime acestor adorabile vietăți.
În această delicată împletire narativă, autoarea și-a strecurat sensibilitatea dublată de acuitatea unui fin obsevator și le-a subsumat îndemnului de a citi. Epistola către copii, plasată la finalul petrecerii aniversare a lui Mitzu, se constituie într-un crez artistic, potrivit căruia micul cititor este invitat (discret) să se țină departe de freamătul lumii ultratehnologizate.
„Aventurile lui Mitzu”/ „Les aventures de Mitzou”, Editura Destine, București, 2021
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
După o încercare (Big Eyes) dincolo de orizontul cu care și-a obișnuit spectatorii (Alice in Wonderland, Frankenweenie, Dark Shadows), „magicianul” Tim Burton revine, pe ecrane, cu încă o poveste fantezistă: Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children. Așadar, cineastul se întoarce la formulele care l-au consacrat, călăuzindu-și privitorii spre un tărâm vizual ce i-a adus nenumărate elogii. Vom regăsi tușele estetice și tematica îndrăgită de autorul neuitatului Beetlejuice – o arhitectură alambicată și decoruri adecvate pentru o narațiune complexă (pe mai multe paliere), ce are la bază scenariul semnat de Jane Goldman – o adaptare a romanului omonim, redactat de Ransom Riggs.
Filmul redă peripețiile lui Jacob/„Jake”, care debarcă pe o insulă din Țara Galilor – unde găsește un straniu orfelinat – pentru a elucida un mister. La moartea bunicului său, băiatul descoperă indicii care îl vor ghida spre o lume misterioasă. La vârsta de șaisprezece ani, învață să descopere propriile puteri, fiindcă este nevoit să îi salveze pe noii lui prieteni. În casa Domnișoarei Peregrine și a copiilor cu abilități speciale, se alătură celor dotați cu abilități ieșite din comun și luptă pentru o cauză dreaptă. Când răul apare, cu toţii sunt pregătiţi să acţioneze. Exact talentele lor deosebite îi vor ajuta să se transforme în eroi. Timpul este cel care-i ţine în siguranţă pe cei diferiţi. Dar până când?
E limpede că, pentru Tim Burton, orfelinatul are un statut aparte. În acest cadru (adevărat „stat” pentru cineast/un soi de Burtonland), copiii orfani ne reamintesc de marginalii din filmografia burtoniană. Din start, povestea acestui maestru al bizareriei creează o atmosferă cu un efect aparte: insula și orfelinatul de poveste par desprinse din vechile povești gotice. Faptul că acei copii suferă de unele handicapuri fizice ne duce cu gândul la Edward Scissorhands și la toți marginalii despre care cineastul a istorisit prin intermediul filmelor realizate până acum. Și în orfelinatul administrat de Miss Peregrine există paria – acei copii excluși de ceilalți -, toți repliați în sfere temporale ale trecutului, denumite, în film, loops (bucle temporale prin care ei pot retrăi o dată sau la infinit una sau mai multe secvențe din viața lor, până când tragedia este evitată).
În această lume paralelă, departe de viața celor normali, drama (mai degrabă thrillerul), teroarea acestor copilași, sparge echilibrul cristalin în care se reuniseră bieții freaks. Ideea filmului este seducătoare, bogată în posibilități, propice reflecției (orfelinatul este adăpostul unor nefericiți ai sorții, unde bucla temporală le permite să trăiască mereu aceeași dată/ 3sept. 1943, să revadă aceleași locuri, să trăiască aceleași evenimente și de-a reacționa asemenea).
