RSS

Arhive pe etichete: Comedie

Cinema în filigran – La Belle époque

Se pare că, în viața fiecăruia, vine o vreme în care călătorești în timp, pentru a realiza ce contează cel mai mult în viață. Despre despărțire și regăsire ne povestește cineastul Nicolas Bedos. La Belle époque, al doilea film al lui Nicolas Bedos, proiectat în afara competiției la Cannes, este o comedie dulce-amăruie despre persistența și confuzia unor sentimente, narate într-un stil ce ne amintește de Woody Allen. Pentru acest proiect, realizatorul a obținut unsprezece nominalizări la César 2020, ex-æquo cu Les Misérables de Ladj Ly. Așadar, odată cu La Belle époque, Nicolas Bedos semnează o comedie în care nostalgia alternează cu cinismul și umorul. La Belle époque evocă chemarea la regresie, la nostalgie pentru un trecut pe care nu-l putem glorifica decât atunci când vedem că anii trec și constatăm că timpul „ne trece printre degete”. Era mai bine înainte? Poate nu chiar atât. Între comedie și dramă, lăsând un gust amărui, cel de-al doilea lungmetraj al lui Nicolas Bedos arată că toată lumea încearcă să (re)găsească codurile unei epoci, în centrul căreia sunt amplasate cele mai frumoase amintiri. Evocând marea nedumerire pe care o simt cei mai mulți dintre spectatori, în fața progresului și a evoluției societății noastre, regizorul ne mărturisește o neliniște pe care actorii săi o transpun în această nouă peliculă. Așadar, regăsim agresivitate la Guillaume Canet, pasivitate la Daniel Auteuil și cinism la Fanny Ardant. Fiecare personaj reacționează diferit în raport cu o epocă anume și reacționează la o existență pe care nu o recunoaște și pe care nu o mai place. Soluția ideală? Scufundați-vă în trecut. Parafrazându-l pe Louis-Jules Mancini-Mazarini din secolul al XVIII-lea (epoca glorioasă): „Totul este comerț în această lume”. De aici și scenariul, bazat pe o companie creată de Antoine (Guillaume Canet), care oferă clienților săi «o scufundare într-o eră a trecutului ales».

Filmul prezintă povestea lui Victor si Marianne, un cuplu care se confrunta cu problemele vârstei a treia. Victor pare că nu se mai regăsește în lumea actuală. Îl vedem cum alege să stea singur cu telefonul mobil decât la discuții în compania amicilor sau cum profesioniști ca el erau înlocuiți de tehnologii moderne la locul său de muncă. Cu un soț deprimat și urâcios, Marianne (Fanny Ardant), psihanalista plină de viață, nu mai poate trăi. Așadar, începe o aventură cu unul dintre prietenii ei (Denis Podalydès) și, întâmplător, unul dintre pacienții de la cabinetul ei. În fața acestei crize, fiul lor încearcă să le condimenteze viața și apelază la Antoine (Guillaume Canet), solicitându-i o mână de ajutor. Pentru a trece peste aceste probleme, apeleaza la serviciile lui Antoine, un iscusit scenarist și regizor. Antoine (Guillaume Canet) conduce o companie care organizează «seri tematice», în care fragmente de istorie (marile, dar și simple felii de viață) sunt reconstruite, într-un studio de film, pentru a satisface extravaganțele clienților înstăriți.

Ce va rezulta ? O adevarată comedie, dulce-acrișoară, dar plină de romantism. Bunăoară, viața lui Victor, un sexagenar dezamăgit, este dată peste cap de Antoine, un destoinic antreprenor, care îi oferă un nou tip de atracție. Amestecând artificii teatrale și reconstituiri istorice, această companie le oferea clienților posibilitatea «să se cufunde» într-o perioadă favorită. Prin urmare, Victor alege apoi să retrăiască cea mai „semnificativă perioadă” din viața sa: cea în care, cu 40 de ani mai devreme, a cunoscut o mare dragoste. În timp ce majoritatea „oaspeților”/clienților aleg viața la castelului Versailles, cu Maria-Antoinetta, sau o seară bahică alături de Ernest Hemingway, Victor îi cere să trăiască din nou seara lui 16 mai 1974, data la care și-a întâlnit soția, când fuma prin bistrouri și când pantalonii evazați făceau furori.

La prima vedere, pare că în timpul filmărilor, regizorul era îndrăgostit, altfel nu se explică mișcările camerei care însoțesc fiecare mișcare a fermecătoarei Doria Tillier, de parcă fiecare priză” ar fi o declarație de dragoste față de o actriță, a cărei prezență contribuie la farmecul unui film care preamărește nostalgia. Acest termen, nostalgie, pare hotărâtor, întrucât spectatorul obișnuit pare pierdut într-o epocă în care se confruntă cu greu. În timp ce reluările telenovelelor și desenelor animate din copilăria noastră atrag întotdeauna un public dezorientat, care se îndreaptă spre ceea ce cunoaște bine, Nicolas Bedos prezintă un film care nu critică aceste noi practici, ci mai degrabă glorifică unui prezent care, din multe aspecte, nu pare a fi atât de rău.

Dincolo de aspectul sfâșietor al unei astfel de practici, marketingul dezvăluie suferința morală profundă a unei societăți care caută orice mijloace de „evadare”. La Belle époque evocă o altă eră (pentru cinema și audiovizual. în general). Deschizând ușa culiselor, Nicolas Bedos ne amintește latura artizanală a divertismentului, atât în ​​cinema, cât și în teatru…studiouri, costume, documentare și dirijare a actorilor. Inflația de seriale a tocit emoția, așa că regizorul și-a imaginat filmul ca pe o reconstrucție în care publicul este inclus (prin imersiune). Aici intervine cuplul format din emoționantul Daniel Auteuil și sublima Doria Tillier, croiți atât de mult să creadă în întâlnirea lor. Cu siguranță, filmului nu-i lipsește farmecul, dar pare să spună prea multe. Daniel Auteuil este fermecător, Fanny Ardant e plăcută, dar personajul lui Guillaume Canet strică frumoasa armonie a reconstrucției, iritând atât clienții, cât și spectatorii filmului. În ciuda bunelor sale intenții, pare să personifice asprimea unei lumi, pe care publicul – care va vedea filmul lui Nicolas Bedos – nu trebuie să-și amintească. Însă, atracția principală a lungmetrajului rămâne nostalgia. Deși face bine doar pentru o perioadă scurtă de timp, relevă starea de rău a unei societăți lipsite de repere. Viața în roz? Cu siguranță, asta a fost cu mult înainte.

Prin împletirea diferitelor momente din viața unui cuplu, filmul intenționează să ofere o formă renovată de comedie despre mariaj. Pelicula parcurge registrul fabulei, redând povestea unei încercări de reconciliere tată-fiu, soț-soție, precum și satira unei epoci, dar și a unei clase (foștii «hippies» ajunși  mari burghezi).

Într-o poveste inteligentă despre o falsă călătorie în timp, Nicolas Bedos amestecă toate ingredientele comediei romantice: păr lung, iubire, dezacord, umor, nostalgie, aiureli și psihanaliză. Totul este acolo, iar această peliculă l-ar putea face invidios chiar și pe Woody Allen. La fel cum a făcut Woody Allen, în multe dintre filmele sale, Bedos își plasează propriul partener (Dora Tillier) în rolul femeii drăguțe de care clientul se va îndrăgosti în timp ce joacă rolul tinerei soții. Jocul «păpușilor rusești» este complicat, deoarece tânăra trăiește o relație pasională cu regizorul, dubla evidentă a lui Nicolas Bedos. Ca și în cazul lui Woody Allen întotdeauna, sentimentele vor conduce personajele în situații confuze, care se vor limpezi în cele din urmă, deoarece natura unei comedii rimează cu binele. Nicolas Bedos stăpânește perfect un mecanismul dramatic și reușește, cu abilitate, să-și conducă spectatorul către aceleași îndoieli și aceleași speranțe ca și clientul copleșit de sentimentele sale. La final, mulți spectatori se vor întreba discret: „Dar mie, ce mi-ar plăcea să trăiesc… sau să trăiesc din nou?”.

Regia: Nicolas Bedos

Scenariul: Nicolas Bedos

Imaginea: Nicolas Bolduc

Decorurile: Stéphane Rozenbaum

Costumele: Emmanuelle Youchnovski

Sunetul: Rémi Daru, Séverin Favriau, Jean-Paul Hurier

Montajul: Anny Danché, Florent Vassault

Muzica: Nicolas Bedos, Anne-Sophie Versnaeyen

Distribuția:

Daniel Auteuil – Victor

Guillaume Canet – Antoine

Doria Tillier – Margot

Fanny Ardant – Marianne

Pierre Arditi – Pierre

Denis Podalydès – François

Durata: 1h55

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cinema în filigran – La Belle époque

Scris de pe august 2, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Hitler în pielea unui iepuraș – Jojo Rabbit

 Surprinzător sau nu, în 2019, realizatorul  peliculei Thor: Ragnarok a semnat o fabulă tandră și absurdă despre Germania celui De-al Treilea Reich, încercând să evoce ororile nazismului prin prisma unei comedii: Jojo Rabbit. Imprevizibilul neozeelandez, ‘căpetenie’ a vampirilor și supereroilor de la Marvel denunță ravagiile războiului ridiculizând figuri celebre din Gestapo.

Asocierea antitetică lasă loc de rememorări și asocieri având în vedere alte capodopere de gen și în linia burlescă inițiată de: The Great Dictator de Charlie Chaplin , The Producers de Mel Brooks sau La vita è bella de Roberto Benigni. Așadar, Jojo Rabbit ni-l arată pe Hitler prin ochii unui copil. Pelicula narează povestea unui tănăr admirator al nazismului care descoperă că mama lui adăposteşte în casă un copil de evreu. Sub straiele comediei, satira devine mai digerabilă: un Adolf  Hitler caricatural ne oferă unele dintre cele mai amuzante momente, dar     și portretul sfâșietor și tandru al dragostei unei mame pentru fiul ei. În fapt, această parodiere a ideologiilor distructive se poate transforma într-o înuioșătoare cronică a evoluției/involuției morale din crepuscularul Reich.

De astă-dată, un puști hitlerist  are un amic imaginar grotesc – Adolf  Hitler (întruchipat în film de scenaristul și realizatorul Taika Waititi). Jojo Betzler, blondinul locvace, în vârstă de zece ani este un nazist care își adoră Führer-ul. Locuind într-un orășel din Germania din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, e mândru să fie integrat în rândul organizațiilor de tineret ale naziștilor și să ia parte la activitățile din taberele de vară. Acolo, se inițiază, alături de alți camarazi în pantaloni scurți, în materie de lupte. Mereu avea trac. Din fericire, un amic imaginar (nimeni altul decât Hitler/«Adolf ») îl susține și îl încurejează.

Realizatorul și-a calificat această comedie drept o producție «anti-ură». Cu ajutorul unui machiaj sofisticat și a perucilor a început să semene, de departe, cu «Adolf ». Personajul trebuie să corespundă ideii că unui copil de zece ani, care nu se simțea bine în pielea lui. «Adolf» îi apare puștiului ca un veritabil supraom/ Übermensch. Acest erou/«Adolf », care îl susținea pe Jojo în mai toate acțiunile sale cotidiene, este bufonul care devine din ce în ce mai răutăcios. Scenariul ia un periculos și dramatic viraj.  În modul acesta, Jojo Betzler    înțelege durerea și ce înseamnă, de fapt, nazismul. Hohotele de râs smulse de acest inedit duo: îndoctrinatul Jojo & «Adolf » / Führer-ul reflectă grozăviile conflagrației mondiale.

După douăzeci de minute de acumuări de gaguri, pelicula  lasă la vedere gravitatea a tot ceea ce putea fi succesiunea nazistă a lui Moonrise Kingdom. Jojo se găsește în fața unei linii de pendule dintr-o piață publică ; «rezistanța» (filmul deformează în mod voit anumite aspecte istorice) e spulberată pentru a pricepe mai bine dominația hitleristă. Pendulând între dramă și comedie, Jojo Rabbit devitalizează imageria nazistă pentru a confrunta inocența lui Jojo cu represiunea și cu privirea evreului ascuns în apartamentul băiețelului.

Waititi transformă pelicula într-o poveste despre denazificare și deschide o nouă fereastră către frumusețe: fluturi, dansul și David Bowie. Departe de a fi o original, cineastul neozeelandez strecoară, totuși, sub faldurile comediei, parodieri ale formațiunilor naziste (Gestapoul și repetarea până la saturație a salutului dintre personaje: «Heil Hitler!». Umorul negru e contrabalansat de accentele melodramatice, iar din această neașteptată combinație – aberanta Germanie nazistă cu un Hitler de operetă –  iese un soi de «Disneyland» surprinzător. Jojo Rabbit are ceva din aerul unui ‘Frankenstein cinematografic’. Filmul reprezintă suma influențelor cineastului: începe ca o poveste inițiatică à la Wes Anderson (Moonrise Kingdom), merge pe traseul pastișelor lui Mel Brooks și se termină ca o poveste moralizatoare à la Roberto Benigni. Micuțul crescut fără figura paternală se vede nevoit să se bazeze pe imaginarul iepure.

Chiar dacă distribuția se bucură de prezența fermecătoarei Scarlett Johansson, iar scenariul parcurge traseul de odinioară (al iluștrilor predecesori: Chaplin, Lubitsch, Gérad Oury) al oximoronului cinematografic, ambițiile artistice (culori vii, cântece pop nostalgice, încadraturi îngrijite, simetrice) se opresc doar la formula «feel good movie»/film plăcut și atât.

Regia: Taika Waititi

Scenariul: Taika Waititi după opera lui Christine Leunens

Imaginea: Mihai Malaimare Jr.

Decorurile: Ra Vincent

Costumele: Mayes C. Rubeo

Montajul: Tom Eagles

Distribuția:

Roman Griffin Davis – Jojo Betzler

Thomasin McKenzie – Elsa

Scarlett Johansson – Rosie Betzler

Taika Waititi – Adolf Hitler

Sam Rockwell – Căpitanul Klezendorf

Rebel Wilson – Fraulein Rahm

Durata: 1h48

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Hitler în pielea unui iepuraș – Jojo Rabbit

Scris de pe martie 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Agenți speciali într-o misiune cam… neserioasă – The Man from U.N.C.L.E.

Guy Ritchie, cu stilul-i inconfundabil, oferă spectatorilor o poveste care să-I țină cu sufletul la gură. Inspirat din popularul serial difuzat în 1960, filmul The Man from U.N.C.L.E reunește spionajul, comedia și acțiunea într-o formulă nouă din care va rezulta un adevărat “team movie.

uncleQuentin Tarantino și Steven Soderbergh au fost și ei aproape de un astfel de proiect, dar fostul soț al Madonnei a câștigat, după ce dăduse tonul cu Sherlock Holmes (avându-i în distribuție pe Robert Downey Jr. și Jude Law). Guy Ritchie plonjează în anii ’60 odată cu adaptarea unei serii de televiziune difuzate în Statele Unite în perioada 1964-1968 (cu Robert Vaughn și David McCallum). Dacă spectatorii au avut un gând apriori, potrivit căruia acest film ar putea fi unul de spionaj clasic s-au înșelat. Guy Ritchie livrează o peliculă care încalcă regulile, dar care face o risipă de umor british, evitând parodia à la Austin Powers, modernizând dialogurile și scenele de acțiune, păstrând, totuși, cadrul anilor ’60. Născut în 1968, cineastul pare să fi rămas sensibil la atmosfera din perioada în care-au apărut Beatles, The Rolling Stones și Mary Quant (creatoarea minijupei).

Povestea de pe ecran se desfășoară în perioada Războiului Rece, când Berlinul era divizat și separat de un zid. Așadar, agentul CIA – Napoleon Solo (Henry Cavill din Superman) – şi agentul KGB-Ilia Kuriakin (Armie Hammer din The Social Network) – sunt nevoiţi să facă echipă şi să participe la o misiune împotriva unei misterioase organizaţii criminale, care inteționa să prolifereze armele și tehnologia nucleară. Cei doi se transformă din rivali în aliaţi, cel puţin cât durează această aventură. Singura pistă, către organizaţia secretă, este fiica unui om de ştiinţă german dispărut, prin intermediul căreia cei doi se pot infiltra în organizaţie și ar putea împiedica, astfel, cataclismul planetar.

Acest duo de șoc – desprins dintr-o serie televizată – funcționază de minune, mai ales când își face apariția fermecătoarea Alicia Vikander. Deja faimoasă, actrița suedeză întrupează, cu aplomb, eroina care temperează nivelul de testosteron și echilibrează magnificul binom masculin ruso-american. După o cursă teribilă, pe alocuri ludică, printre spionii siguri pe ei, în Berlinul de Est, se (cam) epuizează cartușele.  Astfel, se încheagă o amiciție și se-nfirifă o idilă – sentimente contrabalansate de necesitatea unei alianțe inedite pentru a salva omenirea de amenințarea nucleară.

Între schimbările de rol, piste false și dârele james bondiene, filmul ne amintește de granița fragilă dintre parodie și originalitate, așa cum se regăsește în multe dintre producțiile hollywoodiene actuale (Kingsman). În fond, aceasta conferă savoare scenelor tensionate dintre eroii care par a fi în opoziție, singură – secvența finală – îi dă valoare filmului. Realizarea “supervitaminizată” de Guy Ritchie face dreptate epocii, subliniind farmecul vestimentației (costume create de Joanna Johnston), al decorului (filmări efectuate în Old Royal Naval College, Greenwich, Londra, Napoli și Roma) oferind o estetică (asumată) aparte. Alegerile pentru anumite unghiuri de filmare (îndeosebi pentru flashbackuri) descriu cu acuratețe punctele de vedere ale personajelor. Grafica acestei pelicule este calibrată (split-screen și patină) în așa fel încât să atenționeze privitorul asupra unor “obiecte-cult”.

Tandemul ruso-american este camuflat în ironie, iar energia de pe ecran indică originile publicitare ale cineastului britanic. Personajele negative (precum blonda fatală interpretată de Elizabeth Debicki) aduc o undă de sofisticare voită (costumații cu marca Paco Rabanne sau Dior), în cheie parodică. Această pastișă vintage, în care raporturile dintre “brun” și “blond” se îmbină cu flegmatismul londonez salvează un scenariu lipsit de consistență grație interpretărilor artistice (Henry Cavill, Elizabeth Debicki, Armie Hammer, Hugh Grant și Alicia Vikander)  imaginii și coloanei sonore (Ennio Morricone, Roberta Flack, Jerry Goldsmith, Nina Simone) doar pentru amuzamentul spectatorilor dornici de seducție, glamour și de acțiune.

Deși nu este cel mai reușit film de spionaj, The Man from U.N.C.L.E., devine o alternativă à la Quentin Tarantino pentru spectatorii amatori de divertisment administrat în doze egale de “cool” și “vintage.

The Man from U.N.C.L.E

Regizor: Guy Ritchie
Scenarist: Guy Ritchie, Sam Rolfe, Lionel Wigram
Operator: John Mathieson
Producător: Steve Clark-Hall

Distribuţia

Henry Cavill (Napoleon Solo)
Elizabeth Debicki (Victoria Vinciguerra)
Armie Hammer (Illya Kuryakin)
Hugh Grant (Waverly)
Alicia Vikander (Gaby Teller)
Jared Harris (Sanders)
Luca Calvani (Alexander)

Durata: 116 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: , ,

Farmecul discret al comediei de modă veche – Idolul și Ion Anapoda

Montarea unei piese de-ale dramaturgului G.M.Zamfirescu presupune distribuții puternice, cu personalități emblematice și presupune – mai ales – o direcție de scenă de o sensibilitate aparte, care să vibreze cu sufletul chinuit și pur, candid și generos, al celui care-a rămas pentru mulți iubitul și inegalabilul Gemi.

Autorul care a explorat (pentru prima oară în literatura română) o zonă adesea ignorată, dacă nu chiar eludată de scriitorii noștri: periferia marilor aglomerări urbane. În acest amalgam de straturi sociale, scriitorul a surprins – sub aparențe sordide – structuri umane eterne și proiectează asupra lor o lumină mai puternică, menită să răscolească, dar și să scoată în evidență…esențele. Odată cu piesa Idolul și Ion Anapoda (1935) G.M. Zamfirescu se reîntoarce la mediul micilor funcționari.

Protagonistul, visătorul timid, înduioșător și sentimental, reeditează, la scară minoră, experineța unui Pygmalion care își atinge, în final, idealul, tocmai pentru că acesta nu depășește posibilitățile lui umane. Sub direcția de scenă a regretatului regizor, dar și emerit profesor de Actorie, Ion Cojar, piesa interbelică a intrat în repertoriul Teatrului Național din București, jucându-se cu casa închisă de mai bine de zece ani, textul căpătând autencitate în această montare.

Evoluţia în spirală a istoriei a făcut, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirico-amare. Ion Cojar a readus în prim-plan iubirea, delicatețea, încrederea nețărmurită în puritatea sufletească, dovedind credința că acestea toate rămân neclintite în fața tuturor opreliștilor; vede în Ion, umilul funcționar, nu numai un om batjocorit de ceilalţi, un „perdant sublim”, ci şi un „bonom tandru”, care ştie cum să nu se lase înfrânt de aroganţa celorlalţi.

Idolul și Ion Anapoda 1

Sub lupa lucidității autorului, Ion Cojar a transformat comedia amară, cu haz suculent, dar cinic demonstrând că cele mai înălțătoare porniri și sentimente umane nu trebuie să rămână doar iluzorii și ridicole prin sinceritatea lor și să fie ascunse. Nu doar lumea lui G. M. Zamfirescu, ci și lumea noastră e o lume a trucurilor sentimentale, a deriziunii de care suntem conștienți atunci când ne cunoaștem propriile limite, cele care ne aduc, uneori, cu brutalitate la pământ. Așadar, în extraordinara vitalitate a personajelor, contrazicându-le lirismul tradițional, se află cheia originalității și a succesului acestei montări. Realizatorul a distilat și-a modernizat spiritul lui Gemi, grație interpretărilor actoricești de mare ținută.

Idolul și Ion Anapoda 2

Farmecul elegiac – de esență tare – din spectacol, emanat de maestrul Dan Puric, îi confirmă poziția de actor de aleasă condiție. Cu o mare discreție în trecerea de la o stare la alta, dar și cu rupturi de ritm (inteligent distribuite) este aceeași fermecătoare prezență.

Amestecul de lirism și de (auto)ironie, de veselie și de amărăciune, fac din Ion Anapoda un visător incurabil, care nu trebuie să lipsească într-o lume secătuită de goana după „a avea”. Ion în versiunea propusă de Dan Puric îndură cu stoicism sărăcia şi eșecul sentimental fiind, în fond, un lucid. Irina Cojar o întrupează cu mult șarm pe Frosa, „idolul din vis”, copila din flori, împrumutând, discret, din aerul hollywoodian (My Fair Lady, adaptarea cinematografică după Pygmalion). Tânăra actriță are incandescență: ținuta ei scenică crește pe tot parcursul spectacolului, purtând cu grație, încărcătura de omenesc și de adevăr, ridicolă și înduioșătoare. Mucalita pitită după straiele lălâi se transformă într-o apariție de vis. Lecțiile primite de la Ion (versiunea autohtonizată a profesorului Higgins) se transformă în veritabile mostre de “gimnastică” spirituală: primele pagini de scris-citit (după melodrame de epocă) ale Frosei devin explozii de râs molipsitor, datorită caricaturii în filigran realizate de cei doi talentați interpreți: Irina Cojar și Dan Puric.

Idolul și Ion Anapoda 3

Pe un cu totul alt palier, duoul Mioara-Valter capătă statut de personaje prin distribuirea actorilor Ileana Olteanu și Silviu Biriș. Cei doi și-au compus cu meșteșug și stăpânire a trucurilor eroii   și-au păstrat linia din perioada de glorie a Hollywood-ului (când peliculele din anii ’30 -’40 se ocupau de dragoste). Așa cum ei vedeau dragostea ca pe o întrecere între spirite, între bărbaţi şi femei cărora le plăcea să ducă jocul cât mai departe, până la limita „războiului” pentru că numai aşa scoteau unul din celălalt tot ce era mai deştept şi mai sexi, la fel și cuplul Mioara-Valter caută să păstreze comicul duios. Silviu Biriș aduce în scenă tipul seducătorului („hahaleră sentimentală”). Silueta înaltă şi suplă şi chipul  expresiv sunt semnalmentele unui personaj popular graţie decorativităţii și versatilității. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu toate celelalte personaje, păstrând viziunea originară, din text („Valter, un băiat deştept”). Răsfățata Mioara, nepoata frumoasă, dar cu limite în privința intelectului (genul „bimbo”), beneficiază de șarmul  și inteligența scenică ale talentatei actrițe Ileana Olteanu, care își exercită, cu succes, farmecele  și asupra publicului amator de comedii de epocă /„în costume”.

Idolul și Ion Anapoda 4

Directorul de scenă a descoperit în paginile acestui text interbelic sursa unei comedii spumoase moderne, dacă avem în vedere faptul că personajele se asemănă în mod izbitor cu cele din pestrița actualitate românească.

Prezența unei actrițe de prim-rang, Ileana Stana Ionescu, apare  firească în rolul văduvei volubile – „Stăvăroaia, o mătuşă care n-a renunţat încă la viaţă”. Manipulatoarea soție de ofițer  dobândește noblețea acestei remarcabile Doamne a scenei românești. Afrodita Androne aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o remarcabilă expresivitate scenică în postura lui Icu Dănicel, „haimanaua inteligentă” care vine doar să incite spiritele și așa destul de tulburate. În jocul amuzant creat de cei doi pretendenți la mâna cochetei Mioara, se prinde și simpaticul Alexandru Hasnaș, în postura lui Aristotel Matac, „un musafir nepoftit”. Alexandru Hasnaș aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Fără să apese prea mult pedala ridicolului, venerabilul actor pigmentează, cu haz spumos, conturul spectacolului și menține vie pofta de-a ocoli „răutatea lumii” sorbind „o cafeluță cu caimac”. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Liliana Cenean, caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Şi tot Liliana Cenean, alături de Ștefan Caragiu, îmbină concreteţea detaliului realist cu unele sugestii metaforice (patina de pe mobilier și pereți) într-o scenografie „în poză”.

Idolul și Ion Anapoda 5

Notabila acuratețe în concepție, cât și în realizare, care a vizat valorificarea disponibilităților de interpretare s-au concretizat într-un spectacol „de suflet”, clasicizant, o invitație la o lectură plină de umor, dar și-o discretă atenționare. Astfel, opţiunea directorului de scenă pentru o piesă interbelică dulce-amăruie poate deveni un discurs virulent – şi totodată poetic – la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi.

Montarea Idolul și Ion Anapoda de pe scena Naționalului bucureștean – graţie unei lecturi regizorale tonice – vine ca o dulce alinare pentru „dorul clasicilor de a coborî în actualitate”.

Idolul și Ion Anapoda

Autor/Dramaturg: G.M. Zamfirescu

Regie: Ion Cojar

Scenografie: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu

Secretar literar: Claudiu Cristescu

Distribuția :

Ion, un om anapoda: Dan Puric

Frosa, idolul din vis: Irina Cojar

Mioara, o nepoată frumoasă şi proastă: Ileana Olteanu

Stăvăroaia, o mătuşă care n-a renunţat încă la viaţă: Ileana Stana-Ionescu

Valter, un băiat deştept: Silviu Biriș

Aristotel Matac, un musafir nepoftit: Alexandru Hasnaș

Icu Dănicel, o haimana inteligentă: Afrodita Androne

Durata: 1 h 45 min / Pauză: Nu

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Farmecul discret al comediei de modă veche – Idolul și Ion Anapoda

Scris de pe octombrie 9, 2019 în Cultură, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , ,

Dacă Bridget Jones ar fi lucrat la Cosmetică – I Feel Pretty

Când auzi refrenul I Feel Pretty, te gândești cel mai adesea, la chipul frumos, de păpușă, și la trupul mlădios al actriței Natalie Wood, care o întrupa pe Maria în filmul muzical West Side Story. Mizând pe bogăția de sensuri a simplei afirmații de acum multe decenii, realizatorii Abby Kohn și Marc Silverstein aduc în prim-plan tematica frumuseții în condițiile lumii actuale.

Tirania frumuseţii este la fel de urâtă ca şi tirania complexelor. Politica frumuseţii este, probabil, aspectul cel mai interesant care pune în discuţie modelele actuale ale esteticii în sensul larg al noțiunii. Aceasta descoperă uzura vampei şi apariţia top-modelului – noul simulacru de „păpuşă sexuală dezinvoltă” – care eclipsează depășita femeie fatală /femme fatale. Producătorii de comedii romantice au livrat (mai ales în anii ’90) numeroase pelicule care să demonteze mitul perfecțiunii, acel  model de perfecţiune pe care nici chiar manechinele de profesie nu-l reprezintă în viaţa cotidiană.

Așadar, comedia I Feel Pretty (2018) se înscrie în lunga serie de producții de divertisment, care pledează pentru armonie și pentru acceptarea de sine, cu tot pachetul de „imperfecțiuni” fizice. Desigur, ideea nu e originală, dar mesajul rămâne actual într-o perioadă în care nu poți apăsa butonul niciunui dispozitiv fără să fii invadat de chipuri și trupuri ce par a fi… perfecte. Totul e să ajungi la acel teribil «self-confidence»! Astăzi, mai abitir ca oricând, criteriile de frumusețe sunt impuse de echipele de marketing al diverselor companii de produse și sunt acompaniate de acel «body shaming», servit prin intermediul internetului. Există și o întreagă literatură de specialitate care sufocă rafturile librăriilor, dacă există interes pentru această zonă (dezvoltare personală). Realizatorii au mizat pe o distribuție care le reunește pe Amy Schumer, Michelle Williams, Emily Ratajkowski, Rory Scovel, Aidy Bryant, Busy Philipps, Tom Hopper, Naomi Campbell și Lauren Hutton, umor și multă înțelegere.

Bine, închidem ochii în fața unui scenariu previzibil (o tinerică nesigură pe sine, à la Bridget Jones, suferă un accident în urma căruia își schimbă atitudinea față de ea însăși) și de-a dreptul caraghios, dacă nu ar susține o idee care adesea duce la izolarea multor tinere («fat shaming») și acceptăm bunele intenții ale mesajului. Iar dacă actrița din rolul principal e simpatica Amy Schumer, șansele de reușită sunt mari. Așadar, blondina Renee Bennett nu stă deloc bine la capitolul stimă de sine, e singură și se întreține din traiul de manager al unui website pentru produse cosmetice. Visează  să devină recepționeră la o renumită firmă, în speranța că de acolo i se vor deschide (nesperatele) căi ale oportunității.

Spre deosebire de celebra Bridget Jones, Renee nu e vreo legionară a autoderiziunii. Deși are două amice (Vivian & Jane) de același calibru, dar mai relaxate în privința aparențelor fizice, Renee frecventează asiduu sălile de întreținere corporală. În urma unei căzături de pe bicicletă, dolofana simpatică se simte o altă persoană. Lovitura de la cap îi produsese „magica mutație”: se percepea frumoasă, cu trup de top model, și seducătoare.

Odată căpătată râvnita încredere în sine, Renee începe un nou capitol din viață – ajunge în postul la care râvnise, se împrietenește cu Ethan, un modest, dar simpatic cameraman pe care l-a agățat într-o spălătorie, convinsă fiind că timiditatea junelui se datora impresionantelor sale calități fizice. Mai mult decât atât, uimește privitorii dintr-o cârciumioară în care intraseră pentru a asista la un concurs de «bikini body». Lunganele anorexice devin palide umbre în fața dezlănțuitei Renee, care dansează ca o veritabilă profesionistă din branșă (animatoare a localurilor frecventate de șoferii de tir). Seducția nu se rezumă doar la duiosul Ethan, ci ajunge în grațiile șefei sale, Avery LeClaire.

Încet-încet, abilitățile sale în materie de vânzări și conexiunile cu lumea fetelor care nu-și permiteau produse de lux o conduc spre o poziție privilegiată în firmă. Călătorește, așadar, la Boston, alături de sofisticatele Lilly & Avery LeClaire. Scurtul intermezzo cu Grant, chipeșul nepot al patroanei, o conduce spre ieșire. Căci, da, un nou accident o readuce la starea inițială a întregii uverturi. Devastată, se întoarce singură la New York, ratând „crucialul” eveniment, la care prezentarea sa ar fi reprezentat centrul de greutate. Urmează vechea „traiectorie”: deznădejde stropită din plin cu alcool și hrănită cu produse nesănătoase, izolarea și scuzele prezentate amicelor pe care anterior le părăsise. Twistul se produce în momentul în care un manechin (Mallory) i se confesează accidental (fata sexy fusese părăsită de iubitul nestatornic). Aflând că și „frumoasele suferă”, revine la firma de lux și participă la o prezentare în care discursul ei ajunge direct la inimile femeilor. Cheia o reprezenta modul în care trebuie să te poziționezi față de o anumită percepție. Clasica butadă „Frumusețea e în ochii privitorului” funcționează și devine eficientă, ornând finalul fericit pentru acest «feelgood movie».

Amy Schumer ține bine în frâie scenariul și se achită cu brio de ingrata sarcină de a fi o trentagenară plinuță, blonduță și deloc senzuală. Formând un duo antitetic cu Michelle Williams (dă dovada potențialului ei comic) eliberează presiunea acelui clișeu: drăguță-slăbuță. Serafica blondină, snoabă și pițigăiată, nu stă nici ea prea bine cu încrederea în sine, așa că alăturarea cu tonica Renee (cea de după primul accident) e benefică. Lăsând deoparte suita de clișee și situații improbabile, trebuie să ajungem la substratul acestei „comedii cu teză”: focurile încrucişate, toxice ale publicităţii, revistele glossy, joacă un rol important în idealul legat de obsesia pentru trupul perfect. Frumuseţea nu trebuie să devină o normă luată de la televizor; este justificat să năzuieşti să fii cât mai frumoasă, dar să nu faci din asta o obsesie.

În fapt, blondina cu coamă ponytail, fără buze senzuale și cu ținute în culori acidulate ne amintește că frumuseţea este un atribut al perfecţiunii, dar magia aparţine imperfecţiunilor. În fond, succesul poate fi isteţimea de a şti mereu să te plasezi în avangarda „imaginii”.

Regia: Abby Kohn și Marc Silverstein

Scenariul: Abby Kohn și Marc Silverstein

Imaginea: Florian Ballhaus

Montajul: Tia Nolan

Muzica: Michael Andrews

Distribuția:

Amy Schumer – Renee Bennett

Michelle Williams – Avery LeClaire

Tom Hopper  –  Grant LeClaire

Rory Scovel –  Ethan

Adrian Martinez –  Mason

Emily Ratajkowski – Mallory

Aidy Bryant – Vivian

Busy Philipps – Jane

Lauren Hutton  –  Lilly LeClaire

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dacă Bridget Jones ar fi lucrat la Cosmetică – I Feel Pretty

Scris de pe august 20, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Glumiţă

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Haz de necaz sau Disperarea pusă în abis – A Long Way Down

Născocitorul îndrăgitelor cărţi High Fidelity şi About A Boy (ecranizate cu succes), scriitorul Nick Hornby, aduce în atenţie dictonul lui Sartre – “Iadul sunt ceilalţi.” – într-o poveste plină de umor britishA Long Way Down. Cineastul francez Pascal Chaumeil (Heartbreaker), secondat de scenaristul Jack Thorne, se lansează în ecranizarea acestei istorioare pline de amuzament, dar, mai ales haz de necaz, într-o manieră de sitcom britanic.

Astfel, patru oameni diferiţi (dar complementari) ajung să se reunească într-un grup, ca un surogat de familie, pentru a trece mai uşor peste despresia din ajunul Anului Nou. Desigur, fiecare relaţie (aici, camaraderie) are suişurile şi coborâşurile ei. Situaţiile neprevăzute le vor experimenta şi cei patru străini, în căutarea unui pic de căldură şi de fericire. În vreme ce lumea londoneză petrecea Revelionul, Martin Sharp (Pierce Brosnan), un fost realizator TV căzut în disgraţie din cauza unei relaţii cu o minoră, încearcă să se arunce de pe Topper House, folosindu-se şi de o ditai scara mobilă. În timp ce el ezită, în urma sa se lasă descoperită o femeie timidă, Maureen (Toni Collette), ce-şi dorea să facă acelaşi lucru.

Cu un strat gros de umor negru, dialogul politicos dintre cei doi se ocupă cu ordinea în care se vor sinucide. Discuţia este întreruptă de apariţiile altor două persoane, Jess (Imogen Poots) şi J.J. (Aaron Paul). Tânăra excentrică, cu alură de prinţesă dezmoştenită, doreşte să pună capăt suferinţei (deşi provenea dintr-o familie înstărită, avea mari probleme emoţionale), explicând situaţia într-un şuvoi colocvial-argotic (în stilul “ce-i în guşă şi-n căpuşă”). Ultimul sosit, în acest cvartet bizar, este J.J. care îi întreabă cinico-distractiv cine-a comandat pizza (el fiind unul dintre “băieţii care aduc pizza” în Londra). Careul depresivilor reuniţi pe acoperişul clădirii londoneze încercă să explice disperarea, ornând-o cu platitudini pop-psihologice. Fiecare dintre cei patru este un clişeu la vedere, niciunul nefiind capabil să exprime ceva original. În felul acesta, cineastul a pus disperarea în abis, încercând să dea un sens destinului fiecăruia.

Cei patru se văd nevoiţi să semneze un pact pentru a face faţă purgatoriului, fixând şi un termen limită- ziua Sf. Valentin (alt moment de criză “existenţială” postmodernă). Micuţa Jess îi târăşte într-o amuzantă poveste semi-senzaţională creând “Topper House Four”.  Sunt făcuţi vedete peste noapte, graţie mass-media. Seria de aventuri prin care trebuie să treacă dezvăluie triste adevăruri despre viaţa unui “mincinos de profesie”, cum îl numeşte Jess pe fostul realizator TV, despre suferinţele unei fete de politician (“săraca fată bogată”), despre durerea unei femei de cincizeci de ani ce şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă îngrijind, singură, un copil cu handicap psiho-motor grav sau despre neîmplinirile unui american deziluzionat în iubire, ratat şi în  cariera muzicală rock.

Alăturând contrastele din viaţa celor patru personaje, A Long Way Down  încearcă să demonstreze că destinul e continuitatea dintre ceea ce eşti şi ceea ce ţi se întâmplă. Scenariul este în aşa fel brodit încât să-i ofere fiecărui personaj un motiv serios de reevaluare a situaţiei şi de găsire a unei şanse pentru a da sens vieţii. Sinuciderea ratată le oferă protagoniştilor alternative pentru un nou start. După o (deloc credibilă) mini-vacanţă în Mallorca, grupul celor patru se desparte temporar; fiecare  se confruntă individual cu ceea ce înseamnă asumarea reală a propriului destin. Muzica lui Dario Marianelli susţine povestea năstruşnică şi-i ajută pe spectatori s-o înghită ca pe-o “căpşună” . Distribuţia însumează un careu de artişti i plini de farmec, iar puternicul accent britanic face şi mai digerabilă această poveste plină de umor negru. Pentru spectatorul care încă nu a citit romanul lui Nick Hornby ecranizarea A long Way Down poate fi un agreabil substitut ce-l poate ajuta să înţeleagă faptul că viaţa trebuie luată aşa cum vine, să ştii numai să compensezi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este bun şi frumos.

A Long Way Down

Regizor: Pascal Chaumeil
Scriitor: Nick Hornby
Scenarist: Jack Thorne
Compozitor: Dario Marianelli
Operator: Ben Davis
Producător: Finola Dwyer
Monteur: Barney Pilling, Chris Gill

Distribuţia:
Aaron Paul (J.J.)
Imogen Poots (Jess Crichton)
Pierce Brosnan (Martin Sharp)
Toni Collette (Maureen)
Tuppence Middleton (Kathy)
Sam Neill
Rosamund Pike

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Un moralist discret – Omul cu mârţoaga

Când comedia se ia în serios, lucrurile pot fi  mai uşor de corectat. Astfel, opţiunea regizoarei Anca Bradu pentru o piesă interbelică lejeră poate deveni un discurs virulent şi totodată poetic la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi.

Lectura regizorală a Ancăi Bradu dovedeşte o credinţă desăvârşită în textul lui George Ciprian, dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc. Autorul textului dramatic, George Ciprian, vine din lumea teatrului, din postura unui actor de talent în epoca sa, dar şi cu certe valenţe literare. Textul dramatic în patru acte, Omul cu mârţoaga, a repurtat, de-a lungul vremii,  un mare şi prelungit succes, atât pe scenele bucureştene, cât şi pe cele din străinătate. Nevoia de a scrie teatru a venit, probabil, din preocupările actorului. Trudnicul dramaturg a pritocit subiectul acestei comedii amare câţiva ani. Ivită dintr-un sâmbure de adevăr, piesa este un amestec de farsă burlescă, de şarjă, dar şi de gravitate, iluminism şi umanism.
omulcumartoaga0
Eroul, umilul arhivar Chirică face parte din categoria „marilor anonimi”, mic-burghezul anodin, personaj atât de celebru în comediile interbelice româneşti, care urmau modelul lansat în dramaturgia franceză de seria autorilor Georges Courteline – Victorien Sardou – Marcel Pagnol.

Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Anca Bradu vede în Chirică, umilul arhivar, nu numai un om batjocorit de ceilalţi, un „perdant sublim”, ci şi un „bonom tandru”, care ştie cum să nu se lase înfrânt de aroganţa celorlalţi. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (veşnic dator cu chiria), caută să iasă din această condiţie apăsătoare cumpărând (cu bani împrumutaţi!) un cal de curse, pe Faraon al V-lea, o gloabă care stârnea mereu hazul galeriei, fiindcă sosea mereu ultima la potou.

Distribuirea actorului Daniel Badale în rolul lui Chirică s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Chirică capabil să-şi sacrifice familia, imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei aparente himere, întrezărind izbânda acolo unde toţi vedeau prăbuşirea, falimentul. Daniel Badale aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic.

Regizorul a exploatat mai mult latura realistă a piesei demonstrând că „omul cu mârţoaga” este plămădit după o altă „reţetă”; nu pică în capcana simbolurilor ce-ar putea fi zărite la tot pasul. Susţinut de prietenul Varlam şi de Fira,  fata în casă, Chirică îndură cu stoicism sărăcia şi batjocura fiind, în fond, un lucid.

Varlam, ipostaziat de Ioan Andrei Ionescu, este prietenul devotat al lui Chirică, dar şi rezoneurul acestei piese. Clasic în rigoare, actorul Ioan Andrei Ionescu confirmă, prin replica sa, esenţa lui Chirică: „El este plămădit după altă reţetă, are oasele fără măduvă, ca păsările.” Din aceeaşi „tabără” a oamenilor devotaţi, face parte şi Fira, o femeie simplă. Raluca Petra aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.

În „tabăra” adversă, a celor care nu înţeleg sau măcar nu acceptă visul lui Chirică sunt soţia acestuia, Ana, Nichita, directorul şcolii, şi ceilalţi. Rivalul lui Chirică, Nichita, o seduce pe Ana, determinând-o să-şi părăsească casa şi copiii. Gavril Pătru aduce în scenă tipul seducătorului. Silueta înaltă şi suplă şi chipul  aproape imobil sunt semnalmentele unui personaj popular graţie decorativităţii. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu Ana, păstrând viziunea desenului psihologic. Cei doi sunt reduşi la arhetipuri. Monica Davidescu are o vitalitate interpretativă debordantă, fiind clasică în rigoare şi romantică în emoţie. De-a lungul celor două părţi ale spectacolului, ea este, pe rând, soţia revoltată şi nesupusă, adulterină, dar şi soaţa reîntoarsă şi pocăită care se prosternează înaintea lui Chirică.

Marius Bodochi, deşi are o partitură mai redusă, cea a Inspectorului general, completează cu acurateţe galeria „neoamenilor”, a celor aşa-zişi „practici”, care sunt opaci în faţa „visătorului” Chirică. Pe aceeaşi linie se înscriu şi Mihai Verbiţchi (Stăpânul calului), Andrei Finţi (Omul cu idei), Bogdan Muşatescu (Directorul şcolii), toţi cei care îl desconsideră pe Chirică şi reprezintă „răutatea lumii”.

Dintre găselniţele „prizelor directe” se detaşează intervenţia lui Ion Ionuţ Ciocia (Provincialul), care ne reaminteşte de una dintre obsesiile actualităţii: cancanul din gazete şi mania fotografiatului persoanelor publice sau „mai altfel”. De asemenea, liceenii (Ştefan Velichiu, Petru Cuncea, George Enescu) care vin să-l şicaneze pe bietul „om cu mârţoaga” par, graţie mişcării scenice dirijate de Mălina Andrei, nişte ultraşi de pe stadioanele zilelor noastre, ce se întrec în „coregrafii” şi cântece acide.

Amalia Ciolan, deşi are o apariţie fulgurantă, aduce în scenă tipologia intelectualei mistice copleşite de propria-i cucernicie.

Toate personajele se  susţin şi pe sound design-ul semnat de muzicianul Vlaicu Golcea, fiecare intrare în scenă beneficiind şi de o completare acustică percutantă. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Ştefania Cenean, caracterizează deopotrivă caracterele de pe scenă. Şi tot Ştefania Cenean îmbină concreteţea detaliului realist cu unele sugestii metaforice într-o scenografie ce devine un spaţiu concomitent al închiderii în sine (prima parte a spectacolului), dar şi al deschiderii către sine (în partea a doua).

Întreg spectacolul are o fluenţă, o „normalitate” asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente.

 Omul cu mârţoaga
Autor: George Ciprian
Regia: Anca Bradu
Distribuţia:
Chirică, arhivar – Daniel Badale
Varlam – Andrei Ionescu
Nichita – Gavril Pătru
Ana, soţia lui Chirică – Monica Davidescu
Fira, servitoare – Raluca Petru
Inspector general – Marius Bodochi
Omul cu idei – Andrei Finţi
Stăpânul calului – Mihai Verbiţchi
Directorul şcolii – Bogdan Muşatescu
Provincialul – Ion Ionuţ Ciocia
Intelectuala – Amalia Ciolan
Liceenii – Ştefan Velichiu, Petru Cuncea, George Enescu
Pomanagiii – Daniel Apostol, Laurenţiu Andronescu, Mihai Bunea, Petrică Constantinescu, Nicolae Ciungu.

Muzica: Vlaicu Golcea
Mişcare scenică: Mălina Andrei
Scenografie: Ştefania Cenean
Regizor: Anca Bradu

 Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Un moralist discret – Omul cu mârţoaga

Scris de pe aprilie 21, 2018 în Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , ,

Familia în culorile curcubeului – Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu?

Un tată, patru fiice, patru gineri, patru tipuri de probleme actuale – aceasta este „încărcătura”  care va produce adevărate explozii de râs, în scene de un comic irezistibil. Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? – o savuroasă comedie franţuzească, doldora de gaguri care ne amintesc de Louis de Funès , dar şi purtătoare de mesaje pro-toleranţă rasială şi religioasă. Filmul realizat de Philippe de Chauveron „scanează” intimitatea mariajelor mixte. Așadar, un musulman, un evreu, un chinez… „Bine ați venit în Franța!”, în noua familie Verneuil. Degeaba s-au străduit, ca întotdeauna, să fie deschişi. Pilulele s-au dovedit greu de înghiţit atunci când prima dintre fiicele lor s-a căsătorit cu un musulman, a doua cu un evreu şi cea de-a treia cu un chinez. Speranţele lor de o vedea – în sfârşit – pe una dintre ele căsătorindu-se la biserică s-au focalizat, aşadar, pe mezina, care tocmai a întâlnit un bun catolic. Bieții Claude și Marie (Christian Clavier și Chantal Lauby), cu siguranță, nu și-ar fi imaginat vreodată că trei din cele patru fiice minunate s-ar fi angrenat în așa mariaje. Totuși, nu se cuvine să poarte doliu după ipoteticul ginere ideal, care să le fi dus pe frumoasele lor fiice la altar și, apoi, să le fi oferit șansa de-a crește copilași albi și blonduți. Să existe – oare – prejudecăți și rasism? Nici vorbă, ar zice tatăl, care se declară relaxat, fiindcă tot el ne amintește: „Je suis gaulliste. Când mezina familiei îi anunță că a întâlnit bărbatul potrivit, care este catolic, cei din familia Verneuil simt că le cresc apripi. Din păcate, blondina-cadet a omis să le precizeze că viitorul ginere este… negru.

Qu_est ce qu_on a fait au bon dieu  2

Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? este altoit pe formula comică a sketchului, iar Philippe de Chauveron se amuză, altături de co-scenaristul Guy Laurent, combinând idei și clișee la modă (pe linia trasată de comediile La vérité si je mens, Black Mic Mac)Ba, mai mult de-atât, unuia dintre personajele din film îi sună telefonul mobil pe o melodie din coloana sonoră din Rabbi Jacob. Să citim, aici, un mesaj subliminal? Philippe de Chauveron știe, în orice caz, să pună în discuție problematica mariajelor mixte. Cineastul provine dintr-o familie catolică, de burghezi așezați, dar fratele său s-a căsătorit cu o franțuzoiacă de origine magrebiană. Să fie, oare, oglinda familiei Verneuil? Statisticile indică un fapt cert: 20% dintre mariajele din Franța sunt mixte (cel mai ridicat procent din Europa); nu au fost luate în considerare și datele de acest fel despre uniunile consensuale. Prin urmare, este eliminată orice suspiciune de rasism, ritmul susținut, dialogurile spumoase, lejeritatea și bunăvoință dau o notă de optimism. Aici, personajele pozitive nu sunt înghesuite într-un ghetou mizerabilist, așa cum ne obișnuise deja un anume tip de cinema; musulmanul este un avocat de succes, chinezul lucrează la o bancă, evreul pune bazele unei afaceri cu profil bio, negrul este actor de teatru. Tineri, frumoși, trentagenari pe picioarele proprii, toți ginerii familiei Verneuil sunt mândri de statutul lor de cetățeni francezi, fiind atașați de cultura tării adoptive. Pentru ei, Franța este patria ideală (La France idéale, quoi!”).

Qu_est ce qu_on a fait au bon dieu 1

Un duo actoricesc de excepție îl reprezintă Chantal Lauby – care o  întrupează, impecabil, pe mama disperată – și Christian Clavier, tatăl rotofei, dar mereu făcător de grimase  à la de Funès. Cei doi actori de școală veche sunt irezistibili în postura părinților (Claude și Marie Verneuil) tradiționaliști, conservatori, dar dispuși la multe renunțări pentru binele fiicelor. În distribuție, vor apărea merituoși tineri actori care-au transformat această comedie populară într-un veritabil succes/box-office. Așadar, este o poveste à la United Colors of Benetton’s – despre un alb, un arab, un evreu, un chinez și-un negru. Cine pică-n apă? Nimeni. Toți se salvează cu bărcuța râsului (filmul a fost produs chiar de TF1).

Qu_est ce qu_on a fait au bon dieu 3

Lungmetrajul se bazează pe principiul repetiției. Burghezul înstărit din frumoasa provincie franceză, fost notar, trebuie să facă față avalanșei de imigranți din diverse comunități, intrați în sânul familiei sale. Scenariul nu și-a propus temperarea burghezului rasist, dar îi va oferi șansa de-a înțelege că poate conviețui și cu alții (mai ales că tatăl ultimului ginere este tot un rasist, ca și el, doar că e un negru din Côte d’Ivoire). Actorul de culoare, Pascal N’Zonzi, adică André Koffi (tatăl lui Charles) este o veritabilă interfață a personajului interpretat de Christian Clavier. Confruntările și împăcările dintre cei doi (viitori) cuscri sunt adevărate cascade de gaguri care transformă totul în lacrimi de râs.

Qu_est ce qu_on a fait au bon dieu 4

În acest Rabbi Jacob al anilor 2000, toată lumea face glume cu tentă xenofobă, dar în limitele corectitudinii, atât de des invocate. Chiar dacă fiecare dintre cuplurile mixte își flutură câte-o aluzie cu referire la rasă sau stereotipuri  (chinezul este punctual, dar lingușitor, evreul este distant, dar când vine vorba despre profit, renunță la tot ce este cușer/kâscher, arabul este violent și intrigant, dar la procese pledează pentru toleranță); nici vechea biserică creștină, catolică, nu este ocolită de gaguri (la confesional, preotul o ascultă pe burgheza îndurerată, dar glisează cu elan ecranul unui telefon mobil în căutarea unor promoții online, iar pe ginerele doamnei Verneuil îl bate prietenește pe umăr, chicotind ca o „fetișcană”). Comunitățile imigranților sunt bine reprezentate, așa încât, la masa de Crăciun, gazda găsind în piața locală mâncăruri tradiționale pentru fiecare dintre ginerii săi, le va oferi tot ce credea ea că e mai bun. Într-o epocă în care tensiunile sociale și acțiunile de extremă dreaptă se întețesc pe zi ce trece, mesajul din Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? este bine-venit. Dorința de armonizare și de apropiere între popoare vine să mai reducă din potopul de prejudecăți și violențe. Scena de la cina de Crăciun, în care David, Rachid și Chao – ginerii familiei Verneuil – intonează impecabil imnul „La Marseillaise” stârnește amuzamentul și amortizează orice (presuspus) conflict interetnic.

Qu_est ce qu_on a fait au bon dieu 5

Plămădită într-un creuzet galic, comedia Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? se transformă într-o invitație subtilă la toleranța multiculturală, deși este împănată din belșug cu autoironie, așa cum numai francezii știu să o facă.

Regizor: Philippe de Chauveron
Scenarist: Philippe de Chauveron, Guy Laurent
Compozitor: Marc Chouarain
Operator: Vincent Mathias
Producător: Romain Rojtman
Monteur: Sandro Lavezzi
Distribuţia:
Christian Clavier (Claude Verneuil)
Chantal Lauby (Marie Verneuil)
Frédérique Bel (Isabelle Verneuil)
Julia Piaton (Odile Verneuil)
Emilie Caen (Ségolene Verneuil)
Elodie Fontan (Laure Verneuil)
Ary Abittan (David Benichou)
Medi Sadoun (Rachid Benassem)
Frédéric Chau (Chao Ling)
Noom Diawara (Charles Koffi)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Familia în culorile curcubeului – Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu?

Scris de pe martie 12, 2018 în Cinema, Film, Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: ,

Viaţa ca o tristă bufonadă – Acasă la tata

Comedia, ca literatură, nu este altceva decât o dramă răsturnată. Cu cât intensitatea dramei va fi mai puternică, cu atât valoarea estetică a comediei va fi mai ridicată.

Personajele lui Mimi Brănescu, din piesa Acasă la tata, au ceva din „oamenii de prisos” ai lui Cehov. Ei se epuizează sub tirania repetării, a cărei sursă a devenit existenţa răsturnată prin transformarea ei într-un pretext pentru dialog. Discuţiile despre sensul existenţei prin intermediul comediei, deci prin intermediul degenerării sensului existenţei, presupun, ca o consecinţă a pierderii de timp şi ca un fundal al întregii desfăşurări, ideea de motor. În textul lui Brănescu, asistăm nu la o absenţă a conflictului, ci la un proces permanent de destrămare a conflictului, ce are drept rezultat expedierea obiectului conflictului în categoria pretextelor pentru dialog.

acas--la-tata

Autorul creează o dramă modernă, în tonuri realiste, căci Acasă la tata este o piesă despre micile necazuri cotidiene şi marile drame existenţiale ale unor banali locuitori ai unei banale localităţi rurale din România. Sunt necazuri şi drame care se întretaie şi se intercondiţionează, aparent inofensiv, pentru a duce la întrebări grave despre sens şi ratare.

Regizorul Vlad Massaci citeşte cu atenţie piesa şi conturează, pe scenă, o lume puternică prin inerţiile ei, dospind în propria-i mizerie. Textul e corect descifrat în litera lui, iar personajele sunt aşezate pe făgaşele caracterologice. Spectacolul de la Teatrul de Comedie este un fragment de civilizaţie umană. Deşi pare decupat din lumea balcanic-pitorească (à la Kusturica), este doar un microunivers care vieţuieşte în visuri frânte. Coloana sonoră (Cristian Juncu) ilustrează acest univers prin tânguirea instrumentelor cu coarde.

În debutul spectacolului, dialogul tată-fiu expune ideea că relaţiile existente se degradează şi că opţiunile se reduc odată cu trecerea timpului. În acea lumea, a provinciei, naşterea, dragostea şi moartea schimbă doar numele personajelor. Clasicul conflict (oedipian) tată-fiu este accentuat şi de apariţia Iulianei (Mihaela Măcelaru) – o femeie matură, care a capitulat în faţa traiului de la oraş. Ea îşi îneacă eşecul din dragoste alături de tatăl lui Robert, încercând să se adapteze ritmurilor provinciei. Tatăl (Gheorghe Dănilă) este total lipsit de inhibiţii sau false pudori atunci când îşi exprimă dezacordul faţă de drumul ales de fiul său, cât şi în asumarea relaţiei cu o femeie mai tânără la numai trei ani de la decesul soţiei.

Sub aspect vizual, spectacolul este compus cu îngrijire, sugerând nişte ziduri fragile, ca într-un labirint al singurătăţilor iremediabile. Ca şi în montarea de la debutul său (Romanţioşii, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, 1999), regizorul Massaci apelează la ecleraj pentru configurarea spaţiului. Draperiile transparente prin care doar lumina trece sugerează că în lumea satului, „ferestrele au ochi, iar pereţii urechi”, parafrazându-l, parcă, pe Ion Creangă. Întreaga scenografie (Andu Dumitrescu) marchează acest spaţiu rural contemporan (mese şi scaune din lemn ros de timp în contrast cu maldărul de navete de bere, din plastic roşu).

Întâlnirile lui Robert, jurnalistul de la Bucureşti, cu ceilalţi săteni – foşti colegi de liceu, fostul profesor, soţia lui Petrică – sunt doar pretextele pentru devoalarea deriziunii în care se amalgamează iubirea, trădarea şi ameninţarea. Directorul de scenă se preocupă de construirea verosimilă a biografiilor şi a relaţiilor, obţinând un sistem de relaţii plauzibil şi dând relief evoluţiilor individuale.

Robert, în interpretarea lui Vlad Zamfirescu, glisează precaut prin noianul de relaţii, dar păstrează mereu distanţă. Răceala sa afişată îi confirmă neapartenenţa la acest mediu, dar şi tristeţea eşuării asumate.

Fostul său coleg de liceu, Petrică, este catalizatorul conflictului. Acest mascul disponibil pentru servicii, suflet impotent, maschează pustiul interior prin „autoritatea” statutului de „familist” prin isterie şi violenţă. Marius Florea Vizante joacă evoluţia personajului marcând apăsat paşii pe drumul imposturii. Bărbatul lipsit de farmec fizic mimează, pe rând, prietenia, iubirea şi relaţiile cu ceilalţi (fostul profesor, socrii). Încă mai păstrează resentimente, atât pentru profesorul Plesnea (Florin Anton), care îl plesnea în timpul orelor de curs, cât şi pentru Robert, colegul care „a făcut carieră la oraş”. Bătaia ratată dintre Petrică şi Robert este rezolvată într-o notă comic-patetică. Regizorul a fost atent să creeze o lume care se consumă trăindu-se. Melancolia stă să se înece în paharele cu băutură şi e punctată de acutele din ilustraţia muzicală.

Petrică are o relaţie pustie şi mecanică cu soţia, dar stârneşte hohotele de râs ale publicului. Contrastul dintre esenţă şi aparenţă hrăneşte (încă) nevoia de comic. Soţia sa, Mia, este feminitatea aparent autoritară. Mirela Oprişor reeditează rolul de soţie trădată (din filmul Marţi, după Crăciun) şi expune o femeie tristă, care însă nu şi-a uitat complet feminitatea. Ea îşi cambrează des bustul, ca într-un tic, în dialogul cu jurnalistul de la oraş care-i vizitează. De asemenea, aruncă „săgetuţe” către Paula, vânzătoarea de la birtul din sat, cea care-i ameninţa statutul de soţie şi mamă.

Laura Creţ portretizează farmecul trist al candorii fanate. Cea care fusese „frumoasa” clasei pluteşte în derivă. Îşi fardează strident chipul, aşa cum face şi cu propria-i existenţă. Boilerul roşu din baia cu faianţă în alb-negru este singura pată de culoare din viaţa ei.

Apariţia Mihaelei Măcelaru încheie rotund spectacolul, căci dialogul dintre Robert şi Iuliana din final, lasă o portiţă deschisă. Lumina din tunel rămâne aprinsă, dar nu ştie nimeni dacă dincolo de tunel nu e tot o altă curte de la ţară.

Spectacolul de la Teatrul de Comedie din Bucureşti este deja un „succes de casă”. Deşi strigă în pustiul unei provincii cât suntem de-ai noştri, adună cât mai mulţi spectatori urbani decişi să întâlnească emoţie „vie”.

Teatrul de Comedie
Acasă la tata de Mimi Brănescu
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Andu Dumitrescu
Ilustraţia muzicală: Cristian Juncu
Distribuţia: Vlad Zamfirescu (Robert), Marius Florea Vizante (Petrică), Laura Creţ (Paula), Gheorghe Dănilă (tatăl lui Robert), Mihaela Măcelaru (Iuliana), Mirela Oprişor (Mia), Florin Anton (profesorul Plesnea).

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Viaţa ca o tristă bufonadă – Acasă la tata

Scris de pe ianuarie 13, 2018 în Morală, Moravuri, Teatru, Tipare

 

Etichete: , , ,

Acasă la mama, în stil iudeo-american – This Is Where I Leave You

Specializat în comedii savuroase, Shawn Levy (Night at the Museum, Cheaper by the Dozen; Real Steel) complică, de această dată, situația și oferă imaginea unei familii disfuncționale din America zilelor noastre, într-o adaptare după scrierile lui Jonathan Tropper. Regăsim, în distribuția de la This Is Where I Leave You, nume sonore precum cele ale actorilor: Jason Bateman, Tina Fey, Adam Driver, Rose Byrne, Kathryn HahnTimothy Olyphant, Dax Shepard și… Jane Fonda, o stea dintr-o altă galaxie.

