Memoria apei – Frozen II

 Oare de ce Elsa se născuse cu puteri magice ? Aflăm, desigur, în Frozen II, când răspunsul la această întrebare pune în pericol ținutul Arendelle. Cu ajutorul Annei, al lui Kristoff, Olaf și Sven, Elsa va fi nevoită să parcurgă un anevoios traseu. Dacă în Frozen I, Elsa se temea că puterile sale ar putea distruge Arendelle, în continuarea din Frozen II, ea speră ca aceste forțe să o ajute să scape ținutul de orice blestem. Așadar, povestea începe la ceva vreme după evenimentele din primul film, într-un Arendelle ai cărui locuitori se bucură de pace. Iniţial, cea mai mare provocare a poveştii pare să fie dorinţa lui Kristoff (Jonathan Groff) de a o cere în căsătorie pe Anna (Kristen Bell). Din păcate, asta doar până când Elsa (Idina Menzel) aude o voce misterioasă ce-i aduce aminte de un cântec de leagăn din copilărie. O ameninţare supranaturală şi posibilitatea ca trecutul regatului să nu fie la fel de luminos precum credeau cele două surori le vor arunca pe eroine într-o nouă aventură, într-un decor de-o fermecătoare bogăție vizuală. Echipa reunită a celor de la studiourile Disney propune un lungmetraj demn de succesul obținut anterior cu pelicula din 2013, când încasările, la nivel mondial, au sfidat orice concurență pentru un film de animație. De-atunci, puterile magice ale Elsei și năzdrăvăniile paradoxalului Olaf au căpătat nuanțele unui fenomen social. Producătorii de la Disney au acordat o mare atenție poveștilor clasice (canavaua Hans-Christian Andersen), efectelor speciale și, în egală măsură, valorilor tradiționale (familie, prietenie, natură, puritatea sentimentelor).

Dacă în Frozen I, decorul era mai puțin luat în serios, iar finalul înghețat dădea fiori, în actuala producție, sarcinile de lucru ale tehnicienilor vizează efectele speciale și melodiile mai puțin incitante, așa cum a fost «Let It Go !» (ultra-premiat, laureat cu premiul Oscar în 2014). Coloana sonoră a fost lăsată în grija unui duo de excepție: Anderson-Lopez & Robert Lopez, propunând melodii mai duioase, în acord cu politica studiorilor: să placă întregii familii! Tonul general nu vizează, defel, autoderiziunea, căci, în mai toate filmele casei Disney, personajele principale sunt rodul unei concepţii idealiste, simplificată în structură şi forme generatoare de emoţii, căci răspund dorinţelor umane cele mai profunde şi reprezintă – după normele disneyene – aspiraţiile publicului: dragostea, fidelitatea, bunătatea, speranţa în mai bine, concretizată în happy-end.

Ingredientul care transformă orice producție Disney într-o mică bijuterie artistic este, desigur, umorul. Grație simpaticului Olaf, povestea se derulează cu voioșie, multiplicând scene și referințe din alte producții care-au avut mare succes de public (Shrek, TheLion King, Frozen I). Dacă în anii de început ai studiourilor, prințesele Disney (Cinderella, Sleeping Beauty) erau mereu în așteptarea unui prinț, acum, acestea par atinse de suflul modernității. Frozen II aplează la beneficiile tehnologiei, în materie de animație pentru marele ecran, dar se îngrijește și de relațiile familiale («Anna: “Two sisters, one mind ”/ Două surori, o singură minte »). Așadar, strânsa legătură dintre surori, iubirea față de părinți și forța individuală rămân embleme ale acestor veritabile prințese de tip «Girl Power».

Anna și Elsa sunt comunicative și au multă energie; Elsa are o mare putere (un creier supraconștient), iar Anna posedă o debordantă vivacitate. Ambele prințese sunt foarte hotărâte și au mereu alături de ele prieteni devotați. Adorabilul Olaf (vocea împrumutată de la simpaticul Josh Gad) e veșnic amenințat de câte-o dezmembrare, dar statutul de «mascotă veselă» nu îl lasă să se vaite. Mai nou, e măcinat de interogații: « Olaf: “Hey, let me ask you, how do you guys cope with the ever increasing complexity of thought that comes with maturity”?/Hei, dă-mi voie să te întreb cum faci tu față unei complexe situații: maturizarea? » adresate copiilor (!) din preajma sa. Nu doar în această scenă hilară sunt distilate noțiuni fundamentale, precum ideea că apa e legată de memorie (idee științifică analizată de Patricio Guzmán în documentarul The Pearl Button).

Citiți și Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

În Frozen II, pare să devină pivotul narativ central. Frica este un element cvasi-permanent; Elsa se teme că puterile sale magice ar putea face rău, dar și teama de a deteriora planeta (mesajul indirect însumat de povestea animată). Prin urmare, spectatorul, fie copil, fie matur, va conștientiza pericolul distrugerii planetei. Ideea devine și mai percutatntă grație efectelor vizuale spectaculoase, dintre care amintim calul spectral, labirintul de gheață și giganticele valuri ale oceanului. Forța metafizică a imaginilor tridimensionale evocă o lume amenințată cu dispariția, dar și regăsirea vieții (întrupare și mișcare). Performanțele digitale de la compania Disney îi determină pe spectatorii de toate vârstele să abandoneze realitatea și să se refugieze, timp de 103 minute, în epopeea animată de pe ecran. Mesajul este direct: la finalul feeriei de pe ecran, e nevoie de (re)conectarea cu natura!

Chiar dacă pe ecran se cântă, se dansează, în gigantice tablouri vivante, se desprinde și un fior de lirism. Explorând misterioasele origini ale puterii prințesei Elsa, actuala peliculă activează melancolia. Prințesele voioase retrăiesc frumusețea clipelor copilăriei, petrecute alături de părinții lor («Elsa: “[to Anna] Do you want to build a snowman?/Vrei să construim un om de zăpadă ?»).

Odată cu aceste amintiri, Elsa aude o voce lăuntrică care o călăuzește spre Pădurea Fermecată. Este imediat urmată de Anna, devotatul Kristoff, alături de renul Sven și neobositul Olaf. Din nou, Elsa va avea de înfruntat forțe misterioase. Nordicul tărâm – Arendelle – ia forma unui “paradis pierdut”. Aventura exterioară se suprapune cu aventura interioară, iar personajele își confruntă stările de spirit. Și Elsa și Anna trebuie să-și regleze relația cu trecutul comun, iar mezina trebuie să fie atentă și la trăirile montaniardului Kristoff (înduioșător de îndrăgostit de neastâmpărata roșcovană). Fiecare personaj are multe de spus (chiar și Olaf are o sumedenie de amintiri), dar tematica abordată a căpătat maturitate.

Flashback-urile pendulează între două regate antagonice: Arendelle vs. Northuldra (populația celui din urmă trăia într-o pădure stăpânită de cele patru elemente). La prima vedere, diferențele dintre cele două civilizații se rezumă la două concepții despre animație: una e fondată pe imitarea realului (giganții din piatră), cealaltă pe exploatarea plasticității numerice (de exemplu, chiar Olaf se destramă în cristale de gheață ce împânzesc tot ecranul). Personajul-mascotă/Olaf e capabil să își permute diferite părți ale corpului sintetizând capacitatea animației numerice de a conferi viață unei materii inerte, regăsindu-și mereu forma originală. Fulgii de zăpadă de pe ecran rememorează o formă anterioară. Elsa este cea care operează joncțiunea “animat-neanimat”.

Spiritele din pădurea lipsită de magie refac echilibrul material: străzile din regatul Arendelle sunt pavate din nou. Cele două surori, legate de același spirit, restabilesc echilibrul (armonia dintre mișcare și imobilitate). Epava vasului pe care au pierit părinții fetelor confirmă existența memoriei afective (apa oferă accesul spre adevărul ascuns). De asemenea, rezoluția finală restabilește pacea între două populații.

Totuși, în Frozen II, nu se vorbește doar despre emancipare, ci și despre angajamente, responsabilități, iar peste toate se adaugă frica. Cu toții au temeri. Scenariștii au îmbogățit textul, dar au păstrat principala rută. Toate personajele fac haz și se amuză de propriile erori din trecutul lor, arătându-ne că – în șase ani – “au mai crescut”. Am părăsit două fetițe și-am descoperit două tinere încrezătoare în propriile forțe (costumele impecabil realizate conturează perfect feminitatea în floare a celor două prințese nordice). Tematica sumbră a “fantomelor din trecut”, erorile de odinioară, secretele bine tăinuite – toate sunt depășite cu forță și umor. Marea reușită a noii pelicule constă în preocuparea psihanalitică. Impregnată cu gravitate, această latură e mereu contrabalansată de secvențele pline de poezie și de umor, așa cum se cuvine la o serioasă producție marca Disney.