Burton nu și-a pierdut talentul de povestitor feroce, însă nu toate sunt exploatate cu aceeași aplecare în această sumbră feerie, iar finalul pare (ușor) precipitat. Ritmul accelerează, iar divertismentul pierde puțin din atracție (și din pricina duratei). Deși, pe alocuri, misterul se diluează, filmul câștigă din punct de vedere comercial. Ca de obicei, Tim Burton a ales-o drept „maestru de ceremonii” (în rolul Miss Peregrine) pe superba Eva Green. Uimitoarea actriță îi va aureola pe copii cu forța desprinsă din magia sa (binevoitoare). Exercițiul de putere al lui Miss Peregrine se difuzează în mod progresiv în ansamblul comunității, prezentând ca normală reglarea cronometrică și angajând fiecare membru într-un fel de auto-repetiție, într-un gest cvasi-industrial. Lăsând acest personaj să aranjeze viața din orfelinat, în dorința de-a proteja copiii de disonanțele din mediul exterior, Burton dialectizează clar devenirea industrială a imageriei sale. Mai puțin prezentă în ultima parte a filmului, actrița va domina o distribuție alcătuită din numeroși tineri și se erijează într-o fantasmă a unui om obsedat de o femeie-vampir. În fiecare dintre cadrele în care se ivește Miss Peregrine/Eva Green, Burton lasă impresia că și-a găsit un alter-ego feminin. Spectatorii vor să-l creadă; restul actorilor nu se ridică prea sus în arta interpretării, ba chiar Samuel L. Jackson și Rupert Everett par cabotini, iar Chris O’Dowd joacă – în rolul tatălui iresponsabil – cu o anumită nuanță de monotonie. Rămâne, totuși, plăcerea de a regăsi jocul inspirat al lui Asa Butterfield și clasa minunatei Judi Dench.
Burton mixează coduri literare și cinematografice aparținând deceniului trecut (din universul Harry Potter) cu idile în care tinerii protagoniști aspiră la anumite super-puteri, toate astea în pofida unei macabre cruzimi, ce servește drept combustibil aceastei povestiri atemporale.
Într-unul dintre momentele filmului, copiii plonjează în apă pentru a explora epava pachebotului care se ciocnise (cândva) de un iceberg (referință la Titanic). Cineastul aduce în prim-plan ideea de clasic: elegia unei epave, chiar dacă intervine și temporalitatea multiplicată și acel du-te-vino între prezent și trecut, prin mai multe tranziții numerice, mortificate sau regenerante. Stilul său se regăsește din plin în efectele vizuale (fish-eye precum în Big Fish, Charlie and the Chocolate Factory sau culorile supraexpuse precum cele din finalul de la Alice in Wonderland).
Filmul rezumă metoda cinema-ului burtonian: redă fixitatea expresionismului (asumată și prin materialul literar din care se inspiră, știind să păstreze romanescul prin imagini misterioase), dar poveștile pe care le narează implică mișcare/acțiune (peripeții), știind și cum să înțeleagă… fantome.
Diferențele, inadaptarea, sfârșitul inocenței, visele imposibile ale celor mai aparte, care vor să trăiască în mod liniștit se regăsesc din plin în acest univers vizual (înțesat cu spații-fetiș: casa în paragină, circul, locurile în care se-ntâmplă extraordinarul, deși pentru trecătorii considerați normali acestea sunt invizibile). Regăsim marca Burton: „Stay peculiar!”; filmul invită spectatorii să deschidă mai bină ochii și să fie mai dispuși să accepte și ceea ce este diferit. În egală măsură, magic și magnific, Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children etalează capacitatea lui Tim Burton de-a rămâne el însuși, când este cazul, și ne invită să ne împrospătăm, la rândul nostru, admirația sau aversiunea pentru tot ce înseamnă „altfel”.
Regizor: Tim Burton
Scriitor: Ransom Riggs
Scenarist: Jane Goldman, Ransom Riggs
Compozitor: Michael Higham, Matthew Margeson
Operator: Bruno Delbonnel
Muzica: Michael Higham, Matthew Margeson
Producător: Peter Chernin, Jenno Topping
Producător executiv: Katterli Frauenfelder, Derek Frey, Nigel Gostelow
Monteur: Chris Lebenzon
Distribuţia: Eva Green (Miss Peregrine) Samuel L. Jackson (Barron) Asa Butterfield (Jacob Portman) Allison Janney (Dr. Golan)
Kim Dickens
Ella Purnell (Emma Bloom)
Judi Dench (Miss Avocet)
Rupert Everett
Every Day A Good Dayeste o propunere uimitoare de a analiza ritualurile nipone într-o grădină ce pare aievea.Spectatorul e invitat să își mobilizeze toate simțurile. În spatele unui ton ușor dulceag și poetic, Tatsushi Ōmori oferă, de fapt, o teribilă analiză a stării femeilor din Japonia.
