RSS

Arhivele lunare: aprilie 2023

Zone obscure sub soarele grecesc – The Two Faces of January

Un thriller cu accente romantice este The Two Faces of January, ce  are la bază romanul omonim scris de Patricia Highsmith. Iubitorii de film noir, completat cu glamour şi suspans vor aprecia realizarea acestei noi ecranizări, făcută de cineastul englez de origine iraniană, Hossein Amini (scenarist al producţiei Drive).

Pelicula restituie atmosfera venusiană dintr-un triunghi amoros, ce capătă forme dramatice în urma unei escrocherii, dar şi a geloziei. Cadrul desfăşurării este unul propice unor astfel de pasiuni – însoritele insule greceşti şi labirinticul Istanbul din anii ’60 ai secolului trecut. Scăldat în lumina mediteraneeană – ce se revarsă atât spre Grecia, cât şi spre Turcia -, acest cadru serveşte de minune derulării acţiunii.

Carismaticul actor Viggo Mortensen îl întrupează pe Chester, un bogat om de afaceri în spatele căruia se află, de fapt,  un escroc de bursă. Pornit în călătorie, alături de soţia sa, Colette (Kirsten Dunst), este abordat de Rydal (Oscar Isaac), ghidul american. Vorbitorul de limbă greacă este ispitit de frumuseţea soţiei lui Chester, dar şi de averea acestuia.

Trioul alcătuit de Kristen Dunst, Oscar Isaac şi Viggo Mortensen este atrăgător şi periculos în egală măsură. Dacă reuşita unui film se bazeză, în mare parte, pe distribuţie, de data aceasta, Viggo Mortensen şi-a dat măsura. Interpretarea actorului americano-danez a ţinut trează atenţia şi interesul spectatorilor veniţi să urmărească filmul ce se-ncadrează în aceeaşi categorie cu The Talented Mr. Riplay (1999).

Regăsim, în această peliculă, situaţiile şi personajele romacierei americance, raporturile de forţă dintre eroi şi capacitatea de seducţie a protagoniştilor, variaţiuni criminale cu încărcătură de natură freudiană, învăluite şi de-o aură hitchcockiană. Filmul derulează lupta para-oedipiană declanşată de cele două personaje construite în oglindă. În acest cadru, tânăra femeie se vede redusă la statutul de “trofeu”, în timp ce mare parte a poveştii se concentrează pe relaţia dintre cei doi bărbaţi şi asupra filiaţiei problematice care se conturează. Flamboiantul Chester, care-a câştigat banii pe căi oculte, a fost nevoit să părăsească America în compania tinerei şi încântătoarei sale soţii şi a poposit într-un palace atenian. Celălalt bărbat, Rydal, tânărul ce şi-a pierdut tatăl de timpuriu, vegetează la poalele Parthenonului şi îşi petrece timpul ca ghid turistic, dar şi îmbrobodind turistele încântătoare. Sedus atât  de frumuseţea lui Colette, cât şi ademenit de bunăstarea şi de rafinamentul degajate de Chester, Rydal acceptă imediat invitaţia acestora la cină.

Kirsten Dunst

Aşa cum chiar titlul ne indică, cele două faţete ale “aceleiaşi medalii” (parcă ar fi un Ianus antic), tată şi fiu spiritual se regăsesc în luptă, de-a lungul unei călătorii ce se va sfârşi tragic.Aparent, relaxat şi sofisticat, Chester ascunde secrete întunecate. Când Rydal îi vizitează la hotelul luxos în care sunt instalaţi, Chester îl presează să-l ajute la transportarea unui individ în stare de inconştienţă despre  care spunea că l-ar fi atacat. Rydal acceptă, dar va regreta mai târziu, când evenimentele vor lua o întorsătură nebănuită. Tânărul va fi în imposibilitatea de a mai ieşi basma curată din această încurcătură. Flirtul dintre Rydal şi vulnerabila Colette pune paie pe foc şi declanşează crize de gelozie din partea lui Chester. Se iscă o periculoasă luptă de orgolii între cei doi. Voiajul îi poartă pe cei trei din Grecia, în Turcia, la Istanbul şi spre un final dramatic pe tainicele  alei ale Marelui Bazar.

Într-un climat de tensiune, deşi există şi unele rupturi de ritm, pelicula are şi subtilitate (dialogurile au mereu înţeles dublu), dar se îngrijeşte prea mult de imagine (turnat în Cinemascop). Solid în ceea ce este esenţial, The Two Faces of January este un film de atmosferă ce îi oferă spectatorului imaginea seducţiei efemere. În spatele cadrului natural mirific, este expusă  cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe. În acest thriller, puţin “old school”, dar bine împachetat, se poate vedea (ca într-o tragedie greacă), încă o dată, prăpastia infernului, atunci când sunt stârniţi prea mult zeii.

The Two Faces of January

Regizor: Hossein Amini
Scenarist: Hossein Amini, Patricia Highsmith
Operator: Marcel Zyskind
Muzica: Alberto Iglesias
Producător: Tim Bevan, Eric Fellner, Robyn Slovo, Tom Sternberg
Monteur: Nicolas Chaudeurge, Jon Harris

Distribuţia:
Kirsten Dunst (Colette MacFarland)
Oscar Isaac (Rydal)
Viggo Mortensen (Chester MacFarland)
Daisy Bevan (Lauren)
Yigit Özsener (Yahya)

Articol publicat în revista WebCultura

 

 

Etichete:

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe aprilie 29, 2023 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Avem mereu nevoie de Mary Poppins! – Mary Poppins Returns

Mădălina DumitracheAdio, «Supercalifragilisticexpialidocious»; Bun venit, «Trip a Little Light Fantastic»! La revedere, Julie Andrews!; Bine ai venit, Emily Blunt! Mary Poppins, guvernanta cu cele mai mari talente, și-a reluat serviciul la reședința familiei Banks? Da, pentru că Rob Marshall (Chicago, Nine) a reactualizat pelicula de succes din anii ‘60. Ne-ar putea speria, oare, ideea că o comoară a copilăriei primește gustul actualității? Ne gândim că tocmai din 1964, comedia muzicală realizată de Robert Stevenson a încântat multe generații. Cu o autoritate tămăduitoare și cu o umbreluță magică, fantastica guvernantă a copiilor din familia Banks a pătruns în inimile multor spectatori. O vom revedea, oare, plină de liftinguri sau dansând hip-hop? Nicidecum! Așadar, după o jumătate de secol, Mary Poppins se întoarce pe marile ecrane la fel de radioasă.

1- Mary Poppins

E șic, e retro, e nostalgic! Încă o dată, această veritabilă super-nanny (i)luminează viața cotidiană a celor din familia Banks. Pe uimitoarea Mary Poppins o cunoaștem din saga publicată de scriitoarea Pamela Lyndon Travers (1899-1996). Cel care-a convins-o, cu mari eforturi, pe autoare să-i vândă drepturile de adaptare pentru marele ecran n-a fost nimeni altul decât Walt Disney. Acesta a distribuit-o pe Julie Andrews (o actriță cu educație și experiență teatrală) în rolul principal în lungmetrajul produs în 1964. Mary Poppins Returns, realizat de Rob Marshall, se bazează pe episoade extrase din numeroasele povestiri cu magiciana guvernantă. Se cuvine o mică reactualizare din precedentul „episod”: în primul lungmetraj, semnat de Robert Stevenson, după scrierile realizate de P. L. Travers, micuții Jane și Michael – copiii năzdrăvani, care epuizaseră resursele nervoase ale mai multor bone, sunt preluați de o guvernantă plină de fantezie, ivită într-o bună zi din minunatul cer londonez. Întrupată de fermecătoarea Julie Andrews – prima Mary Poppins – a devenit imediat „o marcă celebră”: umbrela, ținuta vestimentară impecabilă, geanta-valijoară, fiind gata să reorganizeze căminul londonez de pe strada Cherry Tree Lane, la numărul 17. Fără să devoaleze nimic din talentele sale, tânăra englezoaică îi antrenează pe năzdrăvanii puși mereu pe șotii într-o serie de aventuri, doldora de muzică și dans.

2- Mary Poppins

Michael Banks lucrează la banca în care trudise și tatăl lui. La ani distanță, Michael (expresivul Ben Wishaw) a devenit tatăl a trei copii frumoși, Annabel, Georgie și John, dar e copleșit de pierderea soției, iar locuința sa e în pericol de a fi cedată băncii din pricina datoriilor. Creditorii dau târcoale elegantei case, mânați de lupul capitalist încarnat, cu mult farmec, de Colin Firth. Deși e susținut de „sufrageta Jane” (sora lui, întruchipată de simpatica Emily Mortimer), Michael Banks abia face față presiunilor financiare dintr-o Anglie lovită de Marea Criză/The Great Depression. Bunăoară, din imperiul norilor, Mary Poppins consideră că trebuie să intervină și să-și reia slujba. Legătura s-a realizat datorită bulei temporale activate de zmeul micuțului Georgie (Joel Dawson), iar paralela ordine-magie e doar o chestiune de optică (personală).

3- Mary Poppins

Cu virtuozitate, filmul reface legăturile, iar situațiile și personajele trec rapid la generațiile următoare. Regăsim Londra și cartierele șic, străzile populate cu oameni eleganți, parcuri plin de voioșie, iar clădirile-emblemă sunt iluminate grație lampagiului Jack (charismaticul Lin-Manuel Miranda), cel care aprinde mereu felinarele stradale, într-o luminoasă metaforă (biruința luminii printre tenebre). În primitoarea locuință de pe Strada Cherry Tree Lane, cea mai perspicace guvernantă regăsește chiar și masa din marmură, prezentă în primul lungmetraj. Scenariul actual este croit după scrierile australiencei Pamela Lyndon Travers, dar se simte o efervescență socială desprinsă, parcă, din operele lui Dickens. Micuții Banks iau contact cu forța nefastă a finanțelor, dar învață ce înseamnă solidaritatea în momentele de grea încercare. Aeriană (un înger ?), Mary Poppins are forța de a-i face pe amicii ei să decoleze de-adevăratelea. Așadar, Rob Marshall presară peste tot accesorii care permit confruntarea cu legile gravitației: umbreluța-pasăre (cu un cioc locvace), zmeie de hârtie (obiect prețios al membrilor familiei Banks), baloane multicolore vândute de mereu zâmbitoarea Angela Lansbury.

4- Mary Poppins

Realizatorul are, însă, în vedere să o transpună pe Mary Poppins într-un nou univers, păstrând, totuși, elementele de comedie muzicală clasică – inserează scene antologice într-un mix de animație și imagini reale. O mare parte din reușită s-a datorat distribuției în care se regăsesc glorii afirmate, dar și tinere speranțe (Pixie Davies, Nathanael Saleh, Joel Dawson) și – nu în ultimul rând – coloanei sonore semnate de Marc Shaiman. Nu e de ici-de-colo s-o revezi pe Meryl Streep în postura unei patroane de butic (reparații pentru orice soi de obiect) și să-i admiri accentul (voit fals) rusesc printre efectele vizuale abracadabrante, în vreme ce Dick Van Dyke (prezent și în distribuția din 1964) umanizează universul băncii, într-un număr dansant plin de veselie. Bătrânul amiral (David Werner), vecinul familiei Banks, nu se lasă nici el mai prejos și țintește mereu unde trebuie, chiar și în Big Ben – celebrul Turn cu Ceas din Londra. În ceea ce o privește pe Emily Blunt, care duce pe umerii săi tot greul, reușește cu brio să îi succeadă minunatei Julie Andrews. Cu largă paletă de nuanțe, irezistibila Emily Blunt devine ba grațioasă, ba severă, fiind mereu subtilă și… enigmatică. Frumusețea, prospețimea și ținuta perfectă o transformă într-o perfectă Mary Poppins, plină de bunăvoință unsă cu jovialitate bine-ponderată. Fermecătoarea actriță a păstrat stilul inconfundabil (excentric & impecabil) al renumitei eroine și i-a împrumutat mult din șarmul său natural.

5- Mary Poppins

Trebuie să apreciem cum se cuvine acest delicat omagiu adus copilăriei fericite, așa cum ni l-a livrat odinioară magul de la Burbank/Walt Disney. Deliciile vârstei de aur se insinuează în culori acidulate, printre norișori pufoși, conectate la viteza unor bikeri bine-antrenați refăcând o buclă temporală necesară. E nevoie de visul de a putea evada dintr-o lume plină de tenebre, e necesar să atingi norii, să hrănești păsările cerului, să crezi în magie și să rămâi inocent. Zâna bună, consolatoarea perdanților și-a năpăstuiților trebuie să rămână în schemă așa cum este: severă, ghidușă, incomodă, niciodată sentimentală. Dar ce caracter ! Avem mereu nevoie de Mary Popppins!

Regia: Rob Marshall
Scenariul: David Magee, Rob Marshall, John DeLuca după seria de cărți Mary Poppins scrise de Pamela Lyndon Travers/P.L. Travers
Imaginea: Dion Beebe
Decorurile: John Myhre
Costumele: Sandy Powell
Sunetul: Eugene Gearty, Renee Tondelli
Montajul: Wyatt Smith
Muzica: Marc Shaiman, Scott Wittman
Distribuția:
Emily Blunt – Mary Poppins
Lin-Manuel Miranda – Jack
Ben Whishaw – Michael Banks
Emily Mortimer – Jane Banks
Julie Walters – Ellen
Pixie Davies – Annabel Banks
Nathanael Saleh – John Banks
Joel Dawson – Georgie Banks
Colin Firth – William Weatherall Wilkins
Meryl Streep – Verișoara Topsy
Dick Van Dyke – Mr. Dawes
Angela Lansbury – Vânzătoarea de baloane

Data premierei în România: 21 decembrie 2018

Durata: 130 minute

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Avem mereu nevoie de Mary Poppins! – Mary Poppins Returns

Scris de pe aprilie 27, 2023 în Cinema, Educaţie, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Potpuriu de Nu-mă-uita – „The Vow”

Paige şi Leo sunt doi tineri frumoşi, boemi care duc o minunată viaţă de cuplu în Chicago. Totul este idilic, cei doi artişti trăiesc idealul de viaţă boem-burghez, având cariere promiţătoare. El conduce propria companie de înregistrări. Ea a abandonat studiile de drept, urmează cursuri la Chicago Art Institut şi este sculptoriţă. Datele par a fi desprinse din poveştile de dragoste Harlequin. Viaţa celor doi hipsteri curge normal până când un accident de maşină le schimbă destinele. Nefericitul eveniment, petrecut într-un Chicago înzăpezit, curmă fericirea tinerilor.

Povestea din acest film s-a născut dintr-un caz real, dar, deşi este inspirat din realitate, filmul realizat de scenaristul-regizor Michael Sucsy nu prezintă multe repere ale vieţii socio-economice din perioada aceea, ci se concentrează mai mult pe povestea celor doi protagonişti.

Rachel-McAdams-Channing & Tatum (În medalion, cuplul real care a inspirat povestea de pe ecran)

Leo se recuperează destul de repede, pe când Paige se cufundă într-o comă temporară. Revenirea ei din această stare aduce, însă, o altă problemă: amnezia temporară. Aflat pe marginea patului ei de spital, Leo este luat drept medic de tânăra amnezică. Paige a uitat „toată fericirea” ca în cântecul lui Mort Shuman.

Tandemul actoricesc Channing Tatum (Leo) – Rachel McAdams (Paige) te poate face să lăcrimezi, mai ales dacă ne reamintim performanţa de interpretare a tinerei canadience, Rachel McAdams, din pelicula The Notebook (2004, R. Nick Cassavetes). La trezirea din comă, Paige este mirată să afle că preşedintele ţării este senatorul Obama. Tânăra nu-şi mai aminteşte ultimii cinci ani din viaţa ei, o perioadă plină de schimbări semnificative. Ea se crede logodită cu Jeremy (Scott Speedman), omul de afaceri încă îndrăgostit de ea şi i se pare dificil să îl accepte pe Leo, cu stilul său boem de viaţă. Revenirea ei la tutela parentală, în perioada amneziei, a făcut să reapară Paige – burgheza pasionată de drept, care credea că dragostea nu poate ţine de foame. Paige se trezeşte, practic, cu un an înainte de a-l cunoaşte pe Leo, înainte de a deveni un spirit liber, boem, artist. Decis să reia totul de la zero, Leo încearcă să o recucerească, dar cursa aceasta este dificilă pentru că nu o mai regăseşte pe fata de dinainte. Ajunge în faţa unei mari dileme: o mare dragoste se poate naşte de două ori?

Iubirea este rezultatul unei combinaţii favorabile între sincronizare şi invariabila legătură cu o persoană anume. The Vow creează un teren de joc formidabil în care se confruntă pasiunea şi aversiunea. Michael Sucsy trage sforile în aşa fel încât să resusciteze o dragoste aflată în colaps. Deşi nu ajunge la performanţa din Random Harvest (1942, R. Mervyn LeRoy) o capodoperă despre dragoste şi amnezie, filmul din 2012 încearcă să afle dacă iubirea rămâne neschimbată indiferent de circumstanţe, dacă îşi păstrează esenţa chiar dacă fundalul este schimbat.

Dincolo de baza solidă, The Vow examinează condiţiile obiective pentru a defini dragostea, ca într-un laborator ştiinţific. De asemenea, filmul lui Sucsy atacă şi problematica liberului arbitru, atingând coarda sensibilă a publicului feminin. Bazându-se exclusiv pe distribuţie, filmul poate părea un potpuriu de Nu-mă-uita, cu flashback-uri siropoase, cu multe clişee. Tânăra Rachel McAdams se simte în largul ei cu acest gen de partitură, iar actorul Channing Tatum este adorabil în amorul său disperat. Deşi este un actor decorativ (ex-model-stripper) acumulează capital de simpatie din partea spectatoarelor dornice să vadă şi altceva decât Russell Brand, Seth Rogen sau Adam Sandler. În film, nu există glumiţe pigmentate cu aluzii la sex à la Jennifer Aniston sau Cameron Diaz, doar unele accente de dramă old-fashioned.

Rachel-McAdams-Channing & Tatum @”The-Vow” – Copyright Sony Pictures Entertainment

Pelicula The Vow poate fi un antidot pentru cinismul care ne copleşeşte în comediile americane actuale, încercând astfel să întărească ideea că dragostea nu a dispărut definitiv.

Regizor: Michael Sucsy
Scenarist: Jason Katims, Abby Kohn, Marc Silverstein, Michael Sucsy
Compozitor: Michael Brook, Rachel Portman
Operator: Rogier Stoffers
Producător: Gary Barber, Roger Birnbaum, Jonathan Glickman, Paul Taublieb
Monteur: Melissa Kent, Nancy Richardson
Distribuţia: Rachel McAdams (Paige), Channing Tatum (Leo), Scott Speedman (Jeremy), Jeananne Goossen (Sonia), Jessica Lange (Rita Thornton), Sam Neill (Bill Thornton), Tatiana Maslany (Lily)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Potpuriu de Nu-mă-uita – „The Vow”

Scris de pe aprilie 26, 2023 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete:

Caracterul contradictoriu al singurătăţii

Lecţia lui Robinson Crusoe

Există singurătăţi asumate, fortuite, impuse, singurătăţi morbide, singurătăţi “colective”, singurătăţi “creatoare”, singurătăţi goale, fără miză; există singurătăţi cu sens şi singurătăţi vulgare. Toate par a avea, la capătul lor, un “ceva” în comun – calvarul de a rămâne cu tine însuţi – spaima că, în final, nu te-ai mai putea suporta.

Să ne aducem aminte şi să privim asupra vestitului (personaj) Robinson Crusoe. Ştia despre sine că “niciodată nu făcuse ceea ce se cuvine”, părea a fi înţeles că “ceea ce se cuvine” nu e “ceea ce ştie toată lumea”, ceea ce se dobândeşte printr-o educaţie standardizată a societăţii.

“Ceea ce se cuvine” trebuie să afli, să obţii prin căutare şi risc (acţiune directă asupra realităţii), printr-o temporară punere între paranteze a convenţiei publice.

Norocos în plină neşansă, ajutat chiar de neajutorarea sa, Robinson va descoperi, uimit, că amărăciunea însingurării sale este plină de daruri şi că în dezordinea destinului său există o ordine profundă.

Insula îi este, de acum înainte, suficientă sieşi: din spaţiu al rătăcirii ajunge un loc al întemeierii. Singurătatea devine “instructorul” exigent pentru viaţa în lume, insula nu-i evadare, nu-i detaşare – cum se crede – ci, propedeutică, exerciţiu, askesis (askēsis).

Drumul spre euforia paradisiacă a comuniunii cu ceilalţi nu e decât exaltare utopică, dacă nu treci prin experienţa radical-formativă a “pustiei”.

Singurătatea are o descendenţă sacră, din moment ce miturile cosmogonice povestesc despre singurătatea lui Dumnezeu. Sociabilitatea este actul “conspirativ” al omului împotriva motivaţiei divine, care a întemeiat lumea. Orice colectivitate umană e, din perspectiva aceasta, un protest rafinat contra singurătăţii.

Avem nevoie de singurătate, aşa cum avem nevoie şi de ceilalţi.
Articol publicat în revista WebCultura

singuratate

(grafică de Souichi Furusho)

 

Etichete: , , , , ,

CRIMĂ ȘI PEDEAPSĂ – „THE TRAGEDY OF MACBETH”

Shakespeare a scris unul dintre cele mai înfricoșătoare thrillere din corpus teatral britanic. Acest lucru l-a înțeles Joel Coen și, chiar dacă înseamnă câteva tăieturi din textul original, care este deja scurt, „The Tragedy of Macbeth” păstrează toată frumusețea și tensiunea verbului. Așadar, noua adaptare a lui Macbeth, realizată de Joel Coen (fără fratele său, Ethan) nu a fost lansată în cinematografe, ci doar pe platforma video (cu abonament) Apple.

Noua adaptare optează pentru atemporalitate: montajul tăiat la linie, care îi cucerește pe neofiții dramaturgiei shakespeariane, estetica rafinată, dar și anxietatea indusă de pelicula alb-negru, cât și alegerea de a face din cuplul Macbeth un monstru cu două capete. Avem parte, deci, de crimă, cel mai machiavelic sau impulsiv păcat, gratuitatea violenței și ritmul rapid al narațiunii: fără îndoială, suntem în casa unuia dintre frații Coen. Această versiune este minimalistă, dar și fidelă textului. Joel Coen cheamă fantoma lui Orson Welles pentru un film care seamănă mai mult cu un capriciu. Regăsim pe ecran sclipiri de luciditate și explozii de nebunie. În rolul lui Macbeth, un obișnuit al lui Shakespeare: Denzel Washington. El întruchipează – cu o acuratețe impresionantă – turpitudinea interioară a unui om care se lasă devorat de putere, chiar dacă asta înseamnă să-i devoreze pe alții și să facă să domnească teroarea. În fața acestei băi de sânge, la a cărei provocare a contribuit, Lady Macbeth (Frances McDormand) pare să țină capul sus… o vreme. Însoțit de Bruno Delbonnel (director de imagine), sapă o brazdă formalistă derutantă la început, dar al cărei orizont pare blocat – acesta este riscul exercițiului de stil la fel de mult ca și cel al omagiului. Doar câteva viziuni expresioniste puternice ies în evidență, dar acestea privesc în principal vrăjitoarele profetice cu adevărat terifiante și turmele de corbi care le însoțesc. Joel Coen preferă suprafețele netede ale unei arhitecturi postmoderne realizate din decorațiuni aerisite și aproape pustii. Peisajele goale se regăsesc mai degrabă pe chipurile protagoniștilor îmbătrâniți, adesea filmate în prim-plan.

«The Tragedy of Macbeth»: Frances McDormand, Denzel Washington © Copyright Apple/A24

Așadar, nu există scene mari de luptă sau cadre lungi ale decorurilor medievale în această reinterpretare rafinată a tragediei despre ispita răului. Într-un cadru general în alb-negru, de o mare eleganță, directorul de imagine (Bruno Delbonnel) multiplică jocul de umbre de inspirație expresionistă. În acest decor, eminamente teatral, la întoarcerea dintr-o campanie victorioasă, lordul Macbeth (Denzel Washington, imperial) se întâlnește cu trei vrăjitoare care îi prevestesc un loc pe tron. Totuși, va fi necesar să provoci soarta pentru ca profeția să se împlinească. Cu o privire sumbră, Denzel Washington își șoptește tiradele în fața camerei de filmat cu un aer ușor obosit pe alocuri; cu toate acestea, face posibilă rememorarea imensității carismei sale.

Vasalul loial se îndoiește înainte de a porni pe calea asasinatului politic, dar soția lui este responsabilă pentru a-l convinge (Frances McDormand, puțin prea discretă pentru a realiza alchimia cu partenerul ei). Între fulgerări de luciditate și izbucniri de nebunie, Macbeth, în timpul unei scene premergătoare crimei, se întreabă (în timp ce este fascinat de ceea ce vede la capătul coridorului care duce la camera regelui): „Este un pumnal sau un simplu mâner strălucind noaptea? ”. Viitorul rege este vrăjit de oracole sau caută pretexte pentru a-și satisface ambiția? Tema ezitării, caracteristică eșecurilor umane, este prezentă și în versiunea lui Joel Coen. Coborârea în iad a vinovăției și a paranoiei nu este atât de subtilă, e punctată aici de zgomote înăbușite, care îi chinuie pe Lady Macbeth și pe soțul ei, precum bătăile unei numărători inverse, înainte de finalul inexorabil.

Macbeth este, cu siguranță, una dintre cele mai întunecate piese ale lui Shakespeare, întotdeauna contaminată de cruzimea excesivă a unei Lady Macbeth (aici interpretată de Frances McDormand, soția regizorului), dar Kurosawa (în Throne of Blood), mai mult decât Welles, reușise să dezgroape o neașteptată melancolie în spatele nebuniei criminale a cuplului, a cărei manifestare a luat forma uneia dintre cele mai frumoase cadre filmate de cineastul japonez: pădurea plimbătoare.

Cantonat în rigoarea unui dispozitiv estetic, Joel Coen alternează izolarea verbului shakespearian în cadre strânse cu priveliști monumentale și recurge la utilizarea romantică a mașinii de fum. „The Tragedy of Macbeth” rămâne doar un omagiu adus filmului în alb & negru și expresionismului german, dar și soției sale, Frances McDormand, care a inițiat proiectul.

Frances McDormand « The Tragedy of Macbeth » (2022), de Joel Coen. Photo © Allison Rosa – Apple TV+ – A24 – IAC Films

Regia: Joel Coen

Scenariul: Joel Coen după Macbeth de William Shakespeare

Imaginea: Bruno Delbonnel

Decorurile: Nancy Haigh

Costumele: Mary Zophres

Montajul: Joel Coen

Muzica: Carter Burwell

Distribuția:

Denzel Washington – Macbeth

Frances McDormand – Lady Macbeth

Brendan Gleeson  – Regele Duncan

Corey Hawkins – Macduff

Durata: 1h45

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la CRIMĂ ȘI PEDEAPSĂ – „THE TRAGEDY OF MACBETH”

Scris de pe aprilie 23, 2023 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Oscar

 

“Cum vă place” cu Jacques Melancolicul

“În puţul adânc de-a mea melancolie/Nu contenesc să scot apa Speranţei/Din ea îmi fac cerneală ca să scriu/Şi-atunci când scriu eu inima-mi cernesc/Norocul vine să îmi rupă foaia/Şi aruncă totul cu mare felonie,/În puţul adânc de-a mea melancolie.” (Charles d’Orléans)

Jacques

Pădurea, ca tot jocul esenţei şi al aparenţei, al măştilor şi al motivului “lumii ca scenă“, toate de factură barocă, e deopotrivă un spaţiu al descompunerii. Singurul personaj care surprinde această dimensiune a temei, cu rădăcini în Eclesiast, e Jaques Melancolicul. Toate replicile lui sunt scrise cu cerneala invizibilă a melancoliei. Aidoma lui Odiseu, Jacques Melancolicul şi-a astupat urechile cu dopurile de ceară pentru a nu mai auzi acel ducdame, cântecul cu care vechii greci îi invocau pe nebuni într-un cerc. Nu întâmplător acest personaj are acces la timp, de vreme ce e singurul care îl întâlneşte pe nebunul cu ceasornic, ce-i aminteşte de celebrul topos fugit irreparabile tempus.

A Scene From ‘As You Like It’ Rosalind Celia And Jacques In The Forest Of Arden A Scene from ‘As You Like It’: Rosalind, Celia and Jacques in The Forest of Arden, 1864 Buckley, John Edmund (1820-84) – Private Collection/Photo Christie’s Images © The Bridgeman Art Library

Jacques este singurul om din codrul Ardeni capabil să “audă” timpul, timpul care în afara pădurii curge normal. Melancolia lui Jacques e deopotrivă scăpărătoare şi scormonitoare. El a învăţat, ca orice intelectual, lecţia trupului nostru trecător prin lume şi serveşte drept învăţător atât regilor uzurpaţi, cât şi predicatorilor care se îndrăgostesc, ca întotdeauna la Shakespeare, anapoda. Jacques Melancolicul e un fost călător, un om ros de curiozitate, care se închide în grota lui, căutând liniştea meditaţiei. El îi serveşte mai curând pe cei învinşi, rămânând în acest timp, «clovnul tragic», «paiaţa absolută», «actorul total» care transformă viaţa într-o imensă scenă. Sminteala lui e mult prea profundă, el trăieşte o criză metafizică, comparabilă, poate, cu cea a omului modern, e un spirit înrudit cu mult-prea-nefericitul prinţ al Danemarcei.

Jacques prezintă, în mod clar, filosofia postmodernă, prin viziunea lui asupra lumii – este cinic, istovit şi batjocoritor. Îi ia peste picior pe toţi cei care caută numai lucruri pozitive. Singura lui speranţă este propria-i definiţie a înţelegerii rosturilor. Trăieşte într-o tensiune constantă pentru că ştie că melancolia pură nu-i o soluţie, dar nici optimismul nu-l poate accepta.

Cu mult timp înainte de Nietzsche şi Sartre, Shakespeare a creat deja, prin Jacques, un arhetip al omului postmodern – disperat şi sfâşiat de contradicţii.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la “Cum vă place” cu Jacques Melancolicul

Scris de pe aprilie 22, 2023 în Înţelepciune, Cultură, Cărţi, Eseu, Fugit Irreparabile Tempus

 

Etichete:

MIC TRATAT DESPRE CUPLU – „ARTA LA DOMICILIU”

Care mai este astăzi situația cu amorul, ce mai înseamnă un cuplu/duet, mai comunicăm eficient unii cu ceilalți? Seria acesta de întrebări ascunde o falsă problemă, fiindcă ceea ce l-a interesat pe Dragoș Huluba este re-actualizarea unor clasici ai literaturii dramatice: Teodor Mazilu, Ion Băieșu, Dumitru Solomon și, mai ales, I.L. Caragiale. Cu siguranță, directorul de scenă a pornit de la premisa de a-i integra pe acești autori celebri sensibilității contemporane și a marșat din plin. Mai abitir decât oricând, în contextul crizei sanitare mondiale, «livrarea la domiciliu» face parte din cotidian, bunăoară și arta s-ar putea circumscrie acestui moment.

Viziunea regizorală din spectacolul Arta la domiciliu este una originală, în care textele lui Caragiale, Mazilu, Băieșu și Solomon sunt decupate și reasamblate trimițând „măștile” într-o neliniștitoare răspântie,  la intersecția ultimelor evenimente (mondiale). Bunăoară, «grozăviile iubirii» (etapele iubirii în cuplu) vor fi prezentate într-o versiune digest potrivite unei înțelegeri care să împace seriozitatea cu năzdrăvănia, subtilul cu mainstreamul, absurdul cu umorul și candoarea, lăsând deoparte textul clasic, bazat pe intriga coerentă, spre a plonja în caruselul ameţitor al ideilor lansate prin replici şi reacţii omeneşti. Montarea este vizibil marcată de postmodernism, căci Prezentatorul (Răzvan Krem Alexe, un veritabil M.C Master of Ceremonies / Maestru de Ceremonii) explică spectatorilor esența tablourilor care vor umple spațiul teatral de pe scena Teatrului de Comedie din București.

Răzvan Krem ALexe © Mihnea Irimia

Tot el este și cel autorul compoziției  muzicale „De bine de rău” din miezul piesei. Songul live e momentul în care idolul adolescenților de astăzi, Maluma, pare să îl aprobe  („Muy lindo en Instagram lo que posteas”/ Foarte frumos ceea ce postezi pe Instragram).

Gagul își face apariția din primele momente în care regizorul-actor își invită spectatorii în livingul unui cuplu din «cuminții» ani ’50, atunci când familia tradițională „scria istoria”. În costume racordate la epocă, Soțul (Dragoș Huluba) și Soția (Violeta Huluba) examinează raporturile umane la scară mică (familia extinsă: situația maritală a unicei lor fiice, care imită destinul părinților). Montarea mizează pe farmecul replicilor mixat cu ironia fină și subtilitatea jocului actoricesc.

Dragoș Huluba, Angel Popescu, Violeta Huluba, Simona Stoicescu © Mihnea Irimia

Tema centrală fiind «cuplul», conceptul se coagulează, ajunge la acumulări, până la ciocniri. Așadar, mici şi strălucitoare perle de literatură – nu întotdeauna dramatică -, sunt organizate într-un veritabil carusel. Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri vii, spectacolul construiește – astfel – imaginea unei lumi materialiste, în care falsele valori se suprapun peste cele reale, dezvăluind un mecanism al dezumanizării. Universul scenic rimează perfect cu cel al vremurilor noastre: un veritabl show mediatic, cu persoane aflate într-o permanentă cursă după apreciere, univers care a furnizat viziunii regizorale solide repere, incitante sugestii, dar și un racord cu lumea actuală, un apel la spiritul vremii/Zeitgeist. Trei cupluri vor dansa, vor comunica prin gesturi, dar și prin cuvânt/logos, și vor umple spațiul cu o energie debordantă.

Axul care le susţine este tocmai relaţia de cuplu, dezvăluită – cu luciditate şi umor – între mecanismele sale constitutive și degenerarea în mofturi sau rutină agasantă. Adesea, umorul (apropiat de cel britanic) se altoiește pe fandacsiile caragialiene. Directorul de scenă invită spectatorul să pătrundă în coșmarul din spatele „coliviei de aur”. După tevaturile conjugale ale primului cuplu (Soțul și Soția), urmează gamele – însoțite de vreun diz sau bemol  – ale altor două perechi strivite de dileme (nuanțarea unor termeni precum dragoste sau iubire) în spațiul îngust al căsniciei. De-a lungul celor 95 de minute, regăsim, de fapt, cuplul modern pierdut între propriile nevroze și cele ale lumii avide de spactaculos. Violeta Huluba & Dragoș Huluba ne demonstrează cum se poate trece de la visul frumos la degradare, devoalând fisurile din povestea cu Feți-Frumoși și zâne. Ca într-un sitcom uriaș, se trece ușor de la „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” la „Familia Bundy (Married… with Children)”.

Violeta Huluba, Dragoș Huluba © Mihnea Irimia

Cu aerul unui veritabil Charlot modern, Dragoș Huluba se străduiește să ofere un răspuns întrebării: „Familia (mai) e baza societăţii ?”, alături de expresiva Violeta Huluba, care semnează și  asistența de regie, marcând coeziunea ideilor. Tot ei presară ambiguitate în postura musafirilor nocturni à la Matrix, încercând să tranșeze problema din Bad Romance (eșecul amoros generalizat; pare a fi tot mai dificil de trasat o frontieră clară între rostul și statutul bărbatului și al femeii în lumea actuală).

Deriva cuplului de pe scenă nu este decât pretextul pentru demonstrația regizorului, care-și continuă demascarea unor tare ale lumii actuale: superficialitate, viața în ritm «fast forward» şi fandacsiile rebotezate depresii. Realizat pe calapodul cuplului disfuncțional total, duetul realizat de Simona Stoicescu și Angel Popescu ironizează fin contrastul dintre falsa armonie și ipocrizie. La acești doi interpreți, contrazicerile devin un bun prilej de etalare a calităților umoristice; schimburile de replici, privirile cu subînțeles par desprinse dintr-o (voit) pseudo-soap-opera.

Angel Popescu, Simona Stoicescu © Mihnea Irimia

Cuplul e construit pe un contrast de cantitate, frizând ridicolul: planturoasa Fată/Simona Stoicescu îi subminează mereu autoritatea fragilă a firavului Soț/Angel Popescu. Falsa armonie e mereu evidențiată, ba de costume (Fata e costumată în roz fondant, într-un vizibil contrast cu trupul supraponderal), ba de gesturi (Soțul Fetei își ascunde privirile cu subînțeles după un imens buchet de flori sau după o suită de… tuse nervoasă).

Printre notele false din dramele conjugale, regăsim replicile acide ale unui cuplu desprins parcă din „Cui i-e frică de Virginia Woolf”, dacă n-ar suna așa de neaoș românesc, replici urzite de autori precum Dumitru „Dolfi” Solomon sau Teodor Mazilu. Smaranda Caragea și Liviu Pintileasa întruchipează cu mult aplomb doi amorezi cârcotași și, adesea, scandalagii.

Smaranda Caragea, Liviu Pintileasa © Mihnea Irimia

Energica și spirituala actriță Smaranda Caragea bulversează spectatorii cu franchețea ironic-dominatoare când este Ea și stârnește hohote de râs când devine Efimița (postmodernă). În materie de comportamente capricioase, Liviu Pintileasa excelează într-un veritabil recital de satiră și umor. Se identifică, remarcabil, cu Lunganul din lift, momentul în care absurdul e la el acasă, înlocuind tandreţea, compasiunea și buna înţelegere. Directorul de scenă a strecurat (subtil) și aici o nouă problemă a timpurilor actuale: identitatea de gen (Grasul e interpretat de Simona Stoicescu) și ura iscată dintr-o situație accidentală aparent inofensivă.

Smaranda Caragea, Violeta Huluba, Dragoș Huluba, Liviu Pintileasa, Angel Popescu, Simona Stoicescu © Mihnea Irimia

Gradual, bine reglate, episoadele se succed atât pe scândură în decorul eficient, cu multiple funcționalități (decorul: Teodor Badiu), cât și pe ecranul video din fundal (ilustrația video: Dragoș Huluba), susținând cu imagini (antropologie culturală: cupluri de mamifere, evenimente sociale internaționale, scene din filme hollywoodiene celebre) discursul scenic. Plauzibilitatea acestei montări ce demonstrează că „panoplia high-tech  și confortul sunt însemnele unei lumi golite de sens” este oferită de temperamentul scenic al celor șapte actori talentați, coordonați cu măiestrie de Dragoș Huluba. Finalul deschis, după un respiro de „teatru în teatru”, îndeamnă la meditație în acordurile clasicului Play It AgainSam din Casablanca.

„Arta la domiciliu” (Scenariu dramatic de Dragoș Huluba după texte de Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Ion Băieșu și I. L. Caragiale)

Regia: Dragoș Huluba

Scenariul: Dragoș Huluba

Asistent de regie: Violeta Huluba

Decor: Teodor Badiu

Costume: Violeta Huluba

Ilustrația audio, video: Dragoș Huluba

Compoziție muzicală „De bine de rău”: Răzvan Krem Alexe

Fotografii: Mihnea Irimia

Distribuția: Angel Popescu, Dragoș Huluba, Liviu Pintileasa, Răzvan Krem Alexe, Simona Stoicescu, Smaranda Caragea, Violeta Huluba

Durata spectacolului: 1 h 35 min.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la MIC TRATAT DESPRE CUPLU – „ARTA LA DOMICILIU”

Scris de pe aprilie 18, 2023 în Cultură, Teatru

 

Arta de-a înghiţi pastila – „Side Effects”

Filmul lui Soderbergh, Side Effects, povesteşte despre seducţie, în multiplele ei ipostaze. Realizatorul peliculei Erin Brockovich (2000) se dovedeşte un adevărat „cameleon” prin disponibilitatea de exprimare în varii forme artistice. În calitate de regizor, a abordat fresca istorică în Che, filmul de acţiune în Haywire sau un SF-dezastru în Contagion. Iar acum revine la producţiile cu substrat social în pelicula Side Effect (2013).

Jude Law, Catherine Zeta-Jones, Channing Tatum, Rooney Mara © Open Road Films

Se cuvine menţionată atenţia vădită de acest cineast, în cele mai recente pelicule ale sale, pentru corporalitate. În sensul ăsta, regizorul a apelat la persoane specializate – actriţe porno, campion MMA sau stripper – la realizarea filmelor Girlfriend Experience, Haywire, Magic Mike. De data aceasta, a folosit actori cu care a mai colaborat (Channing Tatum în Magic Mike) şi a apelat la serviciile scenaristului Scott Z. Burns precum şi ale compozitorului Thomas Newman, realizând o peliculă cu accente de thriller.

Channing Tatum and Rooney Mara / Photo by Eric Liebowitz – © Open Road Films

Emily Taylor (Rooney Mara), o newyorkeză de 28 de ani, îşi redobândeşte soţul, „băiatul de aur” (Channing Tatum), întors de la puşcărie graţie bunei purtări. Nu pare uşoară reluarea vieţii conjugale după o absenţă de patru ani. Emily prezintă o simptomatologie a depresiei cu tendinţe de suicid. Acest fapt o va duce la psihiatru – Jon Banks (Jude Law), mare amator de „soluţii” chimice. Convins de către Victoria Siebert (Catherine Zeta- Jones), fostul psihiatru al tinerei, Banks o va trata cu Ablixa, un medicament din ultima generaţie de antidepresive. Graba lui de-a prescrie astfel de tratament se justifică prin „dărnicia” producătorilor. Laboratoarele farmaceutice îi oferă 50.000 de dolari pentru a-şi transforma pacienţii în cobai. Suma obţinută astfel îi permite să-şi ducă traiul într-un apartament chic şi să achite taxele de şcolarizare ale fiului său vitreg. În ciuda efectelor secundare (somnambulism), Emily insistă să i se administreze tratamentul pentru a-şi revitaliza viaţa conjugală (inclusiv libidoul). Toată lumea profită până când este descoperit cadavrul soţului lui Emily, iar aceasta nu îşi aminteşte nimic. Ce se petrecuse? Cine e vinovat? Banks îşi pierde controlul, reputaţia şi pică pradă acceselor de paranoia.

Jude Law & Catherine Zeta-Jones © Open Road Films

Thrillerul medical virează spre filmul noir, injectând în procesul narativ abateri seducătoare. Scenaristul, Scott Z. Burns, s-a documentat minuţios şi a răstălmăcit povestea, transformând situaţii. Filmul realizat de Soderbergh amestecă tehnici à la Hitchcock şi Brian De Palma, aducând schimbări de perspectivă şi jucându-se atât cu protagoniştii, cât şi cu spectatorii. În acest amestec, regăsim cam multe „condimente” puse laolaltă: crimă, manipulare, şantaj, climat paranoic, fraudă la Bursă, femei fatale. Singură, muzica new-age nu reuşeşte să creeze suspansul, ci doar să incite. Secvenţele se leagă mecanic una de cealaltă, le lipseşte un crescendo şi pauza necesară pentru revigorarea electrocardiogramei de thriller.

Jude Law, Steven Soderbergh (Ragizorul filmului), Rooney Mara, Scott Z. Burns (Scenaristul filmului) Photo by Sean Gallup © Getty Images

Filmul creionează, în filigran, portretul generaţiei Prozac / Zoloft, rătăcită printre ofertele generoase ale unor producători lipsiţi de scrupule. Regizorul plasează pelicula sub semnul dublului sens, ca în celebrele filme ale lui Hitchcock, Vertigo şi Psycho.

Jude Law & Rooney Mara © Open Road Films

În acest comerţ de suprafaţă, identificăm cu uşurinţă fragilitatea umană şi deriva morală. Realizatorul este foarte atent să obţină o peliculă sofisticată, totuşi pierde din adâncimea personajelor. Jude Law este  bine ancorat în personaj, deşi are un aer uşor depăşit în scena în care pare un fel de Carrie Mathison, din seria Homeland, construind un zid din fotografii şi documente. Channing Tatum, chipeş şi optimist, este doar frumuşel. Catherine Zeta-Jones îngroaşă în exces tuşele şi disipează ambiguitatea personajului. Singura care glisează cu farmec între fragilitate şi perversiune este Rooney Mara. Această frumuseţe palidă şi atipică, care a început timid, cu apariţii în seriale, şi-a depăşit teama de eşec şi a început să participe la castinguri serioase. Partitura din The Girl with the Dragon Tatoo i-a adus nominalizarea la premiul Oscar, în anul 2012. De data aceasta, rolul complex din Side Effects o ajută pe această tânără aparent fragilă şi delicată să demonstreze că a dezorienta este, uneori, o artă.

Rooney Mara Photo by Barry Wetcher © Open Road Films

Filmul cu teză denunţă devierile mercantile ce se nasc din durerea psihică, dar o face într-o manieră prin care thrillerul se abandonează în faţa unei viziuni cu multe variaţiuni cromatice şi stilistice. Filmul conţine chiar şi o pată strălucitoare, prin acele flashbackuri ca o reclamă cu conace idilice. Efectele secundare pot lăsa un gust amărui, acela al înşelătoriei de după „perdea”, devoalând un „le mal de vivre” contemporan.

Regizor: Steven Soderbergh
Scenarist: Scott Z. Burns
Compozitor: Thomas Newman
Producător: Lorenzo di Bonaventura, Scott Z. Burns, Gregory Jacobs
Distribuţia: Rooney Mara (Emily Taylor), Jude Law (Jonathan Banks), Channing Tatum (Martin Taylor), Catherine Zeta-Jones (Dr. Victoria Siebert), Gummer Mamie (Kayla), Vinessa Shaw (Dierdre Banks), Greg Paul (Agent securitate), David Costabile (Carl Millbank), James Martinez (Poliţist comunitar), Andrea Bogart (Tracey Sutton)

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit
 
Comentarii închise la Arta de-a înghiţi pastila – „Side Effects”

Scris de pe aprilie 17, 2023 în Blockbuster, Cinema, Moravuri, Relativitate

 

Etichete:

Începutul e sfârșitul – 10 lucruri pe care ar trebui să le facem înainte de a ne despărți

10 Things We Should Do Before We Break Up

Un romantism surprinzător și un fel de duioșie ni se furișează după vizionarea acestui film al cărui titlu (nefericit) pare mai lung decât durata de rulare: 10 Things We Should Do Before We Break Up.

Nu reiese clar de cât timp Abigail este singură, dar pentru cea mai bună prietenă a sa devine clar că trebuie să-i aranjeze cu întâlnire care să o facă să treacă mai departe de fostul ei soț, Tim. Așadar, Abigail se vede cu un alt tip. În 10 Things We Should Do Before We Break Up, Christina Ricci este Abigail, o mamă singură a doi copii care nu pare să aibă prea mult timp și pentru dragoste. Ea nu pare deloc neîmplinită, în mod clar e fericită în carieră și se bucură de copiii ei, dar există un indiciu evident de singurătate. Bunăoară, după acea întâlnire aranjată cu Benjamin (Hamish Linklater) dezvoltă un soi de relație cu acest tip, deși i se păruse din capul locului cam imatur. Totuși, cei doi întocmesc o listă cu zece lucruri pe care ar trebui să le facă înainte de ‘a se despărți inevitabil’ (fiindcă romantismul este condamnat și el). Cei doi  actori-protagoniști au meritul de a conduce filmul către succes. Dacă nu ar fi existat chimia dintre Christinei Ricci și Hamish Linklater, cât și talentul actorilor de a da viață personajelor, toată această ‘întreprindere’ s-ar fi putut prăbuși.

Galt Niederhoffer se dă înapoi cu înțelepciune și își lasă interpreții să nu se blocheze în siropoșenii. Filmul este o dramă romantică despre două persoane de peste treizeci de ani din New York (ea este o mamă singură a doi copii, el este un burlac fobic) care încearcă să sudeze o relație. Pelicula este cu siguranță orientată către adulți și nu prezintă atractivitate evidentă pentru adolescenți. Așteptați-vă la un limbaj puternic (“f–k”, “s–t”, “a–hole”, etc.) și mai multe scene de dragoste. Câteva dueluri verbale între adulți includ și unele insulte dureroase. Povestea cinematografică descrie provocările sudării unei familii amestecate și încorporării unui nou partener în viața unui părinte divorțat. Nu există prea mult cinism la vedere, iar filmul pare să argumenteze – în cele din urmă – inevitabilitatea unei despărțiri pentru o astfel de legătură din lumea actuală. Ba chiar pare revigorant să vezi dragostea privită într-o manieră atât de autentică, dar și destul de distractivă. Ca atare, ne reamintește de filmele lui Nicole Holofcener.

O mamă singură, cu doi copii, se întâlnește cu un fermecător Benjamin (un bărbat imatur, cu multe hibe la vedere, inclusiv incapacitatea de a sta în preajma copiilor). Abigail, întrupată cu farmec de Christina Ricci, este o mamă excelentă și o duce confortabil din punct de vedere financiar. Totuși, se lasă și ea sedusă de Benjamin (excelent Hamish Linklater). De la prima întâlnire, cei doi își fixează acea listă de priorități. Regizorul bifează subtil lucruri de pe lista lor, apoi virează și ne lasă să descoperim, după câteva luni, testul de sarcină (pozitiv) al lui Abigail. Reacția lui Benjamin? Un atac de panică, urmat de acida replică: „Nimeni nu va dori să fie cu o mamă a trei copii”.

În fond, lista cu obiective nu reprezintă punctul forte al poveștii. Deși nu se cunosc, eroii de pe ecran decid să dea o șansă lucrurilor, învățând să se îndrăgostească treptat. Cei doi actori muncesc din greu pentru ca romantismul lor și dialogurile dintre ei să pară realiste, iar în multe privințe obțin succesul.

Nu este nimic laborios în acest film, ba chiar se simte ruperea unei relații. Ne surprinde, în mod compensatoriu, umorul adecvat, cât și lipsa de sentimentalism. Partenerii au momente de sinceritate, vorbesc mult, merg cu bicicletele, se pare că au ajuns la concluzia că vor crește împreună copilul. Desigur, apar și complicații. Fosta iubită a lui Benjamin, Terren (Katia Winter), apare în peisaj, iar partea întunecată iese la suprafață. Se ajunge și la acel moment în care Abigail trebuie să-și pună la îndoială angajamentul inițial față de acest bărbat pe care abia dacă îl cunoaște.

Realizatorul are un ochi vizual ager, filmând într-o manieră astfel încât anumite părți să iasă în evidență. Anumite cadre evocă scene din Eternal Sunshine of the Spotless Mind Și scenariul surprinde cu unele replici încărcate de spirit: „Unii oameni se referă la Florida drept «sala de așteptare a lui Dumnezeu»” – spune Benjamin. „Acolo locuiesc bunicii noștri”- răspunde Wallace, fiica lui Abigail.

Filmele ca acesta tind să aibă finalul greșit, cuplurile fugind către un apus de soare minunat pentru totdeauna. Galt Niederhoffer își încheie filmul într-o notă aproape perfectă. Cu excepția unui flashback inutil, filmul său definește compoziția romantică perfectă: oarecum previzibilă, atât încântătoare, cât și emoționantă, gata să stârnească niște râsete, dar și lacrimi, fără a-și răsfăța publicul. Dacă uiți de titlul greoi, filmul poate deveni un binemeritat răgaz în vremurile noastre tumultuoase și – cu siguranță – oferă și zece motive pentru care să-ți placă.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Galt Niederhoffer
Scenariul: Galt Niederhoffer
Imaginea: James Heerdegen
Montajul: Arturo Sosa
Muzica: Ariel Marx
Distribuția:
Abigail – Christina Ricci
Kate – Lindsey Broad
Benjamin – Hamish Linklater
Wallace – Mia Sinclair Jenness
Tim – Jon Abrahams
Luke – Rady Jenness
Durata: 74 min.

 
Comentarii închise la Începutul e sfârșitul – 10 lucruri pe care ar trebui să le facem înainte de a ne despărți

Scris de pe aprilie 14, 2023 în Feminin, Film, Filme indie (independente), Iubire, Modernitate, Morală, Muzică, Relativitate

 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Jurnalist, mamă, soție și visătoare cu texte în regulă, ajunsă pe tărâmurile soarelui în Egipt, m-am îndrăgostit iremediabil de aceste locuri și m-am transformat într-o Povestitoare! Acest blog este locul unde povestim despre oameni, locuri, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web