Glorie și decadență – Napoleon

Napoleon Bonaparte (1769-1821), figură emblematică a puterii naționale în Franța, în același timp un veritabil geniu de război, supraviețuiește într-o legendă care nu dezamăgește niciodată. Iată că, mizând pe o distribuție atrăgătoare: Joaquin Phoenix și Vanessa Kirby, Ridley Scott suprapune viața amoroasă a împăratului cu faptele sale de arme, lăsând deoparte problema politică. Napoleon deține recordul absolut al vânzărilor de cărți și se situează printre cele mai celebre figuri istorice reprezentate în cinema și televiziune.

El însuși o legendă a cinematografiei (Ridley Scott) a dezvoltat, de-a lungul timpului, un gust aparte pentru capetele de afiș ale istoriei, care l-au condus de la Cristofor Columb (1492, 1992) la familia Gucci (House of Gucci, 2021),  ocupându-se și de împăratul roman Commodus (Gladiator, 2000) sau de profetul Moise (Exodus. Gods and Kings, 2014). Așadar, în recenta producție Napoleon (2023), Ridley Scott a decis să abordeze frontal un „monument istoric”. Timp de două ore și 38 de minute, asistăm la ascensiunea și căderea lui Napoleon Bonaparte. Îi putem urmări parcursul de la statutul de căpitan de artilerie la cel de general – după victoria sa din timpul asediului de la Toulon din 1793 – până la moartea sa, în exil, pe insula Sfânta Elena, în 1821, urmărind încoronarea ca împărat, la 2 decembrie 1804, precum și unele dintre cele mai strălucitoare victorii ale sale, pe câmpul de luptă. Și, desigur, înfrângerea sa zdrobitoare de la Waterloo. Fără să dezvăluie prea multe, Ridley Scott este nevoit să facă scurtături și/sau elipse temporale.

Dacă îi înlăturăm silueta legendară, destinul romantic și laurii săi naționali, ce rămâne exact din Napoleon? Aceasta este întrebarea care se află în centrul peliculei pe care Ridley Scott i-o dedică împăratului (interpretat de Joaquin Phoenix). Într-o logică substractivă, experimentatul cineast evocă, de această dată, viața unui mare personaj istoric. Concentrând biografia personajului în jurul relației amoroase a împăratului cu prima sa soție, Josephine (Vanessa Kirby), regizorul pare să vrea să indice o altă fațetă a celebrului conducător, total diferită față de celebrele sale reconstrucții faraonice de până acum. Bunăoară, filmul lui Ridley Scott aduce în prim-plan relația dintre Napoleon Bonaparte și Joséphine de Beauharnais, pe care a cunoscut-o în 1795 prin deputatul Paul Barras (care a fost unul dintre iubiții săi). Cu șase ani mai mare decât el, căsătorită anterior și mamă a doi copii în momentul în care privirile lor s-au întâlnit pentru prima dată, ea avea să fie marea dragoste a lui Napoleon I, cel care se bucurase de imaginea strategului ideal și a cuceritorului infailibil. Încă din primele clipe, Joséphine îl fascinează pe Napoleon, apoi devine o forţă centripetă a vieţii generalului de carieră, ale cărui preocupări sunt dominate de strategii militare, ambiţie politică şi negocieri pentru putere.

Relația dintre Napoleon Bonaparte și Joséphine reprezintă ‘inima’ care bate a poveștii de pe ecran imaginate de Ridley Scott. Dacă regizorului îi este imposibil să transmită subtilitatea sentimentelor care i-au unit într-un timp atât de scurt, interpretările lui Joaquin Phoenix și ale Vanessei Kirby ajută la a da un anumit sens. Prin imaginarea unei relaţii de dominaţie între Napoleon şi Joséphine, filmul invită la o meditaţie asupra puterii. Cineastul britanic reduce figura istorică a lui Napoleon la obsesia lui pentru Joséphine de Beauharnais, întruchiparea anxietăților oedipiene ale împăratului. Construită în jurul acestei legături – schimburile epistolare punctează coloana sonoră care însoțește principalele momente ale epopeei napoleoniene – povestea Istoriei mari, deși susținută de suită de casete explicative, este făcută ilizibilă printr-un montaj care face din elipsă principiul său motor.