Regia: Jennifer Lee, Chris Buck

Scenariul: Jennifer Lee

Imaginea: Mohit Kallianpur

Montajul: Jeff Draheim

Muzica: Kristen Anderson-Lopez, Robert Lopez, Christophe Beck

Producători: Walt Disney Animation Studios

Distribuție:

Kristen Bell – Anna, Prințesă din Arendelle

Hadley Gannaway & Libby Stubenrauch (arhivă sonoră) – micuța Anna

Idina Menzel – Elsa, Regina din Arendelle

Mattea Conforti & Eva Bella (arhivă sonoră) – Elsa în copilărie

Josh Gad – Olaf, omul de zăpadă magic, creat de Elsa

Jonathan Groff – Kristoff, iubitul Annei

Sterling K. Brown – Mattias, șeful gărzilor din pădure

Durata: 1h43

Articol publicat în revista Catchy

 

Când visul devine coșmar – Joker

 Societatea e răspunzătoare de apariția “monștrilor săi”? Vreți să știți cum dansează Joaquin Phoenix? Ca un nebun suplu, pe o sârmă invizibilă, deasupra unei lumi aflate în descompunere. Răspunsurile le aflăm în Joker: pelicula ce aruncă o privire întunecată asupra “visului american”, într-o versiune clovnească a seriilor din anii 60/«swinging 60’s». Bunăoară, în America segregaționistă a lui Trump, figuri grotești din benzile desenate (re)desenează tipologii celebre din cultura pop: “Joker”.

A fost nevoie ca studiourile Warner Bros să născocească o adaptare în concordanță cu celebrele DC Comics pentru a da la iveală uimitoarea versiune pentru Joker. Warner-DC Comics s-a lăsat influențat de Marvel, cu care e în concurență loială, și nu a copiat nimic de la Disney. Dansul morții, efectuat de un «copil teribil», într-o coregrafie halucinantă transformă pelicula semnată de Todd Phillips într-o performanță deja răsplătită cu “Leul de Aur” la Mostra de la Veneția.

Este violentul apel la haos și la distrugere într-o societate care îi disprețuiește pe cei mai vulnerabili. E adusă în prim-plan otrava care infuzează lent viața viitorului inamic al lui Batman. În fapt, povestea care urmăreşte destinul unui comic ratat își are originea în benzile desenate Batman: The Killing Joke. Joaquin Phoenix are o prestație de zile mari. Aleargă, aleargă mereu, ba încălțat cu pantofii de clovn, ba desculț, aflat mereu într-o cursă infernală: cade, se ridică, iar cade și tot așa, bântuie ca un posedat sinistrul oraș Gotham (orașul fictiv cunoscut drept căminul lui Batman). Joaquin Phoenix e un Joker singular, care suferă enorm, dar care devine puternic/«super-vilain».

Noua adaptare de pe ecran reprezintă povestea originilor lui Joker: o istorie despre identitate. Somnambulic și profund tulburat, Joaquin Phoenix va fi, totuși, Joker. De-a lungul filmului,   este fragilul și infantilul Arthur Fleck, care găzduiește în longilinul trup osos sufletul unui copil; viețuiește alături de bătrâna sa mamă într-un sărăcăcios apartament, în care doar televizorul pare că ține pasul cu realitatea. Fragila și totodată debila sa mamă folosește apelativul “Happy” pentru clovnul trist, plin de afecțiuni. Arthur Fleck visează să stea sub lumina reflectoarelor, pe scena de “stand-up comedy”, așa cum visase înaintea sa Rupert Pupkin, magistral interpretat de Robert De Niro, în The King of Comedy de Martin Scorsese. De altfel, e comic faptul că, acum, Robert De Niro îl întrupează pe Murray Franklin, moderatorul unui show umoristic televizat și e, totodată, modelul preferat, inspirațional, al tânărului Fleck, artistul ratat, ale cărui sclipiri din priviri pălesc sub orbitoarele reflectoare ale unei lumi lipsite de omenie. Artificialul cedează în fața adevărului din spatele omenescului.

Așadar, Joker își concentrează acțiunea originală în jurul unuia dintre cele mai controversate personaje negative din universul DC. Cu o amplă viziune, cineastul explorează traiectoria sociopatului Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), un ins ignorat de societate, cu o personalitate imprevizibilă, dar fascinantă, care nu poate fi subsumat niciunui stereotip. Joker devine un studiu de personaj disprețuit de societate, nu doar un sumbru caz social, ci și o poveste moralizatoare.

