Când visul devine coșmar – Joker

 Societatea e răspunzătoare de apariția “monștrilor săi”? Vreți să știți cum dansează Joaquin Phoenix? Ca un nebun suplu, pe o sârmă invizibilă, deasupra unei lumi aflate în descompunere. Răspunsurile le aflăm în Joker: pelicula ce aruncă o privire întunecată asupra “visului american”, într-o versiune clovnească a seriilor din anii 60/«swinging 60’s». Bunăoară, în America segregaționistă a lui Trump, figuri grotești din benzile desenate (re)desenează tipologii celebre din cultura pop: “Joker”.

A fost nevoie ca studiourile Warner Bros să născocească o adaptare în concordanță cu celebrele DC Comics pentru a da la iveală uimitoarea versiune pentru Joker. Warner-DC Comics s-a lăsat influențat de Marvel, cu care e în concurență loială, și nu a copiat nimic de la Disney. Dansul morții, efectuat de un «copil teribil», într-o coregrafie halucinantă transformă pelicula semnată de Todd Phillips într-o performanță deja răsplătită cu “Leul de Aur” la Mostra de la Veneția.

Este violentul apel la haos și la distrugere într-o societate care îi disprețuiește pe cei mai vulnerabili. E adusă în prim-plan otrava care infuzează lent viața viitorului inamic al lui Batman. În fapt, povestea care urmăreşte destinul unui comic ratat își are originea în benzile desenate Batman: The Killing Joke. Joaquin Phoenix are o prestație de zile mari. Aleargă, aleargă mereu, ba încălțat cu pantofii de clovn, ba desculț, aflat mereu într-o cursă infernală: cade, se ridică, iar cade și tot așa, bântuie ca un posedat sinistrul oraș Gotham (orașul fictiv cunoscut drept căminul lui Batman). Joaquin Phoenix e un Joker singular, care suferă enorm, dar care devine puternic/«super-vilain».

Noua adaptare de pe ecran reprezintă povestea originilor lui Joker: o istorie despre identitate. Somnambulic și profund tulburat, Joaquin Phoenix va fi, totuși, Joker. De-a lungul filmului,   este fragilul și infantilul Arthur Fleck, care găzduiește în longilinul trup osos sufletul unui copil; viețuiește alături de bătrâna sa mamă într-un sărăcăcios apartament, în care doar televizorul pare că ține pasul cu realitatea. Fragila și totodată debila sa mamă folosește apelativul “Happy” pentru clovnul trist, plin de afecțiuni. Arthur Fleck visează să stea sub lumina reflectoarelor, pe scena de “stand-up comedy”, așa cum visase înaintea sa Rupert Pupkin, magistral interpretat de Robert De Niro, în The King of Comedy de Martin Scorsese. De altfel, e comic faptul că, acum, Robert De Niro îl întrupează pe Murray Franklin, moderatorul unui show umoristic televizat și e, totodată, modelul preferat, inspirațional, al tânărului Fleck, artistul ratat, ale cărui sclipiri din priviri pălesc sub orbitoarele reflectoare ale unei lumi lipsite de omenie. Artificialul cedează în fața adevărului din spatele omenescului.

Așadar, Joker își concentrează acțiunea originală în jurul unuia dintre cele mai controversate personaje negative din universul DC. Cu o amplă viziune, cineastul explorează traiectoria sociopatului Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), un ins ignorat de societate, cu o personalitate imprevizibilă, dar fascinantă, care nu poate fi subsumat niciunui stereotip. Joker devine un studiu de personaj disprețuit de societate, nu doar un sumbru caz social, ci și o poveste moralizatoare.