Dacă marile bătălii napoleoniene – piramidele, Austerlitz, Waterloo – aduc în mod evident pe ecran cota lor de interes și generează imagini făcute ilizibile de agitația trupurilor care se confruntă unele cu altele, în rest, Ridley Scott își dirijează bateria camerei cu distanță și răceală. De asemenea, anumite detalii vizuale care par adăugate (cel mai adesea în scop narativ) și/sau eronate – precum cele apărute deja în trailer – nu vor înceta să alimenteze reproșurile anumitor istorici dornici să restabilească acuratețea faptelor. Bătăliile nu mai trezesc nici dorință, nici pasiune: sunt câștigate, apoi pierdute într-o serie de planuri aproape economice; hagiografia militară a lui Bonaparte reducându-se la câteva jocuri de șah observate, mai ales, de departe. Bătălia de la Austerlitz este, fără îndoială, cel mai izbitor moment al filmului, cu o punere în scenă uluitoare. Este o reușită vizuală care nu va lăsa pe nimeni indiferent. Într-adevăr, unele scene par a fi un soi de comentariu ironic ce înfățișează ireverența cu care cineastul înfruntă istoria impunătoare a bătăliilor napoleoniene. O singură mișcare greșit făcută și totul se transformă în praf. Uneori, Ridley Scott pare, cumva, să dezmință „geniul militar” al personajului său, imortalizat în memoria colectivă întotdeauna pe calul său. Mai larg, Joaquin Phoenix preia personajul cu un deficit de vervă, curaj și carisma, până în punctul de a oferi o performanță inegală, aflat mereu între inițiativă și ezitare. Restul distribuției se menține la o altitudine interpretativă constantă: Tahar Rahim (Paul Barras), Rupert Everett (Arthur Wellesley de Wellington), Ben Miles (Armand de Caulaincourt) și chiar Matthew Needham (Lucien Bonaparte). Există și o mențiune specială pentru Paul Rhys, impecabil în rolul lui Talleyrand.

Abordând un personaj cu o istorie atât de bogată, în care nuanța este esențială pentru înțelegerea drumului său spre putere, precum și în analizarea victoriilor și eșecurilor sale, regizorul pare să se fi lansat într-o misiune greu de finalizat, fără a risca să fie lovit din toate părțile. Obiectivul cineastului pare să fi fost realizarea unui film în care să restabilească măreția și amploarea luptelor napoleoniene într-o perioadă în care Franța era de temut atât pe bătrânul continent, cât și mai departe, extrapolând viața tumultoasă a lui Napoleon. În fond, asistăm la gloria și decadența lui Napoleon Bonaparte în căutarea puterii absolute, prin prisma pasiunii sale chinuite pentru Joséphine de Beauharnais.

Totuși, trebuie să ne amintim că acest „Napoleon” de Ridley Scott este doar un exercițiu pur cinematografic, nu o biografie cinematografică romanțată, nici un film documentar. Dacă lungmetrajul îi determină pe spectatori să se uite mai departe în istoria lui Napoleon Bonaparte, mai ales în această perioadă atât de specială din Europa, atunci va fi deja o victorie.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Ridley Scott
Scenariul: David Scarpa
Imaginea: Dariusz Wolski
Decorurile: Arthur Max
Costumele: Janty Yates, David Crossman
Montajul: Sam Restivo, Claire Simpson
Muzica: Martin Phipps
Distribuția:
Joaquin Phoenix – Napoléon Bonaparte
Vanessa Kirby – Joséphine de Beauharnais
Tahar Rahim – Paul Barras
Durata: 2h 38 min.

 

Când visul devine coșmar – Joker

 Societatea e răspunzătoare de apariția “monștrilor săi”? Vreți să știți cum dansează Joaquin Phoenix? Ca un nebun suplu, pe o sârmă invizibilă, deasupra unei lumi aflate în descompunere. Răspunsurile le aflăm în Joker: pelicula ce aruncă o privire întunecată asupra “visului american”, într-o versiune clovnească a seriilor din anii 60/«swinging 60’s». Bunăoară, în America segregaționistă a lui Trump, figuri grotești din benzile desenate (re)desenează tipologii celebre din cultura pop: “Joker”.