Every Day A Good Day este filmul perfect pentru a scăpa de anxietățile din zilele noastre. Pe un ritm subtil, care urmează anotimpurile anului (există, în film, și cel al rouăi albe, al frigului extrem), într-un interior tradițional japonez rafinat și liniștitor, privitorul este introdus, odată cu eroina/ Noriko, în toate secretele ce țin de ceremonia ceaiului: «degustarea wagashi-urilor (deserturi tradiționale japoneze – n.n), cum să pliați șervețelul, deschideți ușa pentru întâmpinarea oaspeților, amestecați ceaiul și lăsați să cadă ultima picătură de apă».
Departe de a fi doar un film despre ceremonia ceaiului din Japonia, așa cum am putea crede, după ce-am privit afișul, Every Day A Good Day împrumută meticulozitatea unui etnograf pentru a reproduce cât mai îndeaproape acest fascinant ritual. Pelicula urmărește o experiență culinară, dar în egală măsură și spirituală a eroinei principale. În Every Day A Good Day, cineastul Tatsushi Ōmori adaptează un bestseller japonez și-i oferă actriței Kirin Kiki un ultim, dar sublim rol. Provenind dintr-o familie de artiști – tatăl său, Akaji Maro, un celebru coregraf, dansator butō -, cincagenarul Tatsushi Ōmori (el însuși actor și regizor) se bucură de o bogată filmografie, iar producțiile sale au fost adesea selecționate la festivalurile de gen de la Locarno, Tokyo sau Berlin. Odată cu Every Day A Good Day relatează aventura interioară a unei vieți; prin ritualul ceaiului, viața devine destin. În armonie și cu multă delicatețe, Kirin Kiki oferă cinematografului un ultim rol, serios și subtil, unde arta ceremoniei ceaiului se transformă într-o celebrare a artei unei actrițe, care pare să atingă esența grației și a sacrului. Așadar, o privim îmbătrânind, asistăm la modificarea trăsăturilor de-a lungul anilor, cât și la încercările vieții. Doar lecțiile de preparare a ceaiului rezistă din sezon în sezon, câștigând în profunzime.
Bunăoară, într-o casă tradițională din Yokohama, Noriko (o tânără care încă locuiește cu părinții săi) și verișoara ei – Michiko – se inițiază în ceremonia ceaiului. La început, concentrată doar pe cariera sa, Noriko se va lăsa sedusă, în final, de gesturile subtile ale doamnei Takeda, exigenta ei profesoară. De-a lungul timpului, aceasta descoperă aroma momentului prezent, conștientizează mai ușor ritmul shimbării anotimpurilor și încet-încet își modifică perspectiva asupra existenței. Așdar, Michiko va decide să urmeze o cale complet diferită. Aflăm, bunăoară că, în Japonia, două verișoare se regăsesc în plină căutare a sensului atât al vieții profesionale, cât și sociale. Prin urmare, fără prea multă convingere, se angajează în cursul de inițiere în arta tradițională de preparare a ceaiului. Așa se va deschide parcursul spiritual și profesional al celor două tinere, pe parcursul anotimpurilor ce poartă denumiri poetice. Rezultatul va fi cu adevărat sublim. Legătura complexă dintre Noriko și doamna Takeda, emoțiile sincere și delicate care apar din aceasta asigură momente de mare subtilitate în acest delicat film. Takeda o ajută să facă față evenimentelor majore din viață. Zâmbim adesea în fața complexității gesturilor pe care tinerele fete le vor folosi la îndemnurile și după învățăturile maestrei, înainte ca sezonul să se schimbe și, odată cu anotimpul, tot ceremonialul! Kirin Kiki chiar se bucura de reputația specială de „bunică ideală”.