Deschiderea are loc printr-un adevărat “bang.Tocmai când își găsește soția în pat cu șeful lui și credea că nimic rău nu i s-ar mai putea întâmpla, Judd Altman află că i-a murit tatăl. Ceremonia de înmormântare îi aduce pe toți frații Altman în vechea casa părintească. Așadar, îi vom cunoaște pe Judd, mijlociul, mezinul – afemeiatul Philip (Adam Driver), primul născut – seriosul Paul (Corey Stoll), dar și pe Wendy (Tina Fey) practica lor soră. Cei patru fraţi se întorc în căminul copilăriei şi – timp de o săptămână – sunt nevoiţi să locuiască, din nou, sub acelaşi acoperiş, împreună cu mama lor. Îndemnați de mama/Hillary (Jane Fonda), care îi obligă să respecte doliul evreiesc/ “shiva”, cei patru eroi ajung să-și înfrunte problemele nerezolvate și, astfel, să-și dea seama că, oricât de “sărită de pe fix” le e familia, viața capătă o altă perspectivă în sânul ei.

This Is Where I Leave You aduce în prim-plan o listă întreagă de probleme specifice lumii moderne: infidelitatea, infertilitatea, “imaginea” și cursa nebună a intervențiilor chirurgicale estetice, mica sau marea “realizare”, visurile abandonate, ierarhizarea socială ș.a.m.d. Sub matriarhatul lui Hillary, vechile ranchiuni ori secretele ținute bine ascunse vor ieși la iveală și vor tulbura “starea de doliu” din casa Altman.

Chiar de la început, “văduva veselă”, se lamenta: “I don’t know how you all got so repressed.” Vom asista, deci, la o terapie extinsă, de tip american. Precum șocul provocat de electrocutarea din pivniță a lui Judd, spectatorii vor tresălta destul de des la evoluțiile eroilor de pe ecran. Zâmbetul nu va lipsi deloc, stârnit fiind de șarjele abundente de umor negru. Hillary, posesoarea unei noi perechi de sâni, XL, le declarase fiilor săi că cea mai periculoasă amenințare pentru o familie o reprezenta tăinuirea/“Secrets are cancer to a family.” Prin urmare, extravaganta văduvă impusese relevarea intimității în rândul clanului său. De altfel,  Hillary era autoarea unei cărți – Cradle & All – în care expusese mai toate secretele membrilor familiei sale. În cele mai multe dintre scene, monopolul îl deține mereu uimitoarea Hillary, spre disperarea celorlalți ai casei.

Judd, fiul mijlociu, visase să realizeze “viața perfectă”, dar lucrurile se așază mereu altfel în realitate.  O părăsise pe “frumoasa orașului”, Penny (seducătoarea Rose Byrne) și plecase către metropolă, unde credea că a găsit locul/serviciul/mariajul potrivit aspirațiilor sale. Visurile capătă alt contur atunci când căsnicia e destrămată din pricina infidelității soaței (Abigail Spencer) , apoi reîntâlnirea cu drăgălașa Penny al cărei farmec trist (al candorii fanate) îi va     re-activa vechile pasiuni. Juniorul, Phillip (Adam Driver, binecunoscut din seria TV, Girls) pare că nu-și va găsi niciodată “peticul”, fiind într-o permanentă vânătoare de femei, cel mai adesea, nepotrivite. Ultima dintre cuceriri, Tracy (Connie Britton), se “autoinvită” în casa Altman, în calitatea sa de ex-psihoterapeută și actuală iubită. Rapid, este etichetată de sora lui Paul, care-l întreabă franc pe june: “Why are you dating your mother?”.

De cealaltă parte, mezinul îi explică celei care-l crescuse/sora mai mare că femeile mature și rasate îl ajută să…progreseze. Fratele mai mare, Paul (Corey Stoll), este hărțuit permanent de anxioasa nevastă, Annie (Kathryn Hahn), intrată în criză din pricina soțului care, după ce că era nesuferit și posac, era și infertil. Nici unica fată din familia Altman – Wendy (cuceritoarea Tina Fey) – nu stă prea bine la capitolul amintiri, păstrând încă suferinața neîmplinirii în relația cu simpaticul băiat din vecini, Horry (Timothy Olyphant). Nevoită să-și urmeze cursurile într-un mare oraș, l-a abandonat, deși acesta suferise   o intervenție chirurgicală (la creier) în urma unui accident din care ea scăpase nevătămată. Actualul ei soț, Barry Weissman, un om de afaceri hiperocupat își neglija întreaga familie, lăsând mai tot pe umerii fragilei Wendy.

După  ce-și expun toți “rufele murdare”, eroii principali interacționează încercând “să spele rufăria destul de pătată”: Judd și Wendy petrec câteva nopți pe acoperișul vechii case, împărtășindu-și neîmplinirile; Wendy și Phillip se tachinează non-sop, așa că bietul Paul se ia la trântă, la propriu, pe rând, cu cei doi frați mai mici. Surprizele se țin lanț în această mare familie  și nu lasă loc pentru prea multe meditații despre nostalgia, tratată aici în maniera râsu’plânsu’, iar replicile acide colorează expresiile interpreților, făcând aproape imposibilă orice lacrimă de tristețe. Hotarul dintre dramă și comedie este unul glisant. Adunați laolaltă de un eveniment trist, membrii familiei Altman ne reamintesc, cu mult aplomb, faptul că relaţiile umane existente se degradează şi că opţiunile se reduc odată cu trecerea timpului.

Regizorul se preocupă de construirea cât mai verosimilă a biografiilor şi a relaţiilor, obţinând   un sistem de relaţii plauzibil, dând relief evoluţiilor individuale, mai ales în zona comicului. Astfel, Judd, mijlociul, în ipostazierea lui Bateman confirmă – prin întregul său comportament – neapartenenţa la acel mediu, dar şi mâhnirea provocată de eșuarea asumată. De departe, piesa de rezistență din careul de patru ași ai clanului Altman, este Wendy, singura fiică. Tina Fey își echipează personajul cu toate datele pentru a o transforma într-o veritabilă eroină, carismatica actriță împarte, cu multă generozitate, duioșie, înțelegere, replici caustice și…pumni (scena de   la spital este memorabilă). Cel care o poartă, la propriu, pe umerii săi lați este mezinul, Phillip.

Personajul conturat perfect de simpaticul Adam Driver se regăsește adesea printre junii de azi: imatur, dependent material de “prietenele” mai “coapte” și veșnic pus pe glume. Phillip ajunge ultimul la funeralii, descinzând dintr-un confortabil Porche (primit în dar de la Tracy Sullivan), dar tot el o ajută pe sora lui să-și împacheteze bagajele după ce soțul ei dăduse bir cu fugiții spre o nouă afacere profitabilă. După ce-l părăsește, în timpul răfuielii dintre frații mai mari, Tracy îi pune, în văzul tuturor, lui Phillip eticheta de “narcisist, cu complexul lui Oedip”, definind, în stil propriu, genul de relații dintre membrii familiei Altman.

Aspectul matriarhal al peliculei este conturat de mai toate intervențiile bizare făcute de Hillary: mezinul familiei fusese crescut de Wendy, mama fiind prea ocupată de redactarea unui roman autobiografic, fosta psihoterapeută, ulterior iubită, a lui Phillip își realizase teza de doctorat pe baza informațiilor despre familia disfuncțională, desprinse din cartea scrisă de Hillary Altman. Shawn Levy a reunit o distribuţie de cinci stele, care l-a ajutat să povestească, cu onestitate, despre cei care refuză, cu sau fără voia lor, convenţiile sociale.

Finalul filmului, aproape burlesc, aduce şi o tuşă de visceral. This Is Where I Leave You înfățișează o altfel de Americă, departe de cea din comediile romantice, este America suburbiilor în care idilele mor odată cu plecarea de-acasă a unora dintre eroi, dar aceștia pot deveni alternativa într-un sistem uniform.Terapia  din spatele dramelor personale se bazează pe iubire, întâlniri cu oameni dragi sau cu…intervenții medicale. Filmul, încărcat de umor (fie caustic sau amar), te trage de mânecă să acorzi o şansă oricui.

This Is Where I Leave You

Regizor: Shawn Levy
Scriitor: Jonathan Tropper
Scenarist: Jonathan Tropper
Compozitor: Michael Giacchino
Operator: Terry Stacey
Producător: Jeffrey Levine
Monteur: Dean Zimmerman

Distribuţia

Jason Bateman (Judd Altman)
Tina Fey (Wendy Altman)
Jane Fonda (Hillary Altman)
Rose Byrne (Penny Moore)
Kathryn Hahn (Annie Altman)
Timothy Olyphant (Horry Callen)
Abigail Spencer (Quinn Altman)
Adam Driver (Phillip Altman)
Connie Britton (Tracy Sullivan)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web