A fost nevoie ca studiourile Warner Bros să născocească o adaptare în concordanță cu celebrele DC Comics pentru a da la iveală uimitoarea versiune pentru Joker. Warner-DC Comics s-a lăsat influențat de Marvel, cu care e în concurență loială, și nu a copiat nimic de la Disney. Dansul morții, efectuat de un «copil teribil», într-o coregrafie halucinantă transformă pelicula semnată de Todd Phillips într-o performanță deja răsplătită cu “Leul de Aur” la Mostra de la Veneția.

Este violentul apel la haos și la distrugere într-o societate care îi disprețuiește pe cei mai vulnerabili. E adusă în prim-plan otrava care infuzează lent viața viitorului inamic al lui Batman. În fapt, povestea care urmăreşte destinul unui comic ratat își are originea în benzile desenate Batman: The Killing Joke. Joaquin Phoenix are o prestație de zile mari. Aleargă, aleargă mereu, ba încălțat cu pantofii de clovn, ba desculț, aflat mereu într-o cursă infernală: cade, se ridică, iar cade și tot așa, bântuie ca un posedat sinistrul oraș Gotham (orașul fictiv cunoscut drept căminul lui Batman). Joaquin Phoenix e un Joker singular, care suferă enorm, dar care devine puternic/«super-vilain».

Noua adaptare de pe ecran reprezintă povestea originilor lui Joker: o istorie despre identitate. Somnambulic și profund tulburat, Joaquin Phoenix va fi, totuși, Joker. De-a lungul filmului,   este fragilul și infantilul Arthur Fleck, care găzduiește în longilinul trup osos sufletul unui copil; viețuiește alături de bătrâna sa mamă într-un sărăcăcios apartament, în care doar televizorul pare că ține pasul cu realitatea. Fragila și totodată debila sa mamă folosește apelativul “Happy” pentru clovnul trist, plin de afecțiuni. Arthur Fleck visează să stea sub lumina reflectoarelor, pe scena de “stand-up comedy”, așa cum visase înaintea sa Rupert Pupkin, magistral interpretat de Robert De Niro, în The King of Comedy de Martin Scorsese. De altfel, e comic faptul că, acum, Robert De Niro îl întrupează pe Murray Franklin, moderatorul unui show umoristic televizat și e, totodată, modelul preferat, inspirațional, al tânărului Fleck, artistul ratat, ale cărui sclipiri din priviri pălesc sub orbitoarele reflectoare ale unei lumi lipsite de omenie. Artificialul cedează în fața adevărului din spatele omenescului.

Așadar, Joker își concentrează acțiunea originală în jurul unuia dintre cele mai controversate personaje negative din universul DC. Cu o amplă viziune, cineastul explorează traiectoria sociopatului Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), un ins ignorat de societate, cu o personalitate imprevizibilă, dar fascinantă, care nu poate fi subsumat niciunui stereotip. Joker devine un studiu de personaj disprețuit de societate, nu doar un sumbru caz social, ci și o poveste moralizatoare.

Joker e un marginal, un exclus, dar și un supraviețuitor. Ar fi vrut să avanseze, dar societatea i-a plasat mereu ziduri nemiloase; cadavericul erou urcă întruna interminabile scări, ca într-o Golgotă christică, dar acestui chin îi contrapune un râs sinistru. Hohotele înnebunitoare reflectă nebunia și neputința în fața disperării. Mereu lovit, respins brutal, copilul inofensiv își pierde inocența. Loviturile violente i-au provocat leziuni cerebrale, de unde și afecțiunea: incontrolabilul râs cvasi-isteric. Odată pierdută încrederea în sine, se  transformă într-o ființă aptă de orice barbarie. Jokerul lui Todd Phillips e un “copil al traumelor”, tulburat de viziuni de coșmar. Singuraticul băiețel adoptat, odinioară, de o femeie cu tulburări psihice, care îi devorează și-i intoxică copilăria, devine “copilul teribil ” al unei lumi dure care îl tot respinge. Despuiat de speranță, scheleticul Joker întruchipat deuimitoarul Joaquin Phoenix ajunge un “cadavru ambulant” cu alură de erou tragic shakespearian, ce umblă în căutarea propriului destin. De sub machiajul clovnesc, de o paloare morbidă, actorul imprimă o maladivă fascinație eroului ambiguu. În acel oraș sumbru – Gotham City-, bântuit de șobolani și de violeță, focul privirilor sale străpunge obscuritatea și imprimă acelui chip osos o stupefinată frumusețe de antierou. Filmul construiește o poveste credibilă – într-o mecanică bine unsă – între Arthur Fleck și Thomas Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham (tatăl viitorului Batman).