La debutul acestui meticulos lungmetraj, spectatorul se poate gândi la comediile japoneze, dar în maniera lui Michel Deville, căci subiectul, înscris în viața cotidiană, invită la blândețe și la râsete. Apoi, în tăcere, lungmetrajul se îndreaptă spre o reflecție crudă, pentru că evocă dificultatea tinerilor de a-și găsi un loc într-o societate clădită pe excelență la locul de muncă. Cineastul indică starea femeii nipone, regăsită – de obicei – în locuri de muncă de rang inferior sau în serviciul familiilor lor. Imaginea este absolut uimitoare, permițând spectatorului să admire interioarele casei doamnei Taketa, dar și să reproducă ciclul anotimpurilor. Camera de filmat ne invită uneori în afara caselor, indiferent dacă este vorba de litoral sau de această grădină „magică” în care se pregătește ceaiul. Asistăm la o bogăție de culori, la vibrația clorofilă și la jocul luminii. Toate simțurile spectatorului sunt provocate. Regizorul se joacă și cu efectele sonore folosindu-se de aplicații rare. Mișcarea unei uși, pașii înăbușiți ai unei eleve pe covorul tatami, vântul alunecând prin fereastră, foșnetul unui prosop, apa care fierbe, se transformă într-o experiență emoțională fără precedent. La aceasta se adaugă uimitoarele imagini ale deserturilor sau prepararea ceaiului care stimulează stomacul. Inspirat de un eseu autobiografic de mare succes în Japonia, filmul se sprijină pe suportul actriței Kirin Kiki (superstar în Țara Soarelui Răsare). Regretata actriță devine sufletul acestei filmul, întruchiparea unei anumite arte de a trăi (ea nu-și scoate niciodată kimono-ul, evită să meargă pe liniile covorului de tatami). Încă o dată, talentul său ne atinge inimile, iar ultima scenă a filmului răsună ca un mesaj testamentar.
Every Day A Good Day devine o experiență cinematografică care bucură și care îl conduce pe spectator să își interiorizeze propria relație cu viața. Pe lângă faptul că este o simpatică oglindă a stărilor noastre de spirit, pe cât de minimalistă și intimă, pelicula este și o experiență senzorială în afara timpului, o poezie filmată ca o odă a anotimpurilor, a momentul prezent și un îndem de a savura dulceața vieții. Tatsushi Ōmori își face timp pentru a-și observa personajele, elogiază lentoarea așa cum un artizan pune în practică dragostea pentru «lucrul bine făcut». Meritele regizorale ale lui Tatsushi Ōmori sunt incontestabile. Cineastul știe atât de bine să spună povești, în timp ce își conduce spectatorul într-o baie de senzații noi. Muzica, culoarea și lumina creează un efect relaxant, de parcă am fi fost și noi invitați să participăm la aceste misterioase «lecții de ceai». Every Day A Good Day rămâne o peliculă exotică, care te invită «să fii Zen» și deschide o delicioasă paranteză japoneză într-o lume atât de încrâncenată.
Regia: Tatsushi Ōmori
Scenariul: Tatsushi Ōmori după scrierile lui Noriko Morishita
Imaginea: Kenji Maki
Muzica: Hiroko Sebu
Distribuția: Haru Kuroki (Noriko), Mikako Tabe (Michiko), Kirin Kiki (Doamna Takeda)
Durata: 100 min
Articol publicat în revista Catchy
Comentarii închise la Zen, o delicioasă paranteză japoneză – Every Day A Good Day
Încă mai fascinează poveștile despre oamenii prinși în nebunia măreției, care – jucând prea mult împotriva regulilor – trebuie să plătească prețul pentru excesele lor. Așadar, The Nest, noul lungmetraj semnat de Sean Durkin, aduce în prim-plan «visul american» (deși pornește de jos, eroul are o ascensiune fulgerătoare) transpus în Marea Britanie, dar și mariajul toxic. Prezentată la Festivalul de Film de la Deauville, recenta peliculă a obținut deja trei premii importante (Premiul Juriului, Premiul pentru «Cea mai mare revelație» și «Marele Premiu»). De astă-dată, Sean Durkin alege să exploreze alte țări și este mai puțin interesat de destinația către care se îndreaptă personajele sale, dar vizează originea călătoriei lor. De ce Rory, personajul interpretat de Jude Law, aleargă după avere și putere, când prezentul îi oferă deja tot ce ar trebui să viseze? Se pare că cineasul agreează personajele ambițioase, pline de idei mărețe, dar care nu știu cum să le pună corect în practică. Așa este Rory O’ Hara, care caută să urmărească visul american și să-l readucă în Marea Britanie, dar se nasc interogații: „Care este viața pe care o urmărește? De unde vine absolvirea lui?”. Eroul întrupat impecabil de Jude Law reflectă volatilitatea succesului facil. Obsedat de succes, de statutul social și de imaginea unui om avut, Rory O’ Hara (rezonanța numelui sclipitoarei eroine din celebrul Gone With the Wind) pare strălucitor și în cădere. Respingându-și modesta origine, dorind să se impună în lumea celor bogați, Rory O’ Hara este un model de masculinitate toxică.
The Nest reprezintă povestea unei răzbunări, cea a unui om care fantazează că va reuși să urce în ierarhia socială doar prin intermediul banilor. Acțiunea începe în America anilor ’80, când Rory și Allison păreau să trăiască (și) dragostea perfectă. Așadar, filmul începe într-o familie newyorkeză de clasă medie: două mașini în curte, piscină în spate. Într-o nouă dimineață Rory O’ Hara (Jude Law), care se uită îngândurat pe fereastră în timp ce dă un telefon, pare să schimbe toată viața aceasta confortabilă pe care și-a construit-o sieși și familiei sale. În câteva momente, Rory îi lansează ideea soției sale, Allison (fermecătoarea Carrie Coon): cei doi se vor muta cu copiii în Anglia, locul în care Rory a crescut, unde acesta are de gând să aibă o slujbă bănoasă, la o firmă comercială britanică. Allison nu e atât de ușor de convins, însă întotdeauna ea a cedat: e a patra oară în zece ani când familia se mută, și – totuși – e cea mai drastică mutare. El este un ambițios broker, în căutare de noi provocări, iar ea este o pasionată de echitație. Soția lui îl urmează în întreaga mascaradă (la locul de muncă), e de acord să-și joace rolul pentru o vreme, dar va veni și momentul în care măștile vor cădea și fiecare va trebui să-și regleze conturile. Apoi, vedem cum Rory face – alături de soția și cei doi copii, Samantha (Oona Roche) și Benjamin (Charlie Shotwell) – un tur al conacului de țară pe care l-a închiriat în Surrey, care cuprinde mobilă de epocă și un grajd pentru caii lui Allison (instructoare de echitație).
Totul pare prea frumos ca să fie adevărat. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor o demonstrează. Desigur, visul va deraia și acesta se face într-un mare «accident». Bunăoară, Rory crede în șansa lui de a deveni unul dintre cei mai puternici oameni și își mută familia în Anglia, patria sa, unde are ocazia de câștiga foarte mulți bani. După ce își abandonează liniștitul cămin din suburbiile americane, familia este aruncată în nebunia anilor ’80 din Marea Britanie, iar noua lor viață – prea scumpă într-un conac englezesc – amenință să le destrame familia. Orbit de ambiția nemăsurată, neracordată la realiate, Rory va înghiți ultimele resurse ale familiei și va strica relația de încredere cu Allison. Grație interpretării actoricești și scenariului, axul epic se bazează, mai mult, pe emoții, semnificații, trăiri, nu pe fapte. Jude Law reușește să coaguleze imaginea arivistului plin de farmec; deși îi amintește soției că a dus o copilărie plină de lipsuri, își invită mama să-și cunoiască nepotul abia după ce s-a căpătuit.Totuși, își păstrează latura profund umană prin gesturi mici, aparent banale: bărbatul îi aduce ceaiul sau cafeaua soției la pat în fiecare dimineață. Din păcate, păstrează bine dosită și latura impulsivă, adesea autodistrugătoare.
