Născocitorul îndrăgitelor cărţi High Fidelity şi About A Boy (ecranizate cu succes), scriitorul Nick Hornby, aduce în atenţie dictonul lui Sartre – “Iadul sunt ceilalţi.” – într-o poveste plină de umor british, A Long Way Down. Cineastul francez Pascal Chaumeil (Heartbreaker), secondat de scenaristul Jack Thorne, se lansează în ecranizarea acestei istorioare pline de amuzament, dar, mai ales haz de necaz, într-o manieră de sitcom britanic.
Astfel, patru oameni diferiţi (dar complementari) ajung să se reunească într-un grup, ca un surogat de familie, pentru a trece mai uşor peste despresia din ajunul Anului Nou. Desigur, fiecare relaţie (aici, camaraderie) are suişurile şi coborâşurile ei. Situaţiile neprevăzute le vor experimenta şi cei patru străini, în căutarea unui pic de căldură şi de fericire. În vreme ce lumea londoneză petrecea Revelionul, Martin Sharp (Pierce Brosnan), un fost realizator TV căzut în disgraţie din cauza unei relaţii cu o minoră, încearcă să se arunce de pe Topper House, folosindu-se şi de o ditai scara mobilă. În timp ce el ezită, în urma sa se lasă descoperită o femeie timidă, Maureen (Toni Collette), ce-şi dorea să facă acelaşi lucru.
Cu un strat gros de umor negru, dialogul politicos dintre cei doi se ocupă cu ordinea în care se vor sinucide. Discuţia este întreruptă de apariţiile altor două persoane, Jess (Imogen Poots) şi J.J. (Aaron Paul). Tânăra excentrică, cu alură de prinţesă dezmoştenită, doreşte să pună capăt suferinţei (deşi provenea dintr-o familie înstărită, avea mari probleme emoţionale), explicând situaţia într-un şuvoi colocvial-argotic (în stilul “ce-i în guşă şi-n căpuşă”). Ultimul sosit, în acest cvartet bizar, este J.J. care îi întreabă cinico-distractiv cine-a comandat pizza (el fiind unul dintre “băieţii care aduc pizza” în Londra). Careul depresivilor reuniţi pe acoperişul clădirii londoneze încercă să explice disperarea, ornând-o cu platitudini pop-psihologice. Fiecare dintre cei patru este un clişeu la vedere, niciunul nefiind capabil să exprime ceva original. În felul acesta, cineastul a pus disperarea în abis, încercând să dea un sens destinului fiecăruia.
Cei patru se văd nevoiţi să semneze un pact pentru a face faţă purgatoriului, fixând şi un termen limită- ziua Sf. Valentin (alt moment de criză “existenţială” postmodernă). Micuţa Jess îi târăşte într-o amuzantă poveste semi-senzaţională creând “Topper House Four”. Sunt făcuţi vedete peste noapte, graţie mass-media. Seria de aventuri prin care trebuie să treacă dezvăluie triste adevăruri despre viaţa unui “mincinos de profesie”, cum îl numeşte Jess pe fostul realizator TV, despre suferinţele unei fete de politician (“săraca fată bogată”), despre durerea unei femei de cincizeci de ani ce şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă îngrijind, singură, un copil cu handicap psiho-motor grav sau despre neîmplinirile unui american deziluzionat în iubire, ratat şi în cariera muzicală rock.
Alăturând contrastele din viaţa celor patru personaje, A Long Way Down încearcă să demonstreze că destinul e continuitatea dintre ceea ce eşti şi ceea ce ţi se întâmplă. Scenariul este în aşa fel brodit încât să-i ofere fiecărui personaj un motiv serios de reevaluare a situaţiei şi de găsire a unei şanse pentru a da sens vieţii. Sinuciderea ratată le oferă protagoniştilor alternative pentru un nou start. După o (deloc credibilă) mini-vacanţă în Mallorca, grupul celor patru se desparte temporar; fiecare se confruntă individual cu ceea ce înseamnă asumarea reală a propriului destin. Muzica lui Dario Marianelli susţine povestea năstruşnică şi-i ajută pe spectatori s-o înghită ca pe-o “căpşună” . Distribuţia însumează un careu de artişti i plini de farmec, iar puternicul accent britanic face şi mai digerabilă această poveste plină de umor negru. Pentru spectatorul care încă nu a citit romanul lui Nick Hornby ecranizarea A long Way Down poate fi un agreabil substitut ce-l poate ajuta să înţeleagă faptul că viaţa trebuie luată aşa cum vine, să ştii numai să compensezi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este bun şi frumos.
A Long Way Down
Regizor: Pascal Chaumeil
Scriitor: Nick Hornby
Scenarist: Jack Thorne
Compozitor: Dario Marianelli
Operator: Ben Davis
Producător: Finola Dwyer
Monteur: Barney Pilling, Chris Gill
Distribuţia:
Aaron Paul (J.J.)
Imogen Poots (Jess Crichton)
Pierce Brosnan (Martin Sharp)
Toni Collette (Maureen)
Tuppence Middleton (Kathy)
Sam Neill
Rosamund Pike
Deschiderea are loc printr-un adevărat “bang”.Tocmai când își găsește soția în pat cu șeful lui și credea că nimic rău nu i s-ar mai putea întâmpla, Judd Altman află că i-a murit tatăl. Ceremonia de înmormântare îi aduce pe toți frații Altman în vechea casa părintească. Așadar, îi vom cunoaște pe Judd, mijlociul, mezinul – afemeiatul Philip (Adam Driver), primul născut – seriosul Paul (Corey Stoll), dar și pe Wendy (Tina Fey) practica lor soră. Cei patru fraţi se întorc în căminul copilăriei şi – timp de o săptămână – sunt nevoiţi să locuiască, din nou, sub acelaşi acoperiş, împreună cu mama lor. Îndemnați de mama/Hillary (Jane Fonda), care îi obligă să respecte doliul evreiesc/ “shiva”, cei patru eroi ajung să-și înfrunte problemele nerezolvate și, astfel, să-și dea seama că, oricât de “sărită de pe fix” le e familia, viața capătă o altă perspectivă în sânul ei.
This Is Where I Leave You aduce în prim-plan o listă întreagă de probleme specifice lumii moderne: infidelitatea, infertilitatea, “imaginea” și cursa nebună a intervențiilor chirurgicale estetice, mica sau marea “realizare”, visurile abandonate, ierarhizarea socială ș.a.m.d. Sub matriarhatul lui Hillary, vechile ranchiuni ori secretele ținute bine ascunse vor ieși la iveală și vor tulbura “starea de doliu” din casa Altman.
Chiar de la început, “văduva veselă”, se lamenta: “I don’t know how you all got so repressed.” Vom asista, deci, la o terapie extinsă, de tip american. Precum șocul provocat de electrocutarea din pivniță a lui Judd, spectatorii vor tresălta destul de des la evoluțiile eroilor de pe ecran. Zâmbetul nu va lipsi deloc, stârnit fiind de șarjele abundente de umor negru. Hillary, posesoarea unei noi perechi de sâni, XL, le declarase fiilor săi că cea mai periculoasă amenințare pentru o familie o reprezenta tăinuirea/“Secrets are cancer to a family.” Prin urmare, extravaganta văduvă impusese relevarea intimității în rândul clanului său. De altfel, Hillary era autoarea unei cărți – Cradle & All – în care expusese mai toate secretele membrilor familiei sale. În cele mai multe dintre scene, monopolul îl deține mereu uimitoarea Hillary, spre disperarea celorlalți ai casei.
Judd, fiul mijlociu, visase să realizeze “viața perfectă”, dar lucrurile se așază mereu altfel în realitate. O părăsise pe “frumoasa orașului”, Penny (seducătoarea Rose Byrne) și plecase către metropolă, unde credea că a găsit locul/serviciul/mariajul potrivit aspirațiilor sale. Visurile capătă alt contur atunci când căsnicia e destrămată din pricina infidelității soaței (Abigail Spencer) , apoi reîntâlnirea cu drăgălașa Penny al cărei farmec trist (al candorii fanate) îi va re-activa vechile pasiuni. Juniorul, Phillip (Adam Driver, binecunoscut din seria TV, Girls) pare că nu-și va găsi niciodată “peticul”, fiind într-o permanentă vânătoare de femei, cel mai adesea, nepotrivite. Ultima dintre cuceriri, Tracy (Connie Britton), se “autoinvită” în casa Altman, în calitatea sa de ex-psihoterapeută și actuală iubită. Rapid, este etichetată de sora lui Paul, care-l întreabă franc pe june: “Why are you dating your mother?”.
De cealaltă parte, mezinul îi explică celei care-l crescuse/sora mai mare că femeile mature și rasate îl ajută să…progreseze. Fratele mai mare, Paul (Corey Stoll), este hărțuit permanent de anxioasa nevastă, Annie (Kathryn Hahn), intrată în criză din pricina soțului care, după ce că era nesuferit și posac, era și infertil. Nici unica fată din familia Altman – Wendy (cuceritoarea Tina Fey) – nu stă prea bine la capitolul amintiri, păstrând încă suferinața neîmplinirii în relația cu simpaticul băiat din vecini, Horry (Timothy Olyphant). Nevoită să-și urmeze cursurile într-un mare oraș, l-a abandonat, deși acesta suferise o intervenție chirurgicală (la creier) în urma unui accident din care ea scăpase nevătămată. Actualul ei soț, Barry Weissman, un om de afaceri hiperocupat își neglija întreaga familie, lăsând mai tot pe umerii fragilei Wendy.
După ce-și expun toți “rufele murdare”, eroii principali interacționează încercând “să spele rufăria destul de pătată”: Judd și Wendy petrec câteva nopți pe acoperișul vechii case, împărtășindu-și neîmplinirile; Wendy și Phillip se tachinează non-sop, așa că bietul Paul se ia la trântă, la propriu, pe rând, cu cei doi frați mai mici. Surprizele se țin lanț în această mare familie și nu lasă loc pentru prea multe meditații despre nostalgia, tratată aici în maniera râsu’–plânsu’, iar replicile acide colorează expresiile interpreților, făcând aproape imposibilă orice lacrimă de tristețe. Hotarul dintre dramă și comedie este unul glisant. Adunați laolaltă de un eveniment trist, membrii familiei Altman ne reamintesc, cu mult aplomb, faptul că relaţiile umane existente se degradează şi că opţiunile se reduc odată cu trecerea timpului.
Regizorul se preocupă de construirea cât mai verosimilă a biografiilor şi a relaţiilor, obţinând un sistem de relaţii plauzibil, dând relief evoluţiilor individuale, mai ales în zona comicului. Astfel, Judd, mijlociul, în ipostazierea lui Bateman confirmă – prin întregul său comportament – neapartenenţa la acel mediu, dar şi mâhnirea provocată de eșuarea asumată. De departe, piesa de rezistență din careul de patru ași ai clanului Altman, este Wendy, singura fiică. Tina Fey își echipează personajul cu toate datele pentru a o transforma într-o veritabilă eroină, carismatica actriță împarte, cu multă generozitate, duioșie, înțelegere, replici caustice și…pumni (scena de la spital este memorabilă). Cel care o poartă, la propriu, pe umerii săi lați este mezinul, Phillip.
Personajul conturat perfect de simpaticul Adam Driver se regăsește adesea printre junii de azi: imatur, dependent material de “prietenele” mai “coapte” și veșnic pus pe glume. Phillip ajunge ultimul la funeralii, descinzând dintr-un confortabil Porche (primit în dar de la Tracy Sullivan), dar tot el o ajută pe sora lui să-și împacheteze bagajele după ce soțul ei dăduse bir cu fugiții spre o nouă afacere profitabilă. După ce-l părăsește, în timpul răfuielii dintre frații mai mari, Tracy îi pune, în văzul tuturor, lui Phillip eticheta de “narcisist, cu complexul lui Oedip”, definind, în stil propriu, genul de relații dintre membrii familiei Altman.
Aspectul matriarhal al peliculei este conturat de mai toate intervențiile bizare făcute de Hillary: mezinul familiei fusese crescut de Wendy, mama fiind prea ocupată de redactarea unui roman autobiografic, fosta psihoterapeută, ulterior iubită, a lui Phillip își realizase teza de doctorat pe baza informațiilor despre familia disfuncțională, desprinse din cartea scrisă de Hillary Altman. Shawn Levy a reunit o distribuţie de cinci stele, care l-a ajutat să povestească, cu onestitate, despre cei care refuză, cu sau fără voia lor, convenţiile sociale.
Finalul filmului, aproape burlesc, aduce şi o tuşă de visceral. This Is Where I Leave You înfățișează o altfel de Americă, departe de cea din comediile romantice, este America suburbiilor în care idilele mor odată cu plecarea de-acasă a unora dintre eroi, dar aceștia pot deveni alternativa într-un sistem uniform.Terapia din spatele dramelor personale se bazează pe iubire, întâlniri cu oameni dragi sau cu…intervenții medicale. Filmul, încărcat de umor (fie caustic sau amar), te trage de mânecă să acorzi o şansă oricui.
This Is Where I Leave You
Regizor: Shawn Levy
Scriitor: Jonathan Tropper
Scenarist: Jonathan Tropper
Compozitor: Michael Giacchino
Operator: Terry Stacey
Producător: Jeffrey Levine
Monteur: Dean Zimmerman
Distribuţia
Jason Bateman (Judd Altman)
Tina Fey (Wendy Altman)
Jane Fonda (Hillary Altman)
Rose Byrne (Penny Moore)
Kathryn Hahn (Annie Altman)
Timothy Olyphant (Horry Callen)
Abigail Spencer (Quinn Altman)
Adam Driver (Phillip Altman)
Connie Britton (Tracy Sullivan)
După succesul din Money Monster (2016), Julia Roberts și George Clooney s-au reîntâlnit, pe marele ecran, într-o spumoasă comedie, care te agață chiar de la titlu: Ticket to Paradis (Bilet pentru Paradis).
Bunăoară, cele două vedete apar acum în postura de părinți divorțați, care își unesc forțele, fără prea multă tragere de inimă, ca să poată sabota nunta fiicei lor, eveniment ce are loc în Bali. Certurile vor ceda în favoarea camaraderiei, pe măsură ce spectatorii vor asista la furtul de bijuterii, dansurile în stare de ebrietate și chiar la atacul delfinilor. Avem, cel puțin, cinci motive serioase pentru a urmări această nouă producție.
Realizatorii au mizat, din start, pe «distribuția stelară». Nu putem omite faptul că regizorul Ol Parker este deja recunoscut în materie de comedii, a semnat Mamma Mia! Here We Go Againși The Best Exotic Marigold Hotel. Așadar, veteranii comediilor romantice, Julia Roberts și George Clooney (deținători ai unor premii Oscar) sunt înconjurați de prezențe notabile precum Kaitlyn Dever (din Booksmart și Dear Evan Hansen) în rolul junei amorezate, Lily, cât și actorul francez, Lucas Bravo, din faimoasa serie Emily in Paris.
Există un scenariu spumos: „Vrei să mergi într-o vacanță îndepărtată cu «fostul tău»?”. Pistele se cam încurcă. Din momentul în care se întâlnesc din nou în avion, neînțelegerile se întețesc și nu se opresc nici la aterizare. Ticket to Paradise marchează o binemeritată revenire la arta tradițională a comediilor romantice de succes, dar marchează și întoarcerea la o formulă cu dialoguri clare și observații inteligente.
Un al treilea aspect îl reprezintă cadrul uluitor: dacă Bali nu era deja pe lista ta de călătorie, Ticket to Paradise te va face să vrei să mergi acolo. Multe cadre au fost filmate cu un fundal superb, plaje aurii și valuri albastre, care se izbesc de mal. Se pare că, filmările au fost realizate în Queensland/Australia, cu locații precum Coasta de Aur și Brisbane, dar veți ispitiți să vă rezervați un bilet către un minunat loc fierbinte și nisipos, care să aducă a Bali.
Al patrulea motiv pentru care să vrei să vezi acest film ar fi chiar personajele. „Cine nu a fost jenat de părinții lor, sau poate, a fost chiar părintele jenant? ” De la primele iubiri până la legăturile de familie, Ticket to Paradise ne oferă eroi pe care să-i încurajăm, chiar și în momentele lor cele mai dificile. O astfel de dinamică atrage spectatorii de orice vârstă, fiind destul de simplu să empatizeze cu eroii de pe ecran. Pelicula devine, astfel, o examinare sinceră a relațiilor moderne, cu un mesaj plin de speranță.
Nu în ultimul rând, după o oră și 45 de minute de «râsu’-plânsu’», nu veți regreta că ați ieșit din monotonia cotidiană și vă asigurați un confortabil loc în «rotația» dvs. obișnuită.
Greu de crezut, dar frumușelul de odinioară, Colin Farrell și rotunjorul Brendan Gleeson ar putea deveni replica de secol XXI pentru Laurel și Hardy. Iată că, în The Banshees of Inisherin, sub directa îndrumare a regizorului & scenaristului Martin McDonagh, actorii irlandezi prezintă o iteracțiune și o alchimie ce ne amintesc cu brio de maeștrii mai timpurii.
Pelicula, fiind o lucrare a cineastului McDonagh, este o comedie a mortificării, dar și a exasperării. Totul începe în primăvara anului 1923, pe Inisherin, o stâncă slab populată în largul coastei de vest, unde fermierii beau, comercianții bârfesc, iar sergentul local de gardă este gata și dispus să ofere o bătaie localnicilor nefericiți. O parabolă plină de spirit și malițiozitate, plasată într-o zonă rurală irlandeză fictivă, The Banshees of Inisherin reunește vechiul duo-ul dinamic al lui McDonagh din 2008 – In Bruges.
Filmul începe cu o imagine surprinzătoare: totul verde sub un cer azuriu limpede (contrar buletinelor meteorologice din Irlanda de azi). Coloana sonoră evocă vremuri idilice, apoi vedem că viața pare destul de ușoară pentru Pádraic Súilleabháin (Colin Farrell), un fermier, care locuiește cu sora lui într-o căsuță modestă. Aproape zilnic, își chema vechiul prieten, Colm Doherty (Gleeson). Înainte de a pleca, îi face o remarcă – despre Colm – surorii sale, Siobhán (Kerry Condon), care îi răspunde sarcastic: „Poate că nu te mai place”. Aceasta se dovedește a fi un soi de profeție: Colm îl respinge pe Pádraic. Uluitor și șocant, atmosfera este subliniată muzical de un amestec de lieduri ale lui Brahms, o piesă bulgară – de la începutul filmului -, și muzică indoneziană. Întrucât Colm Doherty (Brendan Gleeson), unul dintre cele două personaje principale, este un lăutar – iar acest lucru este esențial pentru intrigă – există și muzică irlandeză. Aceasta face parte din poveste, dar nu și partitura muzicală care susține atmosfera și întărirea emoțională a filmului. Aparent, realizatorii s-au gândit că aceste piese muzicale din întreaga lume și din diferite culturi ar crește atractivitatea pentru un public internațional.
Încet-încet, aflăm cum Colm a ajuns să-l găsească pe Pádraic plictisitor (iar conversația tipului serios este într-adevăr limitată, dacă amabilă) și că el crede că are lucruri mai bune de făcut în timpul său liber, cum ar fi să compună cântece. Mai mult, la spovedania (din biserica de pe insulă), Colm dezvăluie că suferă și de disperare. Într-adevăr, suferă de ceva mai mult decât atât. În cele din urmă, Colm își arată fața, dar ar prefera să stea singur. „Doar că nu te mai plac”, spune Colm. „Dar m-ai plăcut ieri”, răspunde Pádraic, după o pauză agonizantă.
Localnicii sunt nedumeriți. Cei mai mulți dintre ei consideră că Pádraic trebuie să fi făcut ceva care să-l fi enervat pe Colm. Preotul paroh (David Pearse) aduce în discuție situația nou apărută, în timpul spovedaniei. Sora lui Pádraic, Siobhán (excelentă Kerry Condon) intervine, dar fără sorți de izbândă. Colm susține că, mai având doar câțiva ani la dispoziție, preferă să-i petreacă compunând și predând muzică decât să se angajeze într-o conversație neserioasă cu Pádraic. Nu-i pasă de „frumusețe”. Nu au nimic în comun. Și totuși, un Pádraic cu inima frântă persistă – atât de mult încât în cele din urmă vecinul său nemulțumit oferă un ultimatum îngrozitor. De fiecare dată când Pádraic rostește un cuvânt în direcția sa, Colm își va îndepărta unul dintre degetele cu un set de foarfeci. Lucrurile se întunecă și se complică.
Acțiunea are loc în 1923, iar personajele discută de mai multe ori despre anumite pistoale ce explodează pe continentul nu prea îndepărtat. Conflictul dintre Colm și Pádraic servește ca o metaforă utilă pentru Războiul Civil din Irlanda de la acea vreme. The Banshees of Inisherin funcționează cel mai bine atunci când nu pune în prim-plan acea metaforă. Filmul în sine este un clasic rece. La fel ca ultima comedie neagră a lui McDonagh (Three Billboards Outside Ebbing, Missouri), este o abordare vizuală elegantă a obsesiei. Așadar, pe continent, bubuie un război civil zgomotos. Pe Inisherin, însă, singura preocupare pentru un Pádraic Súilleabháin (Farrell, strălucitor în haine tricotate, confortabile) este că cel mai bun prieten al său, Colm Doherty (Gleeson, cu o încruntătură magnifică) nu va răspunde la ușă. Bunăoară, Pádraic este îngrozit când lăutarul Colm îi va declara că prietenia lor s-a încheiat. Colm îl adoră pe Mozart și dorește să se concentreze asupra compoziției (muzicale), așadar va începe proba/testul timpului. Nu are loc în viața lui pentru un prieten care este „prea drăguț”. Pádraic nu reușește să înțeleagă aluzia. Pádraic va concepe un plan viclean. Nu numai că The Banshees of Inisherin este un exercițiu (macabru) de singurătate rurală, dar devine și o mică poveste despre despărțire. MartinMcDonagh pictează o imagine a vechii Irlande: un loc ciudat, dar emoționant, plin de bărbați care nu au idee despre modul în care să-și comunice gândurile. Filmul nu se rezumă doar la suprafață, ci explorează și spinoasa problemă a artei. Colm sacrifică prietenia și reputația doar de dragul meșteșugului său. Un ‘nu-nu’, potrivit localnicilor, dar o necesitate în ceea ce îl privește. De partea cui ar trebui să fim? Unul dintre cele mai frumoase trucuri ale filmului este modul în care Martin McDonagh îl determină pe spectator să se identifice mai devreme cu Colm decât cu Pádraic. Unul simte: «Da, aceasta este o ruptură grosolană a prieteniei din partea lui Colm, dar de ce nu poate Pádraic să-l lase în pace pe tip?». Și, în calitate de regizor, el orchestrează schimbul dintre Farrell și Gleeson cu măiestria cuiva care îi apreciază pe acești interpreți la fel de mult ca și publicul cu discernământ. L-au lăsat să zboare; Farrell face unele dintre cele mai reușite scene cu sprâncenele sale încruntate; Gleeson are o strălucire care poate fi atât o rază a morții, cât și o enigmă. Pauzele pe care acești tipi le fac sunt uneori chiar mai amuzante decât revenirile verbale cu care regizorul ( Martin McDonagh) i-a însărcinat.
Există numeroase răsturnări de situație în această poveste sumbră și sângeroasă. Fiecare dintre ele ne aruncă în buclă, dar, odată ce faptele-cheie sunt dezvăluite, totul recapătă (un) sens. De asemenea, există și detalii derutante. Pádraic locuiește cu Siobhán (frații împart chiar un dormitor). În timp ce ea citește, el se rade în fața unei oglinzi crăpate („un simbol al artei irlandeze”, dacă ar fi să ne gândim și la Ulise de James Joyce). Născut și crescut în Londra, Martin McDonagh își provoacă spectatorii să găsească o etichetă potrivită pentru filmul său. Cel care o plăcea pe Siobhán, Dominic, este singura persoană dispusă să discute despre dragoste. Reprimarea sexuală este răspândită pe această insulă. La fel și disfuncția sexuală. Dar, ca și în cazul Războiului Civil care se zărește în fundal, nimeni nu le acordă atenție. Prin urmare, Dominic, Pádraic și Colm sunt figuri tragice care hrănesc sensibilitățile moderne despre îmbătrânire.
Colin Farrell rămâne un interpret desăvârșit și în postura unui fermier oarecare. Brendan Gleeson, ‘o comoară națională’ în acest stadiu, devine muzicianul morocănos care dorește să fie lăsat în pace. Împreună, acești giganți abili ai ecranului ar putea lumina o întreagă seară cu două ore ‘de discuții mici’. Înarmați cu dialogul ironic lansat de Martin McDonagh, vechii noștri prieteni ne oferă ‘focuri de artificii’. Ca într-o farsă, Colin Farrell și Brendan Gleeson excelează în acest film care analizează utilitatea și inutilitatea vieții pe o pânză tristă.
Regia: Martin McDonagh Scenariul: Martin McDonagh Imginea: Ben Davis Montajul: Mikkel E. G. Nielsen Muzica: Carter Burwell Distribuția: Colin Farrell – Pádraic Súilleabháin Brendan Gleeson – Colm Doherty Kerry Condon – Siobhán Súilleabháin Barry Keoghan – Dominic Kearney Gary Lydon- Garda Peadar Kearney Durata: 114 min.
Oare pe măsură ce trece timpul, lumea devine un loc din ce în ce mai ciudat ? E vorba, desigur, despre percepțiile subiective, care semnalează ba licăriri de înțelepciune, ba semne de decadență. Adesea, ne întrebăm cât de bine îi cunoaștem pe cei de lângă noi, dar pe noi înșine.
În buna tradiție a comediei burgheze à la Edward Albee, dacă ne gândim la piesa„Totul în grădină” sau magistrala „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, Octavian Strunilă prezintă lungmetrajul „Complet (ne)cunoscuți”, versiunea românească a celebrului film „Complet străini” /„Perfetti sconosciuti” (2016), al regizorului italian Paolo Genovese, ecranizat în peste douăzeci de țări. Așadar, debutul regizoral al actorului Octavian Strunilă reprezintă o întrepătrundere a celor două arte-surori: teatru & film. Cu puternice influențe din zona teatrală, dar și cu aerul intimist și scormonitor din cinematografia lui Woody Allen, lungmetrajul devine o profundă analiză a lumii de azi, cu toată superficialitatea ei, cu tot falsul ei confort, cu tot machiajul ei strident, în spatele căruia se ascund cute adânci.
„Complet (ne)cunoscuți” este o excelentă comedie dulce-amăruie (în stilul Broadway) despre natura umană și esența sa și care pune în discuție limitele actuale ale discreției și intimității. Povestea a cucerit publicul din toată lumea. Totul pornește de la o seară în care șapte prieteni se întâlnesc să ia cina, prilejuită de o eclipsă de lună. Se spune că nu există dovezi științifice care să susțină ideea că eclipsele lunare au un efect fizic asupra oamenilor. Totuși, practica admite că eclipsele pot produce unele „efecte psihologice profunde”. În fond, momentul ales devine un pretext perfect pentru zonele mai ascunse ale intimității fiecărui participant.
Cu toții se pregătesc de cină, alimentând cumva zona de ipocrizie, dar pășind luminoși în casa celor două gazde: Maria (Anca Maria Dumitra) și Ștefan (Alexandru Conovaru). Se simte în tot și în toate gustul compromisului, lipsa încrederii, un mic ‘paradis’ pe jumătate fals, în care fiecare obiect sau fiecare plăcere se plătește cu o renunțare, iar frustrările au ridicat ziduri înalte în jur. Se fac simțite și conflictele intergeneraționale, dar lumea nu mai are timp să le analizeze. Maria (Anca Maria Dumitra), deși e psiholog de profesie, nu pare să stăpânească năvălnicia fiicei adolescente. Prezervativele din geanta Anei devin sursa unor discuții din care deducem că nu ‘comunicarea’ e punctul forte al Mariei, și – în plus – oaspeții sosesc rând pe rând. De asemenea, tensiunile (noră-soacră) se resimt și în cazul Dorei (Andreea Grămoșteanu), una dintre invitatele amatoare de băutură în exces, de altfel o femeie sensibilă și plină de haz. Scânteile sexuale nu sunt o problemă pentru Andreea (Ada Galeș) și Toma (Adrian Ștefan), relativ noi în jocul căsătoriei și frecvent ‘jucăuși’, chiar și în fața ușii gazdelor.
Povestea fiecărui cuplu pare frumoasă și caldă, încă plină de viață. Ben (Gabriel Răuță) trebuia să-și prezinte – în sfârșit – noua iubită, dar el ajunge singur, susținând că Lucian(a) suferă de indigestie. După micile reglaje de-acasă, invitații intră în scenă. Ideea de bază este întotdeauna că personajele încep seara vesele și relaxate, doar că lucrurile se încurcă serios după ce un ‘ceva’ (de obicei băutură) capătă amploare. Imediat, ‘scheletele încep să iasă din dulapuri’. Protagoniștii sunt toți suficient de amabili. Majoritatea au crescut împreună și se cunosc foarte bine… se presupune.
La un moment dat, gazda, Maria (Anca Maria Dumitra) propune «un joc»: toată lumea va pune telefoanele pe masă și va citi cu voce tare mesajele primite în seara aceea (sms-uri, e-mail-uri) sau va purta conversațiile pe speaker/difuzor. Primită cu reținere de unii, dar cu amuzament de alții, provocarea e acceptată. Cum bine recunoaște una dintre eroine, telefonul mobil devine, în acest mod, cu adevărat „cutia neagră a vieților noastre”. Treptat, amuzamentul deviază însă într-o dramă plină de surprize, fiindcă toți au secretele lor, bine camuflate până acum. Câte secrete se află? Cât de mult se cunosc ei, de fapt?
Pornind pe razele lunii, regizorul plasează centrul de interes în apartamentul gazdelor: Maria și Ștefan. Cu toate acestea, locuinţa poate deveni o ramă sufocantă, eroii ieșind/intrând de pe terasa unde este amplasat un telescop. Cu toții sondează (aparent) Universul, dar privesc cu disperare și înlăuntrul lor, destul de întunecat. Doar licăririle ecranelor mai pot salva sau nu aparențele păstrate ani de zile. Scenografia Mariei Duda surprinde încă de la început esența acestei lumi, o cameră mobilată cu bun-gust, dar ilustrând un fel de prototip al sutelor, miilor de astfel de apartamente din lumea întreagă, în care trăiesc oamenii din clasa de mijloc, împovărați de datorii la bănci și plătind din greu micul confort al unei case peste posibilitățile lor. În timpul jocului, ca un crescendo emoțional, secretele încep să iasă la iveală. Ceea ce inițial păruse doar o reîntâlnire la cină, o seară tipică, soate la iveală o cavalcadă de răsturnări de situație. Drama şi comedia sunt indisolubil legate în dialogurile ce devin adevărate împroşcări în obraz. Personajele se dezvăluie unele altora, convenţiile şi măştile pică, tensiunea acumulată creşte vertiginos. Ceea ce ar fi putut fi savuros devine deopotrivă grav.
Încetul cu încetul, totuși, adevărurile incomode sunt dezvăluite: Maria își remodelează sânii, Dora vrea să-și interneze soacra într-un azil de bătrâni, Andreea își consolează ex-ul, Toma așteaptă un copil de la o colegă de serviciu și oferă bijuterii false atât logodnicei, cât și Mariei/gazda serii. La un moment dat, chiar și sobrul Ștefan scapă o glumă caustică: „Nu vreau să ajungem ca Barbie și Ken: tu plină de plastic, iar eu fără bile.”
Mai complicat este modul în care Marcu va explica fotografia pe care amanta lui o trimite în fiecare seară la ora 22:00. El îl convinge pe Ben, care are același tip de telefon, să schimbe dispozitivele, astfel încât să pară totul mai plauzibil, Ben fiind divorțat. Scenariștii au făcut efortul de a arăta comportamentul copilăresc al unei persoane obișnuite, dar, din păcate, nu există o asemenea profunzime reflexivă aici, ci doar niște oameni răsfățați din clasa mijlocie și superioară, cu izvoare de nefericire și nicio agentie care sa le schimbe situatiile. Intriga se dezvoltă pornind de la o temă pe care puțini vor să o analizeze: să fie dezvăluiți. Cândva, secretele erau împărtășite între prieteni, dar acum telefonul mobil a devenit depozitul comportamentelor noastre ilicite, iar în momentul în care este lăsat la vedere, totul este scos la iveală, fără protecție.
Cea mai reușită scenă din „Complet (ne)cunoscuți” aduce în prim-plan aeastă idee a loialității prieteniei versus neutralitatea unui dispozitiv, când Ben îl acoperă pe Marcu și permite ca o ‘revelație’ majoră (pentru acest film și pentru acest grup de oameni) să cadă pe umerii lui. Este, de asemenea, singurul moment în care cineva acționează în numele prieteniei adevărate și se comportă mai degrabă ca un adult decât ca un puștan de liceu. Singurul participant ‘single’, Ben, proful de sport rotofei, care invocase o indigestie a presupusei sale partenere, e de fapt un bărbat dezamăgit.
După divorț, pendulase între diferite relații, iar cina din seara eclipsei de Lună îi relevă natura. Deși are o altă orientare sexuală/gay își păstrează integritatea în fața amicilor săi. Intrase forțat în aranjamentul propus de Marcu (Leonid Doni), care voia să evite un conflict cu soția. Fotografia indecentă trimisă de amica virtuală a lui Marcu a declașat loviturile; legăturile se zgâlție precum piesele de la domino. Ceea ce ar fi putut fi doar o farsă plictisitoare din cunoscuta «comedie a erorilor», relevă aici puterea dramei.
Distribuția este bine aleasă, iar actorii profită la maximum de rolurile atribuite, fiecare jucând perfect tipologia la care a fost încadrat(ă). Regizorul evită sentimentul de claustrofobie, solicitând interpreților mișcarea prin cameră și apartament, mai ales că există pretextul cinei: eclipsa de Lună. De asemenea, paracomentariul muzical amplifică penumbrele. Ilustrația muzicală jucăușă, folosită în mod flagrant în momente dramatice pentru a dirija emoțiile privitorului, amintește de peliculele lui Wody Allen. Actorii își dau măsura talentului jucând ba amuzant, ba emoționant, dar și serios. Întreaga peliculă indică observații ascuțite despre capriciile relațiilor umane și îndeamnă la reflecție.
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
Ironiști de fel, francezii încearcă să ia peste picior chiar și maladiile care te condamnă la moarte, așa cum o face Albert Dupontel în Adieu les cons!/Adio, proștilor! (pelicula care a câştigat premiul César pentru «Cel mai bun film» anul acesta). Cineastul livrează spectatorilor un neobișnuit amestec de comedie și dramă, într-o reverență față de Terry Jones, unul dintre fondatorii celebrului grup de comedianți britanici Monty Python (care a decedat în ianuarie 2020 și care a jucat în două dintre filmele lui Dupontel: The Creator și Locked Out). Actorul-regizor lansează un al șaptelea film, fidel stilului său coroziv, într-o incitantă comedie cu nuanțe tragice, dinamitând coduri din dorința de a atrage atenția asupra pericolului dezumanizării.
Așadar, totul începe într-o tonalitate dramatică: Suze Trappet, în vârstă de 43 de ani, se găsește într-o răscruce existențială. Biata coafeză – Suze Trappet (Virginie Efira) – se confruntă cu nemiloasa situația în care ,,timpul nu mai are răbdare” cu ea; spray-urile folosite în salonul ei de coafură i-au compromis plămânii şi mai are doar câteva luni de trăit. În asemenea situație, decide să să-şi găsească copilul născut pe când avea doar cincisprezece ani, pe care părinţii ei o forțaseră să-l dea în adopție. Solicitând ajutor la «Evidenţa populaţiei», îl întâlneşte pe Jean-Baptiste Cuchas/J.B. (Dupontel), un informatician de excepție, dar inhibat, depresiv şi, mai ales, hotărât să se sinucidă. Dupontel este și el un bărbat trecut de prima tinerețe, un bun profesionist, dar aflat în plină epuizare, pe care societatea cinică și nemiloasă se pregatește să-l trimită mult prea devreme în rândul celor considerați ,,expirați”. În nebuneasca investigație birocratică, ea se intersectează și cu Serge Blin (Nicolas Marié), un bibliotecar orb de un entuziasm excesiv. Improbabilul trio se aventurează într-o călătorie ilară și plină de peripeții pentru a găsi copilul de mult pierdut al lui Suze. Cei trei se angajează într-o căutare atât de spectaculoasă pe cât de improbabilă.
Scris împreună cu Xavier Nemo, Adieu les cons! ne permite să identificăm câteva constante ale cinematografiei lui Albert Dupontel. Pentru cel de-al șaptelea lungmetraj, Albert Dupontel împinge cursorii universului său și mai mult, odată cu întâlnirea a trei victime ale muncii: o coafeză care suferă de o boală autoimună cauzată de utilizarea lacurilor, un birocrat competent, dar demis, deoarece era… „prea bătrân”, un slujbaș cu o carieră ruinată de violența poliției. Și în această peliculă, regăsim tema filiației, discutată deschis; de asemenea, regăsim personaje care își găsesc cu greu locul într-o societate din ce în ce mai cinică. Dincolo de statutul lor social distinct, coafeza care a devenit victima unei boli profesionale Virginie Efira), informaticianul experimentat, dar subminat de perimarea poziției sale (însuși Dupontel), și fostul agent EDF (Nicolas Marié) care a devenit arhivar orb în urma unei greșeali a poliției, sunt personaje reprezentative pentru o clasă de mijloc în derivă.
Scenaristul Albert Dupontel nu trebuie decât să sape în absurdul societății noastre pentru a dezvolta cadrul kafkian al filmului său: atunci când toată lumea funcționează prin intermediul ecranelor, cum să facă față unui fișier care nu este computerizat? Adieu les cons! a fost considerat drept o ‘tragedie burlescă’, dar se râde copios, chiar dacă lacrimile sunt de râsu’-plânsu’. Și de această dată, filmul e îmbibat cu umor negru (recurent în munca cineastului) și de amestecul neobișnuit de naturalism și tonalitatea ireală, aici cu un amețitor mixaj al mișcărilor camerei, prim-planurilor și escaladării sunetului. Colaboratorii cineastului au mers mână în mână, de la montajul (cu fason publicitar semnat de Christophe Pinel) frenetic la muzica bine ritmată a lui Christophe Julien, până la efectele speciale ale lui Cédric Fayolle care dorea să adauge poezie în decorurile urbane. În acest film, există multă precizie pentru locul artei și al locurilor de întâlnire. Fie că este vorba de dans, arhitectură, literatură, poezie, muzică, fotografie, cinematograf, conservator și chiar un bistro sau o piață cu baloane, aceste prezențe creează legături, participă la frumusețea lumii. Dimpotrivă, absența lor subliniază dezumanizarea, generalizarea și banalizarea mizeriilor cotidiene. Ca o constantă, trecerea de la burlesc la dramă se străduiește să convingă. Echipa tehnică îi este mereu loială cineastului: camera se rotește pentru multiplicarea punctelor de vedere subiective. Truda lui Alexis Kavyrchine, directorul de imagine, oferă o ‘fotografie’ care amintește de cea a filmelor lui Jean-Pierre Jeunet, facilitând credibilitatea acestui film.
În lumea lui Albert Dupontel, plăcerea rezidă și în reunirea cu trupa sa de actori. Excelentul Nicolas Marié, cu entuziasmul său neclintit, aduce o latură clovnică improbabilului duo Suze & J.B.; de data aceasta, „nebunul” poveștii este el. Râdem de excentricitatea pe care o aduce personajului domnului Blin, dar niciodată de handicapul său. Scena de deschidere cu Bouli Lanners – ca medic – dă tonul pentru restul filmului, amestecând umorul și tragicul. Limbajul profesional ridicol al lui Philippe Uchan și Michel Vuillermoz, respectiv șeful lui J.B. și psiholog, este o adevărată încântare. De asemenea,talentul actoricesc al actriței Virginie Efira e pus în valoare de rolul acestei femei copleșite de situație/Suze Trappet. Acest personaj à l’italienne ne reamintește de rolurile întrupate (în anii ’60) de fermecătoarele Claudia Cardinale și Sophia Loren. Umorul usturător și mizantropia sunt contrabalansate, în această peliculă, de infinita tandrețe pe care cineastul o are pentru cei doi eroi bătuiți de soartă.
Adieu les cons! este o fabulă cinematografică uluitoare, de la început până la sfârșitul îndrăzneț, unde burlescul și lirismul se armonizează. Dacă inaptitudinea a devenit normă și «a fi la margine» arătând umanitate și solidaritate îți permite să trăiești, în sfârșit poți să te regăsești: Mala vida! În această narațiune burlescă, care înfățișează dezumanizarea societății contemporane, regăsim toată duioșia lui Albert Dupontel pentru «infirmii exitsenței», sugerând că și cei slabi pot avea forță.
Se pare că, în viața fiecăruia, vine o vreme în care călătorești în timp, pentru a realiza ce contează cel mai mult în viață. Despre despărțire și regăsire ne povestește cineastul Nicolas Bedos. La Belle époque, al doilea film al lui Nicolas Bedos, proiectat în afara competiției la Cannes, este o comedie dulce-amăruie despre persistența și confuzia unor sentimente, narate într-un stil ce ne amintește de Woody Allen. Pentru acest proiect, realizatorul a obținut unsprezece nominalizări la César 2020, ex-æquo cu Les Misérables de Ladj Ly. Așadar, odată cu La Belle époque, Nicolas Bedos semnează o comedie în care nostalgia alternează cu cinismul și umorul. La Belle époque evocă chemarea la regresie, la nostalgie pentru un trecut pe care nu-l putem glorifica decât atunci când vedem că anii trec și constatăm că timpul „ne trece printre degete”. Era mai bine înainte? Poate nu chiar atât. Între comedie și dramă, lăsând un gust amărui, cel de-al doilea lungmetraj al lui Nicolas Bedos arată că toată lumea încearcă să (re)găsească codurile unei epoci, în centrul căreia sunt amplasate cele mai frumoase amintiri. Evocând marea nedumerire pe care o simt cei mai mulți dintre spectatori, în fața progresului și a evoluției societății noastre, regizorul ne mărturisește o neliniște pe care actorii săi o transpun în această nouă peliculă. Așadar, regăsim agresivitate la Guillaume Canet, pasivitate la Daniel Auteuil și cinism la Fanny Ardant. Fiecare personaj reacționează diferit în raport cu o epocă anume și reacționează la o existență pe care nu o recunoaște și pe care nu o mai place. Soluția ideală? Scufundați-vă în trecut. Parafrazându-l pe Louis-Jules Mancini-Mazarini din secolul al XVIII-lea (epoca glorioasă): „Totul este comerț în această lume”. De aici și scenariul, bazat pe o companie creată de Antoine (Guillaume Canet), care oferă clienților săi «o scufundare într-o eră a trecutului ales».
Filmul prezintă povestea lui Victor si Marianne, un cuplu care se confrunta cu problemele vârstei a treia. Victor pare că nu se mai regăsește în lumea actuală. Îl vedem cum alege să stea singur cu telefonul mobil decât la discuții în compania amicilor sau cum profesioniști ca el erau înlocuiți de tehnologii moderne la locul său de muncă. Cu un soț deprimat și urâcios, Marianne (Fanny Ardant), psihanalista plină de viață, nu mai poate trăi. Așadar, începe o aventură cu unul dintre prietenii ei (Denis Podalydès) și, întâmplător, unul dintre pacienții de la cabinetul ei. În fața acestei crize, fiul lor încearcă să le condimenteze viața și apelază la Antoine (Guillaume Canet), solicitându-i o mână de ajutor. Pentru a trece peste aceste probleme, apeleaza la serviciile lui Antoine, un iscusit scenarist și regizor. Antoine (Guillaume Canet) conduce o companie care organizează «seri tematice», în care fragmente de istorie (marile, dar și simple felii de viață) sunt reconstruite, într-un studio de film, pentru a satisface extravaganțele clienților înstăriți.
Ce va rezulta ? O adevarată comedie, dulce-acrișoară, dar plină de romantism. Bunăoară, viața lui Victor, un sexagenar dezamăgit, este dată peste cap de Antoine, un destoinic antreprenor, care îi oferă un nou tip de atracție. Amestecând artificii teatrale și reconstituiri istorice, această companie le oferea clienților posibilitatea «să se cufunde» într-o perioadă favorită. Prin urmare, Victor alege apoi să retrăiască cea mai „semnificativă perioadă” din viața sa: cea în care, cu 40 de ani mai devreme, a cunoscut o mare dragoste. În timp ce majoritatea „oaspeților”/clienților aleg viața la castelului Versailles, cu Maria-Antoinetta, sau o seară bahică alături de Ernest Hemingway, Victor îi cere să trăiască din nou seara lui 16 mai 1974, data la care și-a întâlnit soția, când fuma prin bistrouri și când pantalonii evazați făceau furori.
La prima vedere, pare că în timpul filmărilor, regizorul era îndrăgostit, altfel nu se explică mișcările camerei care însoțesc fiecare mișcare a fermecătoarei Doria Tillier, de parcă fiecare priză” ar fi o declarație de dragoste față de o actriță, a cărei prezență contribuie la farmecul unui film care preamărește nostalgia. Acest termen, nostalgie, pare hotărâtor, întrucât spectatorul obișnuit pare pierdut într-o epocă în care se confruntă cu greu. În timp ce reluările telenovelelor și desenelor animate din copilăria noastră atrag întotdeauna un public dezorientat, care se îndreaptă spre ceea ce cunoaște bine, Nicolas Bedos prezintă un film care nu critică aceste noi practici, ci mai degrabă glorifică unui prezent care, din multe aspecte, nu pare a fi atât de rău.
Dincolo de aspectul sfâșietor al unei astfel de practici, marketingul dezvăluie suferința morală profundă a unei societăți care caută orice mijloace de „evadare”. La Belle époque evocă o altă eră (pentru cinema și audiovizual. în general). Deschizând ușa culiselor, Nicolas Bedos ne amintește latura artizanală a divertismentului, atât în cinema, cât și în teatru…studiouri, costume, documentare și dirijare a actorilor. Inflația de seriale a tocit emoția, așa că regizorul și-a imaginat filmul ca pe o reconstrucție în care publicul este inclus (prin imersiune). Aici intervine cuplul format din emoționantul Daniel Auteuil și sublima Doria Tillier, croiți atât de mult să creadă în întâlnirea lor. Cu siguranță, filmului nu-i lipsește farmecul, dar pare să spună prea multe. Daniel Auteuil este fermecător, Fanny Ardant e plăcută, dar personajul lui Guillaume Canet strică frumoasa armonie a reconstrucției, iritând atât clienții, cât și spectatorii filmului. În ciuda bunelor sale intenții, pare să personifice asprimea unei lumi, pe care publicul – care va vedea filmul lui Nicolas Bedos – nu trebuie să-și amintească. Însă, atracția principală a lungmetrajului rămâne nostalgia. Deși face bine doar pentru o perioadă scurtă de timp, relevă starea de rău a unei societăți lipsite de repere. Viața în roz? Cu siguranță, asta a fost cu mult înainte.
Prin împletirea diferitelor momente din viața unui cuplu, filmul intenționează să ofere o formă renovată de comedie despre mariaj. Pelicula parcurge registrul fabulei, redând povestea unei încercări de reconciliere tată-fiu, soț-soție, precum și satira unei epoci, dar și a unei clase (foștii «hippies» ajunși mari burghezi).
Într-o poveste inteligentă despre o falsă călătorie în timp, Nicolas Bedos amestecă toate ingredientele comediei romantice: păr lung, iubire, dezacord, umor, nostalgie, aiureli și psihanaliză. Totul este acolo, iar această peliculă l-ar putea face invidios chiar și pe Woody Allen. La fel cum a făcut Woody Allen, în multe dintre filmele sale, Bedos își plasează propriul partener (Dora Tillier) în rolul femeii drăguțe de care clientul se va îndrăgosti în timp ce joacă rolul tinerei soții. Jocul «păpușilor rusești» este complicat, deoarece tânăra trăiește o relație pasională cu regizorul, dubla evidentă a lui Nicolas Bedos. Ca și în cazul lui Woody Allen întotdeauna, sentimentele vor conduce personajele în situații confuze, care se vor limpezi în cele din urmă, deoarece natura unei comedii rimează cu binele. Nicolas Bedos stăpânește perfect un mecanismul dramatic și reușește, cu abilitate, să-și conducă spectatorul către aceleași îndoieli și aceleași speranțe ca și clientul copleșit de sentimentele sale. La final, mulți spectatori se vor întreba discret: „Dar mie, ce mi-ar plăcea să trăiesc… sau să trăiesc din nou?”.
Guy Ritchie, cu stilul-i inconfundabil, oferă spectatorilor o poveste care să-I țină cu sufletul la gură. Inspirat din popularul serial difuzat în 1960, filmul The Man from U.N.C.L.E reunește spionajul, comedia și acțiunea într-o formulă nouă din care va rezulta un adevărat “team movie”.
Quentin Tarantino și Steven Soderbergh au fost și ei aproape de un astfel de proiect, dar fostul soț al Madonnei a câștigat, după ce dăduse tonul cu Sherlock Holmes (avându-i în distribuție pe Robert Downey Jr. și Jude Law). Guy Ritchie plonjează în anii ’60 odată cu adaptarea unei serii de televiziune difuzate în Statele Unite în perioada 1964-1968 (cu Robert Vaughn și David McCallum). Dacă spectatorii au avut un gând apriori, potrivit căruia acest film ar putea fi unul de spionaj clasic s-au înșelat. Guy Ritchie livrează o peliculă care încalcă regulile, dar care face o risipă de umor british, evitând parodia à la Austin Powers, modernizând dialogurile și scenele de acțiune, păstrând, totuși, cadrul anilor ’60. Născut în 1968, cineastul pare să fi rămas sensibil la atmosfera din perioada în care-au apărut Beatles, The Rolling Stones și Mary Quant (creatoarea minijupei).
Povestea de pe ecran se desfășoară în perioada Războiului Rece, când Berlinul era divizat și separat de un zid. Așadar, agentul CIA – Napoleon Solo (Henry Cavill din Superman) – şi agentul KGB-Ilia Kuriakin (Armie Hammer din The Social Network) – sunt nevoiţi să facă echipă şi să participe la o misiune împotriva unei misterioase organizaţii criminale, care inteționa să prolifereze armele și tehnologia nucleară. Cei doi se transformă din rivali în aliaţi, cel puţin cât durează această aventură. Singura pistă, către organizaţia secretă, este fiica unui om de ştiinţă german dispărut, prin intermediul căreia cei doi se pot infiltra în organizaţie și ar putea împiedica, astfel, cataclismul planetar.
Acest duo de șoc – desprins dintr-o serie televizată – funcționază de minune, mai ales când își face apariția fermecătoarea Alicia Vikander. Deja faimoasă, actrița suedeză întrupează, cu aplomb, eroina care temperează nivelul de testosteron și echilibrează magnificul binom masculin ruso-american. După o cursă teribilă, pe alocuri ludică, printre spionii siguri pe ei, în Berlinul de Est, se (cam) epuizează cartușele. Astfel, se încheagă o amiciție și se-nfirifă o idilă – sentimente contrabalansate de necesitatea unei alianțe inedite pentru a salva omenirea de amenințarea nucleară.
Între schimbările de rol, piste false și dârele james bondiene, filmul ne amintește de granița fragilă dintre parodie și originalitate, așa cum se regăsește în multe dintre producțiile hollywoodiene actuale (Kingsman). În fond, aceasta conferă savoare scenelor tensionate dintre eroii care par a fi în opoziție, singură – secvența finală – îi dă valoare filmului. Realizarea “supervitaminizată” de Guy Ritchie face dreptate epocii, subliniind farmecul vestimentației (costume create de Joanna Johnston), al decorului (filmări efectuate în Old Royal Naval College, Greenwich, Londra, Napoli și Roma) oferind o estetică (asumată) aparte. Alegerile pentru anumite unghiuri de filmare (îndeosebi pentru flashbackuri) descriu cu acuratețe punctele de vedere ale personajelor. Grafica acestei pelicule este calibrată (split-screen și patină) în așa fel încât să atenționeze privitorul asupra unor “obiecte-cult”.
Tandemul ruso-american este camuflat în ironie, iar energia de pe ecran indică originile publicitare ale cineastului britanic. Personajele negative (precum blonda fatală interpretată de Elizabeth Debicki) aduc o undă de sofisticare voită (costumații cu marca Paco Rabanne sau Dior), în cheie parodică. Această pastișă vintage, în care raporturile dintre “brun” și “blond” se îmbină cu flegmatismul londonez salvează un scenariu lipsit de consistență grație interpretărilor artistice (Henry Cavill, Elizabeth Debicki, Armie Hammer, Hugh Grant și Alicia Vikander) imaginii și coloanei sonore (Ennio Morricone, Roberta Flack, Jerry Goldsmith, Nina Simone) doar pentru amuzamentul spectatorilor dornici de seducție, glamour și de acțiune.
Deși nu este cel mai reușit film de spionaj, The Man from U.N.C.L.E., devine o alternativă à la Quentin Tarantino pentru spectatorii amatori de divertisment administrat în doze egale de “cool” și “vintage”.
The Man from U.N.C.L.E
Regizor: Guy Ritchie
Scenarist: Guy Ritchie, Sam Rolfe, Lionel Wigram
Operator: John Mathieson
Producător: Steve Clark-Hall
Distribuţia
Henry Cavill (Napoleon Solo)
Elizabeth Debicki (Victoria Vinciguerra)
Armie Hammer (Illya Kuryakin)
Hugh Grant (Waverly)
Alicia Vikander (Gaby Teller)
Jared Harris (Sanders)
Luca Calvani (Alexander)
Este vina noastră că nimeni nu i-a spus Barbarei Streisand și că era drăguță în copilărie? Trebuie să fi fost, altfel nu se explică de ce și-a „pedepsit” spectatorii continuând să realizeze filme în care a aliniat bărbați celebri (Omar Sharif, Robert Redford, Ryan O’Neal, Nick Nolte) care o declară cea mai frumoasă dintre toate. Bunăoară, după Yentl sau Prince of Tides, a produs și o comedie romantică care să poată fi lesne considerată fantezia supremă a vanității răzbunate pentru orice femeie care a cunoscut și eșecul.
Lăsând gluma deoparte, Barbara Streisand demonstrează un fapt cvasi-recunoscut în lumea modernă: un bărbat realizează valoarea unei femei abia după ce o pierde sau e la un pas de astfel de situație. În concluzie, și o savuroasă comedie romantică, produsă de șarmanta actriță-realizator (în 1996), abordează cu inteligență teme serioase, deși e ornată cu mult roz. Scenariul a fost realizat de Richard La Gravenese (The Bridges of Madison County) după Le Miroir à deux faces de André Cayatte și Gérard Oury.
The Mirror Has Two Faces aduce în prim-plan căsătoria, ca într-o piesă de teatru scrisă de George Bernard Shaw, satirizând multe dintre năravurile societății nouăzeciste, dar actuale și azi, invocând – cu inteligenţă – relaţiile de cuplu şi aşteptările reciproce ale partenerilor de viaţă. Personajele par desprinse dintr-o comedie a neobositului Woody Allen, sunt locvace, dialoghează inteligent, dar pasiunea reprimată ţâşneşte în mod inevitabil.
Așadar, Barbara Streisand o întrupează pe Rose, profesoară de Literatură, care a renunțat mai mult sau mai puțin la perspectivele ei de căsătorie, când îl întâlnește pe Gregory (Jeff Bridges), un bărbat care îi place foarte mult. Amândoi sunt profesori ai Universității Columbia și se pare că se plac în urma întâlnirii aranjate (pe un site de întâlniri) de sora lui Rose. Raporturile glisează între „a plăcea” și „a iubi”. Pățit în ale amorului, chipeșul, dar plictisitorul Gregory crede că sexul i-a ruinat viața și – în mod deliberat – încearcă să-și găsească o parteneră de viață față de care să nu simtă nici cea mai mică atracție fizică. Gregory este genul de om care crede că nu poate funcționa bine dacă este îndrăgostit. Într-o scenă incomodă și neconvingătoare, el susține o discuție despre teoria matematică atunci când își vede fosta iubită în audiență, se clatină, se învârte și fuge de la catedră. Disperat, apelează o linie linie telefonică erotică (pentru sfaturi, nu sex) și astfel ajunge la anunțul de pe site-ul de dating și la marea primă întâlnire cu Rose. Mai târziu, ei discută despre numerele prime. Gregory este uimit de inteligența ei, dar încearcă pe toate căile să-i explice filosofia lui despre relații: respect, prietenie, fără implicare fizică, într-un soi de „ întâlnire a două minți”. Mai mult datorită respectului și admirației reciproce, cei doi ajung să se căsătorească. Greg presupune, în mod eronat, că Rose a înțeles lipsa lui de interes față de o relație intimă. În momentul în care aceasta dorește să-l seducă, relația lor este gata să se destrame.
Deşi are o acţiune previzibilă, pelicula menține interesul spectatorilor dornici să scape de calupurile de clișee din cultura populară și să admire farmecul și umorul Barbarei Streisand. Bunăoară, așa cum florăreasa din piesa (Pygmalion) lui George Bernard Shaw se transformă într-o lady, de astă-dată o simpatică cvadragenară, drapată în ținute terne și lălâi, se modifică într-o provocatoare blondă platinată, plină de mister. «Rățușca cea urâtă», care-a stat în umbra frumuseților caligrafice (mama/Lauren Bacall și sora/ Mimi Rogers), încearcă să depășească neajunsurile eșecurilor în viața amoroasă și își ia revanșa față de cel care (Alex/ Pierce Brosnan) se dovedise a fi un superficial cu veleități de mare cuceritor. Deși azi, glumele par decupate din zona stand-up comedy, discuțiile dintre personaje virează și spre zone mai adânci. Încet-încet, pelicula devine o poveste de dragoste ce întoarce pe toate părțile motivele și șansele unei relații mature. Personajul Streisand este inteligent și bine articulat în majoritatea scenelor, totuși nivelul ei de inteligență se clatină în scena-cheie (îl urmărește pe Gregory în timp ce își ține cursurile în fața studenților Columbia). Cu toate acestea, eroina rămâne sigură pe sine în excentricitățile sale.
Chiar dacă cei doi eroi, ambii de vârstă mijlocie și cu împliniri profesionale, rezistă în fața aranjamentului, realizatorii dau la iveală tendințele nevrotice cele mai profunde și destul de interesante din punct de vedere psihanalitic (ea a crescut în umbra unor femei decorative «de succes», iar el elaborează teorii despre numere prime și eludează angajamentele profunde). Amândoi se mulțumesc cu o farsă conjugală (paturi în paralel, pijamale à la Rock Hudson și Doris Day) până când nisipurile mișcătoare ale aparențelor le clatină tot. Doar o actriță de calibrul Barbarei Streisand poate să întoarcă replicile cu atâta șarm, într-un amestec de pasiune, spontaneitate și autoderiziune. Totul cu scopul de a schimba perspectivele și de putea găsi și partea luminoasă din viața oricui. Desigur, coloana sonoră completează calitățile divei-producător (über-star/I Finally Found Someone.). Cu această peliculă, producătoarea-actriță și-a desăvârșit crezul despre „experiențe totale” când vine vorba despre iubire: companie, romantism, poftă și dorință.
Regia: Barbra Streisand
Scenariul: Richard La Gravenese după Le Miroir à deux faces de André Cayatte și Gérard Oury
Montarea unei piese de-ale dramaturgului G.M.Zamfirescu presupune distribuții puternice, cu personalități emblematice și presupune – mai ales – o direcție de scenă de o sensibilitate aparte, care să vibreze cu sufletul chinuit și pur, candid și generos, al celui care-a rămas pentru mulți iubitul și inegalabilul Gemi.
Autorul care a explorat (pentru prima oară în literatura română) o zonă adesea ignorată, dacă nu chiar eludată de scriitorii noștri: periferia marilor aglomerări urbane. În acest amalgam de straturi sociale, scriitorul a surprins – sub aparențe sordide – structuri umane eterne și proiectează asupra lor o lumină mai puternică, menită să răscolească, dar și să scoată în evidență…esențele. Odată cu piesa Idolul și Ion Anapoda (1935) G.M. Zamfirescu se reîntoarce la mediul micilor funcționari.
Protagonistul, visătorul timid, înduioșător și sentimental, reeditează, la scară minoră, experineța unui Pygmalion care își atinge, în final, idealul, tocmai pentru că acesta nu depășește posibilitățile lui umane. Sub direcția de scenă a regretatului regizor, dar și emerit profesor de Actorie, Ion Cojar, piesa interbelică a intrat în repertoriul Teatrului Național din București, jucându-se cu casa închisă de mai bine de zece ani, textul căpătând autencitate în această montare.
Evoluţia în spirală a istoriei a făcut, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirico-amare. Ion Cojar a readus în prim-plan iubirea, delicatețea, încrederea nețărmurită în puritatea sufletească, dovedind credința că acestea toate rămân neclintite în fața tuturor opreliștilor; vede în Ion, umilul funcționar, nu numai un om batjocorit de ceilalţi, un „perdant sublim”, ci şi un „bonom tandru”, care ştie cum să nu se lase înfrânt de aroganţa celorlalţi.
Sub lupa lucidității autorului, Ion Cojar a transformat comedia amară, cu haz suculent, dar cinic demonstrând că cele mai înălțătoare porniri și sentimente umane nu trebuie să rămână doar iluzorii și ridicole prin sinceritatea lor și să fie ascunse. Nu doar lumea lui G. M. Zamfirescu, ci și lumea noastră e o lume a trucurilor sentimentale, a deriziunii de care suntem conștienți atunci când ne cunoaștem propriile limite, cele care ne aduc, uneori, cu brutalitate la pământ. Așadar, în extraordinara vitalitate a personajelor, contrazicându-le lirismul tradițional, se află cheia originalității și a succesului acestei montări. Realizatorul a distilat și-a modernizat spiritul lui Gemi, grație interpretărilor actoricești de mare ținută.
Farmecul elegiac – de esență tare – din spectacol, emanat de maestrul Dan Puric, îi confirmă poziția de actor de aleasă condiție. Cu o mare discreție în trecerea de la o stare la alta, dar și cu rupturi de ritm (inteligent distribuite) este aceeași fermecătoare prezență.
Amestecul de lirism și de (auto)ironie, de veselie și de amărăciune, fac din Ion Anapoda un visător incurabil, care nu trebuie să lipsească într-o lume secătuită de goana după „a avea”. Ion în versiunea propusă de Dan Puric îndură cu stoicism sărăcia şi eșecul sentimental fiind, în fond, un lucid. Irina Cojar o întrupează cu mult șarm pe Frosa, „idolul din vis”, copila din flori, împrumutând, discret, din aerul hollywoodian (My Fair Lady, adaptarea cinematografică după Pygmalion). Tânăra actriță are incandescență: ținuta ei scenică crește pe tot parcursul spectacolului, purtând cu grație, încărcătura de omenesc și de adevăr, ridicolă și înduioșătoare. Mucalita pitită după straiele lălâi se transformă într-o apariție de vis. Lecțiile primite de la Ion (versiunea autohtonizată a profesorului Higgins) se transformă în veritabile mostre de “gimnastică” spirituală: primele pagini de scris-citit (după melodrame de epocă) ale Frosei devin explozii de râs molipsitor, datorită caricaturii în filigran realizate de cei doi talentați interpreți: Irina Cojar și Dan Puric.
Pe un cu totul alt palier, duoul Mioara-Valter capătă statut de personaje prin distribuirea actorilor Ileana Olteanu și Silviu Biriș. Cei doi și-au compus cu meșteșug și stăpânire a trucurilor eroii și-au păstrat linia din perioada de glorie a Hollywood-ului (când peliculele din anii ’30 -’40 se ocupau de dragoste). Așa cum ei vedeau dragostea ca pe o întrecere între spirite, între bărbaţi şi femei cărora le plăcea să ducă jocul cât mai departe, până la limita „războiului” pentru că numai aşa scoteau unul din celălalt tot ce era mai deştept şi mai sexi, la fel și cuplul Mioara-Valter caută să păstreze comicul duios. Silviu Biriș aduce în scenă tipul seducătorului („hahaleră sentimentală”). Silueta înaltă şi suplă şi chipul expresiv sunt semnalmentele unui personaj popular graţie decorativităţii și versatilității. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu toate celelalte personaje, păstrând viziunea originară, din text („Valter, un băiat deştept”). Răsfățata Mioara, nepoata frumoasă, dar cu limite în privința intelectului (genul „bimbo”), beneficiază de șarmul și inteligența scenică ale talentatei actrițe Ileana Olteanu, care își exercită, cu succes, farmecele și asupra publicului amator de comedii de epocă /„în costume”.
Directorul de scenă a descoperit în paginile acestui text interbelic sursa unei comedii spumoase moderne, dacă avem în vedere faptul că personajele se asemănă în mod izbitor cu cele din pestrița actualitate românească.
Prezența unei actrițe de prim-rang, Ileana Stana Ionescu, apare firească în rolul văduvei volubile – „Stăvăroaia, o mătuşă care n-a renunţat încă la viaţă”. Manipulatoarea soție de ofițer dobândește noblețea acestei remarcabile Doamne a scenei românești. Afrodita Androne aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o remarcabilă expresivitate scenică în postura lui Icu Dănicel, „haimanaua inteligentă” care vine doar să incite spiritele și așa destul de tulburate. În jocul amuzant creat de cei doi pretendenți la mâna cochetei Mioara, se prinde și simpaticul Alexandru Hasnaș, în postura lui Aristotel Matac, „un musafir nepoftit”. Alexandru Hasnaș aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Fără să apese prea mult pedala ridicolului, venerabilul actor pigmentează, cu haz spumos, conturul spectacolului și menține vie pofta de-a ocoli „răutatea lumii” sorbind „o cafeluță cu caimac”. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Liliana Cenean, caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Şi tot Liliana Cenean, alături de Ștefan Caragiu, îmbină concreteţea detaliului realist cu unele sugestii metaforice (patina de pe mobilier și pereți) într-o scenografie „în poză”.
Notabila acuratețe în concepție, cât și în realizare, care a vizat valorificarea disponibilităților de interpretare s-au concretizat într-un spectacol „de suflet”, clasicizant, o invitație la o lectură plină de umor, dar și-o discretă atenționare. Astfel, opţiunea directorului de scenă pentru o piesă interbelică dulce-amăruie poate deveni un discurs virulent – şi totodată poetic – la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi.
Montarea Idolul și Ion Anapoda de pe scena Naționalului bucureștean – graţie unei lecturi regizorale tonice – vine ca o dulce alinare pentru „dorul clasicilor de a coborî în actualitate”.
Idolul și Ion Anapoda
Autor/Dramaturg: G.M. Zamfirescu
Regie: Ion Cojar
Scenografie: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu
Secretar literar: Claudiu Cristescu
Distribuția :
Ion, un om anapoda: Dan Puric
Frosa, idolul din vis: Irina Cojar
Mioara, o nepoată frumoasă şi proastă: Ileana Olteanu
Stăvăroaia, o mătuşă care n-a renunţat încă la viaţă: Ileana Stana-Ionescu
Valter, un băiat deştept: Silviu Biriș
Aristotel Matac, un musafir nepoftit: Alexandru Hasnaș
Icu Dănicel, o haimana inteligentă: Afrodita Androne
Jurnalist, mamă, soție și visătoare cu texte în regulă, ajunsă pe tărâmurile soarelui în Egipt, m-am îndrăgostit iremediabil de aceste locuri și m-am transformat într-o Povestitoare! Acest blog este locul unde povestim despre oameni, locuri, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!
Mădălina Dumitrache 