Joker e un marginal, un exclus, dar și un supraviețuitor. Ar fi vrut să avanseze, dar societatea i-a plasat mereu ziduri nemiloase; cadavericul erou urcă întruna interminabile scări, ca într-o Golgotă christică, dar acestui chin îi contrapune un râs sinistru. Hohotele înnebunitoare reflectă nebunia și neputința în fața disperării. Mereu lovit, respins brutal, copilul inofensiv își pierde inocența. Loviturile violente i-au provocat leziuni cerebrale, de unde și afecțiunea: incontrolabilul râs cvasi-isteric. Odată pierdută încrederea în sine, se  transformă într-o ființă aptă de orice barbarie. Jokerul lui Todd Phillips e un “copil al traumelor”, tulburat de viziuni de coșmar. Singuraticul băiețel adoptat, odinioară, de o femeie cu tulburări psihice, care îi devorează și-i intoxică copilăria, devine “copilul teribil ” al unei lumi dure care îl tot respinge. Despuiat de speranță, scheleticul Joker întruchipat deuimitoarul Joaquin Phoenix ajunge un “cadavru ambulant” cu alură de erou tragic shakespearian, ce umblă în căutarea propriului destin. De sub machiajul clovnesc, de o paloare morbidă, actorul imprimă o maladivă fascinație eroului ambiguu. În acel oraș sumbru – Gotham City-, bântuit de șobolani și de violeță, focul privirilor sale străpunge obscuritatea și imprimă acelui chip osos o stupefinată frumusețe de antierou. Filmul construiește o poveste credibilă – într-o mecanică bine unsă – între Arthur Fleck și Thomas Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham (tatăl viitorului Batman).

Susținut de paracomentariul sonor – hipnotic și tulburător -, semnat de Hildur Guðnadóttir, Joaquin Phoenix își deplasează eroul către burlesc, devine antierou, nu un «villain». Dansează, se unduiește și execută gesturi ce denotă disperarea. Caută energia interioară necesară să îl salveze de la cădere, dansul morții și al libertății sfidează haosul ce irupe. Nihilistul anonim, ivit de niciunde, la mai bine de zece ani după sinistrul “11 Septembrie” și la șapte ani după Occupy Wall Street (OWS), reface pe ecran traseul terorismului și-al anarhiei. Todd Phillips se aliniază alături de Nolan, cu acest personaj care «nu crede în nimic»; portretizează (anti)eroul pesimist, inedită figură în peisajul ecranizărilor de benzi desenate ori romane grafice și un film de autor cu supereroi. Printre tipologiile grotești din jur, Arthur Fleck cântă melodiile lui Frank Sinatra și repetă întruna: «That’s Life!». Prezențele feminine sunt de culoare (în America lui Trump!), singura albă e mama sa, dar e una de coșmar, așa cum și funcționarii de la serviciile publice sunt  tot de culoare, câtă vreme bogații sunt albii venali, care-l țin departe de ei. În secvențele în care bietul «om-sendviș»/Fleck pătrunde, pentru câteva minute, în lumea bogaților, eroul se confundă cu imaginea inconfundabilă a lui Charlot, eternul vagabond din zorii capitalismului timpuriu. Antagonismul e afișat la vedere, iar confruntările sunt violente.

În spatele nevrozelor și fantasmelor lui Arthur Fleck, spectatorul postmodern regăsește o mare parte dintre propriile temeri. Oare cum poate un public nutrit cu cabaret și reclame să rămână insensibil la dramele marginalilor și cum poate să se încreadă în ideea de contract social fondat pe individualism într-un stat liberal non-interveționist ? Cineastul sugerează, oare, că injustiția socială e sursa haosului și-a violenței ? Fiecare spectator trebuie să decidă, în parte, pentru răspunsul său. Joker  examinează o cultură în care slăbiciunea e taxată, autoritățile îi lasă fără medicație pe bolnavii mintali (orice handicapat e transformați în «loser»), dar lasă liber accesul la arme de foc, iar clovnii sunt persoane de succes. Sub straiele unei povești din benzile desenate, Joker trece granița spre poveștile moralizatoare, susținându-se pe figuri mitologice și politice și invită la alternative.

De departe, performanța actoricească a lui Joaquin Phoenix ne reamintește zicerile lui Jacques Lacan: “Nu înnebunește cine vrea.”

Regia: Todd Phillips

Scenariul: Todd Phillips, Scott Silver

Imaginea: Lawrence Sher

Decorurile: Laura Ballinger

Costumele: Mark Bridges

Sunetul: Tom Ozanich

Montajul: Jeff Groth

Muzica: Hildur Guðnadóttir

Distribuția:

Arthur Fleck / Joker – Joaquin Phoenix

Robert de Niro – Murray Franklin

Zazie Beetz – Sophie Dumond

Frances Conroy – Penny Fleck

Brett Cullen – Thomas Wayne

Durata: 2h02

Articol publicat în revista Catchy