Pe lângă realizarea/regia bine-lustruită a lui Sean Durkin (nu își „judecă” personajele), cel mai mare atu îl constituie alegerea potrivită a actorilor din distribuție, îndeosebi principalii interpreți. Pentru a întruchipa acest cuplu în derivă, erau necesari doi actori experimentați, capabili să combine momente de dulceață, dar și de furie conținută. Nu mai este nevoie să-l prezentăm pe Jude Law, care a reușit în puțin peste un deceniu să treacă de la roluri de playboy la proiecte mai ambițioase din punct de vedere artistic, precum seria The Young Pope sau The Third Day. El este aici perfect în costumul mândrului soț, mincinos și vânat de trecutul său. Partenera sa, Carrie Coon,deși nu are notorietatea lui Jude Law, nu e deloc palidă. Dimpotrivă, actrița, al cărei talent imens putea fi remarcat deja în The Leftovers sau Gone Girl (Regia: David Fincher), este uluitoare în postura de soție trădată, care va căuta să se răzbune pentru viața pe care soțul ei i-a furat-o. Se înscrie în linia tradițională a actrițelor precum Gena Rowlands care, prin statura lor, reușesc să imprime imediat o anumită emoție unui film.
Pentru a reconstitui atmosfera Londrei optzeciste, Sean Durkin a colaborat cu directorul de imagine maghiar Mátyás Erdély (celebru datorită colaborării cu László Nemes, de la filmul Son ofSaul, recompansat cu un premiu Oscar în 2016). Aici, găsim esența operei sale, gustul său pentru planurile-secvență (argument remarcabil pentru disputele din cuplu), dar și pentru peisaje cețoase, care „transcriu” confuzia personajelor de pe ecran. Impresia de neliniște lăsată de film se datorează și imaginilor izbitoare pe care le prezintă artistul maghiar. De asemenea, ilustrația muzicală are rolul de a potența atmosfera angoasantă, accentele marcând prăbușirea morală și financiară a eroilor. Mai ales că anii ‘80 au reprezentat una dintre cele mai stimulante perioade ale pop-ului englezesc, realizatorul a inserat, în The Nest, o piesă delicată compusă de Richard Reed Parry, membru al grupului canadian Arcade Fire, dar și melodii ale unor grupuri legendare precum The Cure, The Psychedelic Furs, Bronski Beat sau New Order.
Într-o scenă, după o noapte albă – în care fiecare dintre cei patru O’ Hara și-a dat în petec -, vor lua un mic dejun împreună; e cel mai fericit moment de familie. Probabil, după cădere mai există speranță. The Nest ne oferă ocazia de a vedea că talentul de povestitor al lui Sean Durkin nu s-a evaporat de-a lungul timpului, nici darul său de a direcționa personajele feminine la perfecțiune. Punerea în scenă este întotdeauna aridă și milimetrică, citând la fel de bine din cinematografia lui John Cassavetes, dar și din filmele de groază din anii ‘70 (Don’t Look Now de Nicolas Roeg), cu conacele sale baroce și cu fascinanta sa bizarerie. Cu cele două personaje ale sale, Sean Durkin, fără a se scufunda în didacticism, descrie cu o precizie glacială anii ‘80 și iluziile provocate de încrederea oarbă în virtuțile neoliberalismului adepților lui Reagan și Thatcher.The Nest rămâne un thriller între cronica întunecată a familiei și coborârea în infernul intimist, o veritabilă dramă de moravuri à la Mike Nichols, dar cu profunde racorduri în contemporaneitate. Da, The Nest/„Cuibul” reflectă casa bântuită, dar de nevrozele personajelor, confiscate în solitudinile lor cotidiene, având ecou în lumea de azi.
Jurnalist, mamă, soție și visătoare cu texte în regulă, ajunsă pe tărâmurile soarelui în Egipt, m-am îndrăgostit iremediabil de aceste locuri și m-am transformat într-o Povestitoare! Acest blog este locul unde povestim despre oameni, locuri, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!
(Melodramă cu nuanțe feministe)
Mădălina Dumitrache 