Susținut de paracomentariul sonor – hipnotic și tulburător -, semnat de Hildur Guðnadóttir, Joaquin Phoenix își deplasează eroul către burlesc, devine antierou, nu un «villain». Dansează, se unduiește și execută gesturi ce denotă disperarea. Caută energia interioară necesară să îl salveze de la cădere, dansul morții și al libertății sfidează haosul ce irupe. Nihilistul anonim, ivit de niciunde, la mai bine de zece ani după sinistrul “11 Septembrie” și la șapte ani după Occupy Wall Street (OWS), reface pe ecran traseul terorismului și-al anarhiei. Todd Phillips se aliniază alături de Nolan, cu acest personaj care «nu crede în nimic»; portretizează (anti)eroul pesimist, inedită figură în peisajul ecranizărilor de benzi desenate ori romane grafice și un film de autor cu supereroi. Printre tipologiile grotești din jur, Arthur Fleck cântă melodiile lui Frank Sinatra și repetă întruna: «That’s Life!». Prezențele feminine sunt de culoare (în America lui Trump!), singura albă e mama sa, dar e una de coșmar, așa cum și funcționarii de la serviciile publice sunt  tot de culoare, câtă vreme bogații sunt albii venali, care-l țin departe de ei. În secvențele în care bietul «om-sendviș»/Fleck pătrunde, pentru câteva minute, în lumea bogaților, eroul se confundă cu imaginea inconfundabilă a lui Charlot, eternul vagabond din zorii capitalismului timpuriu. Antagonismul e afișat la vedere, iar confruntările sunt violente.

În spatele nevrozelor și fantasmelor lui Arthur Fleck, spectatorul postmodern regăsește o mare parte dintre propriile temeri. Oare cum poate un public nutrit cu cabaret și reclame să rămână insensibil la dramele marginalilor și cum poate să se încreadă în ideea de contract social fondat pe individualism într-un stat liberal non-interveționist ? Cineastul sugerează, oare, că injustiția socială e sursa haosului și-a violenței ? Fiecare spectator trebuie să decidă, în parte, pentru răspunsul său. Joker  examinează o cultură în care slăbiciunea e taxată, autoritățile îi lasă fără medicație pe bolnavii mintali (orice handicapat e transformați în «loser»), dar lasă liber accesul la arme de foc, iar clovnii sunt persoane de succes. Sub straiele unei povești din benzile desenate, Joker trece granița spre poveștile moralizatoare, susținându-se pe figuri mitologice și politice și invită la alternative.

De departe, performanța actoricească a lui Joaquin Phoenix ne reamintește zicerile lui Jacques Lacan: “Nu înnebunește cine vrea.”

Regia: Todd Phillips

Scenariul: Todd Phillips, Scott Silver

Imaginea: Lawrence Sher

Decorurile: Laura Ballinger

Costumele: Mark Bridges

Sunetul: Tom Ozanich

Montajul: Jeff Groth

Muzica: Hildur Guðnadóttir

Distribuția:

Arthur Fleck / Joker – Joaquin Phoenix

Robert de Niro – Murray Franklin

Zazie Beetz – Sophie Dumond

Frances Conroy – Penny Fleck

Brett Cullen – Thomas Wayne

Durata: 2h02

Articol publicat în revista Catchy

 

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Învelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy