RSS

Arhive pe etichete: Motivaţional

În căutarea fericirii cu Chris Gardner

Auzim, tot mai des, în vorbirea cotidiană: „Viața bate filmul”, că omul nu se mai poate mira de nimic. Auzim, apoi, „Nu lăsa niciodată pe cineva să-ți spună că nu poți realiza ceea ce îți dorești cu adevărat.” Nedumeriți, căutăm deslușiri într-un film inspirat din viața lui Chris Gardner. Replica – rostită pe ecran de Will Smith, în pelicula The Pursuit of Happyness (2006) – poate fi oricând un îndemn de-a persevera pe calea spre fericire:Don’t ever let someone tell you, you can’t do something.” Autobiografia lui Chris Gardner a devenit rapid un bestseller și-a ajuns la producătorii de la Hollywood. În felul acesta, The Pursuit of Happyness (greșeala de tipar a fost deliberată) a pătruns în viața reală.

chris-gardner

Chris Gardner a trăit în condiții dificile, alături de o mamă cu doisprezece copii și un tată vitreg alcoolic, ignorant și violent. Acesta din urmă a constituit, pentru micul Chris, modelul de „Așa nu”. Într-o zi, a avut parte de-o întâlnire providențială – tânărul (brokerul Bob Bridges) care descindea dintr-un Ferrari roșu și care avea să-i schimbe definitiv cursul vieții. Curierul de Bursă (plătit lunar cu 80 000 dolari) va deveni modelul demn de urmat. Așadar, în anii ’80, obține licența, ajunge agent, apoi va lucra la „Dean Witter Reynolds” pentru o perioadă (1981-1983). Motivarea, personalitatea sa și dorința de-a munci îl fac să se remarce. Băiatul sărman de odinioară, acum, excelează profesional  înainte de a pătrunde, în 1983, la „Bear, Sterns & Company”.

Povestea vieții lui Chris Gardner demonstrează că trebuie să ai curajul și forța pentru a face schimbări. Saltul de la statutul de „om fără adăpost” – care curăța podele în toaleta publică – la multimilionarul cu afaceri prospere s-a făcut treptat, cu multă trudă, dar mereu cu dorința de-a reuși. Mama lui Chris, femeia fără suportul financiar al vreunui bărbat, a acceptat să-și crească cei doisprezece copii muncind, în paralel, la mai multe slujbe, doar pentru a-și întreține singură familia. Chris, ca și ceilalți frați ai lui, a trecut pe la multe familii sociale. Prin urmare, mama lor a fost de două ori închisă fiindcă a primit alocațiile copiilor, deși muncea, apoi pentru că ar fi încercat să incendieze casa tatălui vitreg al lui Chris, care o adusese în pragul disperării, totuși, mereu îi spunea fiului ei: „Son, you can do or be anything that you want to do or be.”

În asemenea condiții, puțini ar fi crezut că un copil asemenea luiChris ar fi putut avea șansa de a se salva dintr-un mediu ostil. Totuși, întâlnirea cu agentul care conducea un Ferrari roșu  i-a marcat destinul și l-a motivat să intre în domeniul investițiilor bursiere. Bineînțeles, obstacolele majore – lipsa unei educații adecvate, experiența în specialitate, conexiunile – îl vor împiedica să își îndeplinească visul de-a fi un om de succes și bogat. Ambiția de a-și depăși condiția l-a îndreptat spre acele programe destinate persoanelor dornice să se formeze într-un domeniu și, astfel, a găsit locul care să accepte micile sale sarcini în schimbul facturilor sosite mereu la intervale regulate. Dean Witter, o societate din San Francisco, a fost printre primele interesate de Chris, dar cu condiția ca acesta să accepte stagiul de zece luni. Prima lui șansă se dovedește un eșec, fiindcă la interviu, Chris s-a prezentat într-un tricou și cu niște jeanși murdari. Ar fi putut să inventeze o poveste care să explice bizara apariție, în acea ținută, în acel context, dar Chris a preferat să spună adevărul: că era falit și soția sa îl părăsise împreună cu copilul lor. Din fericire, o personană dintre cele care îl chestionau în vederea angajării trecuse recent printr-un divorț dificil și a empatizat cu Chris. Drept urmare, i-au acordat râvnita șansă de a face parte dintr-un program de formare în acea antrepriză. În 1987, Chris și-a fondat la Chicago, prima sa societate: Gardner Rich. Printre primii săi clienți s-au numărat membrii corpului profesoral (pensionari) din Chicago. Nimic din trecutul său nu-l făcea să mai privească în urmă.

15909810_10210970000100954_1035195025_n

Cele trei secrete ale lui Chris Gardner:

1) Trebuie să fii pasionat de o anumită activitate.

Prima regulă, esențială, este aceea de a avea o pasiune, un mare interes și mult entuziasm pentru o activitate. Acest „foc interior” va arde toate barierele și obstacolele. Trebuie avute mereu în vedere dificultățile care se pot ivi pe parcurs; va exista tendința de a abandona și asta s-ar putea repeta destul de des. Totuși, dacă motivația pentru ceea ce vă pasionează este puternică, ea poate călăuzi pașii spre succes. Și Chris a avut de plătit facturi, de cumpărat hrană atât pentru el, cât și pentru copilul pe care îl avea în grijă, dar a găsit mereu ceva care să îi placă și munca nu i se mai părea o corvoadă. Găsiți acele resorturi care să vă facă să vă treziți din pat în fiecare dimineață; nu trebuie să câștigi enorm pentru a fi fericit în pielea ta, de altfel, nu e bine să devii sclavul muncii și al banilor, ci doar să îți găsești echilibrul.

2) Să fii mereu mai bun decât crezi tu că poți fi.

Chiar dacă vei avea eșecuri, nu trebuie să capitulezi. Dimpotrivă, dacă te lași copleșit, vei fi secătuit de energie și, astfel, se reduc șansele de a te redresa și de a-ți relua activitatea. Prin urmare, nu scuzele sunt cele de care ai nevoie, ci motivația. Mama lui Chris l-a încurajat tot timpul și a susținut că visurile mărețe pot face parte și din viața lui. Ea însăși i-a fost un prim model, fiindcă nu e lesne să ai doisprezece copii, să te părăsească soțul și să te descurci mereu singură. Pentru a-și întreține familia, mama lui Chris a abandonat școala, dar și-a ambiționat fiul să își valorifice potențialul și să prețuiască educația. Chris spunea adesea: „Dacă ai moștenit ochii de la tatăl tău, iar nasul de la mama ta, chiar nu poți schimba nimic, fiindcă este patrimoniul tău genetic, dar pe cel (patrimoniul) spiritual îl poți modifica. Eu chiar așa am făcut. Chiar dacă mama mea și-a refuzat împlinirea multror visuri, mi-a inoculat altele: Fiule, dacă vrei, tu chiar poți să câștigi un milion de dolari.” Cultivându-ți, cu atenție, aptitudinile, urmându-ți aspirațiile, având mereu obiective clare și ambițioase, poți face asemenea eforturi încât vei putea obține, pe merit, cinci mii de dolari. Gardner respinge teoriile potrivit cărora cu toții suntem „rezultatele” mediului în care am copilărit: „According to that school of thought I should have become another alcoholic, wife-beating, child-abusing, illiterate loser.” Din contră, el mărturisește că alegerile pozitive, încrederea în sine, insuflate de mama sa, dar și sprijinul primit din partea altor persoane l-au călăuzit pe drumul bun: „I chose light, from my mother, and from others with whom I don’t share a single drop of blood, and I embraced it.

3) Nu uita niciodată de unde vii.

Trebuie să ai întotdeaua în vedere ajutorarea celor din jurul tău. Chiar și Chris a avut o contribuție semnificativă în comunitatea sa. Și-a ținut mereu promisiunile, a rămas disponibil și accesibil. În Chicago, a construit o antrepriză care să le ofere ajutor tinerilor dornici să îndeplinească anumite stagii în companiile financiare. Drumul către izbândă a fost unul lung și plin de obstacole, mărturisește Chris. Tocmai de aceea, și-a amintit mereu care îi sunt rădăcinile și nu s-a dat deoparte de la a oferi, la rândul său, ajutor. Oricine are nevoie de un imbold pentru a înainta pe calea succesului. Gardner mărturisește că: „Chiar dacă sunt foarte ocupat, încerc să ies și să mă plimb pe stradă cu scopul de a-mi aminti de unde vin și unde am ajuns; numai așa pot realiza fiecare etapă parcursă. Cel mai simpatic mod poate fi să te plimbi pe străzile din Chicago, New York ori San Francisco și să te întâlnești cu cineva care să-ți spună: „Hei, nu vă mai aduceți aminte de mine, cu siguranță, dar aș vrea să vă mulțumesc pentru că m-ați ajutat să intru în antrepriză.” Nu mă pot gândi la un mod mai bun decât acesta de a-i aduce, astfel, un omagiu mamei mele.”

Astăzi, multimilionarul Chris Gardner se află la conducerea unor antreprize (cotații de bursă), ține conferințe, are public fidel în peste cincizeci de țări și duce o viață superconfortabilă din punct de vedere financiar. A făcut numeroase donații unor orfelinate, ba chiar i-a vândut, lui Michael Jordan, acel Ferrari roșu (declicul din viața sa). Subliniază, stăruitor, că succesul depinde doar de forța de a te lupta mai întâi cu tine:„You can be down and out, but only as down as you let yourself be.

Urmați, cu tenacitate, cele trei „secrete” ale lui Chris Garder – găsiți-vă o activitate care să vă pasioneze, fiți mereu mai bun decât credeați că sunteți și nu uitați niciodată care vă sunt rădăcinile -, viața poate va avea un alt fel de gust.

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , , ,

Ninsoare de ianuarie

Ninge iar… înalt și egal. Și mi se face dor de Esenin, ca de propria-mi copilărie. Amintirile au claritate doar în prima clipă a revenirii lor. Apoi, contururile se ondulează, se dizolvă în “umoarea” acestui sentiment în mișcare. Ninge viscolit, în rafale, ninge rostogolit peste şesurile înțepenite de ger. Vântul şopteşte o poveste, spusă nimănui. Sevele zac ferecate în rădăcini, vegetalul a intrat într-un somn adânc, crengile – dezbrăcate de frunze – trosnesc deznădăjduit, fără să mai poarte vreun freamăt.

Ninsoarea – palimpsest al memoriei, dans al monadelor, dumnezeiască lăcrimare trimisă pe pământ ca să ne spele de toate păcatele de peste an. Nisoarea – lunecare în sine, ca-ntr-o oglindă din care nu se mai poate ieși decât purificat. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, ninsoarea cheamă totdeauna la tăcere și interiorizare.

Anotimp de poveşti cu ochii înzăpeziţi de stele – iarna  – domneşte suveran. Miroase iar a cetină şi e rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Ninge cu stele albastre şi diafane lunecând pe ţurţuri. S-a mai spulberat încă un an din viaţa noastră şi ne-a lăsat în suflet gânduri şi trăiri profunde; ne-a scrijelit încă un răboj. Este Ianuarie, întâia poartă a Noului An.

Am tras cortina peste încă un an, au rămas în urmă vremelnicii fără hotar, speranţe pierdute şi dorinţe împlinite, renunţări, dar şi bucurii, deznădejdi, dar și vindecări. Cu un crâmpei de viitor răscumpărăm trecutul devenit amintire. Oare, vom putea regăsi în noi forţa de a ne bizui unii pe ceilalţi şi de a ne izbăvi – prin iubire – în anul care abia şi-a deschis porţile?

Ninge spumos şi firave speranţe, proaspete, încolţesc în zorii anului ce s-arată. Am început să mai uităm de relele ce ne-au împrejmuit şi am încercat să sperăm –  încă o dată –  că voia bună va pune oprelişte oricăror necazuri. E bine să ne cultivăm acea “resemnare” în faţa vieţii şi să acceptăm că bogăţia ei poate consta mai mult în intensitatea trăirilor decât în multitudinea întâmplărilor. Această conduită poate tămădui – uneori – nefericirile şi înfrângerile.

“Păunul face roata,
Hazardul face restul,
Iar Dumnezeu se instalează înăuntru
Şi omul îl împinge.”

(Jacques Prévert)

La mulţi ani!

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Simfonia durerii la Casa Albă – Jackie

Cu toate că există tone de materiale (articole și cărți publicate, înregistrări video, filme artistice) despre viața acestei doamne, se pare că misterul încă plutește în preajma celei care-a rămas în memoria colectivă cunoscută drept „Jackie”. Admirată pentru eleganța și pentru cultura sa, Jacqueline Bouvier Kennedy, Prima Doamnă a Statelor Unite, în 1963, scrie o nouă pagină în istorie, odată cu prezentarea versiunii cinematografice, Jackie – primul lungmetraj în limba engleză al cineastului din Chile.