Joker e un marginal, un exclus, dar și un supraviețuitor. Ar fi vrut să avanseze, dar societatea i-a plasat mereu ziduri nemiloase; cadavericul erou urcă întruna interminabile scări, ca într-o Golgotă christică, dar acestui chin îi contrapune un râs sinistru. Hohotele înnebunitoare reflectă nebunia și neputința în fața disperării. Mereu lovit, respins brutal, copilul inofensiv își pierde inocența. Loviturile violente i-au provocat leziuni cerebrale, de unde și afecțiunea: incontrolabilul râs cvasi-isteric. Odată pierdută încrederea în sine, se  transformă într-o ființă aptă de orice barbarie. Jokerul lui Todd Phillips e un “copil al traumelor”, tulburat de viziuni de coșmar. Singuraticul băiețel adoptat, odinioară, de o femeie cu tulburări psihice, care îi devorează și-i intoxică copilăria, devine “copilul teribil ” al unei lumi dure care îl tot respinge. Despuiat de speranță, scheleticul Joker întruchipat deuimitoarul Joaquin Phoenix ajunge un “cadavru ambulant” cu alură de erou tragic shakespearian, ce umblă în căutarea propriului destin. De sub machiajul clovnesc, de o paloare morbidă, actorul imprimă o maladivă fascinație eroului ambiguu. În acel oraș sumbru – Gotham City-, bântuit de șobolani și de violeță, focul privirilor sale străpunge obscuritatea și imprimă acelui chip osos o stupefinată frumusețe de antierou. Filmul construiește o poveste credibilă – într-o mecanică bine unsă – între Arthur Fleck și Thomas Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham (tatăl viitorului Batman).

Susținut de paracomentariul sonor – hipnotic și tulburător -, semnat de Hildur Guðnadóttir, Joaquin Phoenix își deplasează eroul către burlesc, devine antierou, nu un «villain». Dansează, se unduiește și execută gesturi ce denotă disperarea. Caută energia interioară necesară să îl salveze de la cădere, dansul morții și al libertății sfidează haosul ce irupe. Nihilistul anonim, ivit de niciunde, la mai bine de zece ani după sinistrul “11 Septembrie” și la șapte ani după Occupy Wall Street (OWS), reface pe ecran traseul terorismului și-al anarhiei. Todd Phillips se aliniază alături de Nolan, cu acest personaj care «nu crede în nimic»; portretizează (anti)eroul pesimist, inedită figură în peisajul ecranizărilor de benzi desenate ori romane grafice și un film de autor cu supereroi. Printre tipologiile grotești din jur, Arthur Fleck cântă melodiile lui Frank Sinatra și repetă întruna: «That’s Life!». Prezențele feminine sunt de culoare (în America lui Trump!), singura albă e mama sa, dar e una de coșmar, așa cum și funcționarii de la serviciile publice sunt  tot de culoare, câtă vreme bogații sunt albii venali, care-l țin departe de ei. În secvențele în care bietul «om-sendviș»/Fleck pătrunde, pentru câteva minute, în lumea bogaților, eroul se confundă cu imaginea inconfundabilă a lui Charlot, eternul vagabond din zorii capitalismului timpuriu. Antagonismul e afișat la vedere, iar confruntările sunt violente.

În spatele nevrozelor și fantasmelor lui Arthur Fleck, spectatorul postmodern regăsește o mare parte dintre propriile temeri. Oare cum poate un public nutrit cu cabaret și reclame să rămână insensibil la dramele marginalilor și cum poate să se încreadă în ideea de contract social fondat pe individualism într-un stat liberal non-interveționist ? Cineastul sugerează, oare, că injustiția socială e sursa haosului și-a violenței ? Fiecare spectator trebuie să decidă, în parte, pentru răspunsul său. Joker  examinează o cultură în care slăbiciunea e taxată, autoritățile îi lasă fără medicație pe bolnavii mintali (orice handicapat e transformați în «loser»), dar lasă liber accesul la arme de foc, iar clovnii sunt persoane de succes. Sub straiele unei povești din benzile desenate, Joker trece granița spre poveștile moralizatoare, susținându-se pe figuri mitologice și politice și invită la alternative.

De departe, performanța actoricească a lui Joaquin Phoenix ne reamintește zicerile lui Jacques Lacan: “Nu înnebunește cine vrea.”

Regia: Todd Phillips

Scenariul: Todd Phillips, Scott Silver

Imaginea: Lawrence Sher

Decorurile: Laura Ballinger

Costumele: Mark Bridges

Sunetul: Tom Ozanich

Montajul: Jeff Groth

Muzica: Hildur Guðnadóttir

Distribuția:

Arthur Fleck / Joker – Joaquin Phoenix

Robert de Niro – Murray Franklin

Zazie Beetz – Sophie Dumond

Frances Conroy – Penny Fleck

Brett Cullen – Thomas Wayne

Durata: 2h02

Articol publicat în revista Catchy

 

Bonnie & Clyde à la française – Adieu les cons!

Ironiști de fel, francezii încearcă să ia peste picior chiar și maladiile care te condamnă la moarte, așa cum o face Albert Dupontel în Adieu les cons!/Adio, proștilor! (pelicula care a câştigat premiul César pentru «Cel mai bun film» anul acesta). Cineastul livrează spectatorilor un neobișnuit amestec de comedie și dramă, într-o reverență față de Terry Jones, unul dintre fondatorii celebrului grup de comedianți britanici Monty Python (care a decedat în ianuarie 2020 și care a jucat în două dintre filmele lui Dupontel: The Creator și Locked Out). Actorul-regizor lansează un al șaptelea film, fidel stilului său coroziv, într-o  incitantă comedie cu nuanțe tragice, dinamitând coduri din dorința de a atrage atenția asupra pericolului dezumanizării.

Așadar, totul începe într-o tonalitate dramatică: Suze Trappet, în vârstă de 43 de ani, se găsește într-o răscruce existențială. Biata coafeză – Suze Trappet (Virginie Efira) – se confruntă cu nemiloasa situația în care ,,timpul nu mai are răbdare” cu ea; spray-urile folosite în salonul ei de coafură i-au compromis plămânii şi mai are doar câteva luni de trăit. În asemenea situație, decide să să-şi găsească copilul născut pe când avea doar cincisprezece ani, pe care părinţii ei o forțaseră să-l dea în adopție. Solicitând ajutor la «Evidenţa populaţiei», îl întâlneşte pe Jean-Baptiste Cuchas/J.B. (Dupontel), un informatician de excepție, dar inhibat, depresiv şi, mai ales, hotărât să se sinucidă. Dupontel este și el un bărbat trecut de prima tinerețe, un bun profesionist, dar aflat în plină epuizare, pe care societatea cinică și nemiloasă se pregatește să-l trimită mult prea devreme în rândul celor considerați ,,expirați”. În nebuneasca investigație birocratică, ea se intersectează și cu Serge Blin (Nicolas Marié), un bibliotecar orb de un entuziasm excesiv. Improbabilul trio se aventurează într-o călătorie ilară și plină de peripeții pentru a găsi copilul de mult pierdut al lui Suze. Cei trei se angajează într-o căutare atât de spectaculoasă pe cât de improbabilă.

Scris împreună cu Xavier Nemo, Adieu les cons! ne permite să identificăm câteva constante ale cinematografiei lui Albert Dupontel. Pentru cel de-al șaptelea lungmetraj, Albert Dupontel împinge cursorii universului său și mai mult, odată cu întâlnirea a trei victime ale muncii: o coafeză care suferă de o boală autoimună cauzată de utilizarea lacurilor, un birocrat competent, dar demis, deoarece era… „prea bătrân”, un slujbaș cu o carieră ruinată de violența poliției. Și în această peliculă, regăsim tema filiației, discutată deschis; de asemenea, regăsim personaje care își găsesc cu greu locul într-o societate din ce în ce mai cinică. Dincolo de statutul lor social distinct, coafeza care a devenit victima unei boli profesionale Virginie Efira), informaticianul experimentat, dar subminat de perimarea poziției sale (însuși Dupontel), și fostul agent EDF (Nicolas Marié) care a devenit arhivar orb în urma unei greșeali a poliției, sunt personaje reprezentative pentru o clasă de mijloc în derivă.

Scenaristul Albert Dupontel nu trebuie decât să sape în absurdul societății noastre pentru a dezvolta cadrul kafkian al filmului său: atunci când toată lumea funcționează  prin intermediul ecranelor, cum să facă față unui fișier care nu este computerizat? Adieu les cons! a fost considerat drept o ‘tragedie burlescă’, dar  se râde copios, chiar dacă lacrimile sunt de râsu’-plânsu’. Și de această dată, filmul e îmbibat cu umor negru (recurent în munca cineastului) și de amestecul neobișnuit de naturalism și tonalitatea ireală, aici cu  un amețitor mixaj al mișcărilor camerei, prim-planurilor și escaladării sunetului. Colaboratorii cineastului au mers mână în mână, de la montajul (cu fason publicitar semnat de Christophe Pinel) frenetic la muzica bine ritmată a lui Christophe Julien, până la efectele speciale ale lui Cédric Fayolle care dorea să adauge poezie în decorurile urbane. În acest film, există multă precizie pentru locul artei și al locurilor de întâlnire. Fie că este vorba de dans, arhitectură, literatură, poezie, muzică, fotografie, cinematograf, conservator și chiar un bistro sau o piață cu baloane, aceste prezențe creează legături, participă la frumusețea lumii. Dimpotrivă, absența lor subliniază dezumanizarea, generalizarea și banalizarea mizeriilor cotidiene. Ca o constantă, trecerea de la burlesc la dramă se străduiește să convingă. Echipa tehnică îi este mereu loială cineastului: camera se rotește pentru multiplicarea punctelor de vedere subiective. Truda lui Alexis Kavyrchine, directorul de imagine, oferă o ‘fotografie’ care amintește de cea a filmelor lui Jean-Pierre Jeunet, facilitând credibilitatea acestui film.

În lumea lui Albert Dupontel, plăcerea rezidă și în reunirea cu trupa sa de actori. Excelentul Nicolas Marié, cu entuziasmul său neclintit, aduce o latură clovnică improbabilului duo Suze & J.B.; de data aceasta, „nebunul” poveștii este el. Râdem de excentricitatea pe care o aduce personajului domnului Blin, dar niciodată de handicapul său. Scena de deschidere cu Bouli Lanners  – ca medic – dă tonul pentru restul filmului, amestecând umorul și tragicul. Limbajul profesional ridicol al lui Philippe Uchan și Michel Vuillermoz, respectiv șeful lui J.B. și psiholog, este o adevărată încântare. De asemenea,talentul actoricesc al actriței Virginie Efira e pus în valoare de rolul acestei femei copleșite de situație/Suze Trappet. Acest personaj à l’italienne ne reamintește de rolurile întrupate (în anii ’60) de fermecătoarele Claudia Cardinale și Sophia Loren. Umorul usturător și mizantropia sunt contrabalansate, în această peliculă, de infinita tandrețe pe care cineastul o are pentru cei doi eroi bătuiți de soartă.

Adieu les cons! este o fabulă cinematografică uluitoare, de la început până la sfârșitul îndrăzneț, unde burlescul și lirismul se armonizează. Dacă inaptitudinea a devenit normă și «a fi la margine» arătând umanitate și solidaritate îți permite să trăiești, în sfârșit poți să te regăsești: Mala vida! În această narațiune burlescă, care înfățișează dezumanizarea societății contemporane, regăsim toată duioșia lui Albert Dupontel pentru «infirmii exitsenței», sugerând că și cei slabi pot avea forță.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici. 

Regia: Albert Dupontel

Scenariul: Albert Dupontel

Imaginea: Alexis Kavyrchine

Montajul: Christophe Pinel

Muzica:  Christophe Julien

Distribuția:

Virginie Efira –  Suze Trappet

Albert Dupontel – Jean-Baptiste Cuchas/ J.B.

Nicolas Marié –  Serge Blin

Jackie Berroyer –  Dr Lint

Philippe Uchan –  M. Kurtzman

Bastien Ughetto –  Adrien

Durata: 87 min.

Articol publicat în revista Catchy