Acțiunea a fost plasată în noiembrie 1963, după ce John F. Kennedy, al 35-lea președinte al S.U.A., fusese asasinat în Dallas. Martoră încremenită a morții violente a soțului său, confruntată cu dramatismul evenimentelor  de după acel tragic sfârșit, văduva fostului Președinte american încearcă să ridice vălul. Cineastul Pablo Larraín o surprinde pe Jackie Kennedy (Natalie Portman) imediat, înainte și după uciderea soțului ei, Președintele John F. Kennedy,  într-o inedită, dureroasă formulă de film biografic. Printre numeroase flashback-uri și re-vitalizări ale peliculelor de arhivă, spectatorul este invitat să descopere intimitatea unei soții după o mare suferință. Așadar, un reporter (Billy Crudup) este acceptat în casa tinerei văduve pentru a primi unele răspunsuri legate de întrebările despre viața de Primă Doamnă, apoi de văduvă a lui JFK (interpretat în film de actorul danez Caspar Phillipson). Chipul înăsprit de durere al eroinei este mai mereu surprins în prim-plan, iar perplexitatea jurnalistului face ca permanenta glisare între trecut-prezent, zâmbet-plânset, bucurie-groază ajută spectatorul să pătrundă grozăvia acelor momente. Chiar de la primele întrebări, Jackie știe să puncteze și să-și etaleze forța (aproape brutal cu replica: „Are you giving me professional advice?”).

Jackie 5

Utilizând tehnici multiple, realizatorii ne arată cum poate fi văzută Jackie la faimoasa White House / Casa Albă, în acea surprinzătoare transmisie televizată, în care tânăra Doamnă deschidea larg porțile reședinței prezidențiale, urmărită fiind de milioane de cetățeni americani („A Tour of the White House”, CBS, 1962). Apoi, la doar câteva minute distanță, dispar imaginile galvanizate și reapare figura cernită a fostei First Lady care exprimă oroarea retrăită prin povestirea clipelor de coșmar petrecute în mașina care îl transporta pe fostul Președinte împușcat în cap. O vedem pe Jackie cum îl însoțea, în acel taior roz Chanel împroșcat cu sânge, devenită un fel de spectru al durerii îngrozitoare.

Jackie 3

Poziția cineastului Pablo Larraín (No), față de personajul Jackie, se poate citi printre rânduri în replicile rostite pe ecran de expresiva Natalie Portman: „I lost track somewhere what was real, what was performance.” Talentata actriță a redat, evidențiat, dicția – în mod vădit pronunțată à la Marilyn Monroe (overdeliberate finishing-school) – din acel tur televizat de la Casa Albă.  Totuși, când vorbea cu reporterul sau cu Robert Kennedy (Peter Sarsgaard), vocea mult-prea-studiată (antrenată de Tanya Blumstein) a lui Natalie Portman sună artificial. În pofida acestui mic detaliu, uimitoarea Jackie-Portman este briliantă: armonizează timiditatea cu stilul, fiecare dintre calități recalibrându-se în această surprinzătoare combinație. Apropierea de reala Jacqueline Bouvier Kennedy se face firesc prin distribuirea acestei actrițe poliglote, care posedă datele fizice în concordanță cu portretul din epocă, făcând aproape inutile tehnicile de machiaj, dar și distincția izvorâtă din cultura acestei fine actrițe. De asemenea, artista evidențiază faptul că femeia/Jackie înțelesese însemnătatea Casei Albe pentru sine. În marea tradiție a americanilor care-au studiat literatura europeană, Jackie simțea nevoia să demonstreze elitelor de pe bătrânul continent că și în America se poate face în mod serios cultură. Chiar acel dureros moment al înmormântării s-a constituit într-o procesiune solemn, de răbdare în suferință, cu demnitate și forță.

Jackie 4

Departe de a fi o biografie siropoasă, plină de glamour și artificii, Jackie dezvăluie și o mică parte din mecanismele Puterii (Jackie îi mărturisește reporterului că acea comparație cu legendarul  rege Arthur, folosită de administrația americană în campania electorală – melodia Camelot  – din musicalul interpretat de Richard Burton) desemna un ideal, dar era și marketing. Realizatorul chilian și-a imaginat și a oferit privitorilor scene în care femeia /„First Lady”care îi fusese alături și la greu, dar mai ales la rău, lui JFK, trăia spaima coșmarului de după asasinat; de aceea, parada de rochii de gală, alternând cu nenumărate serii de cocktailuri de vodcă și calmante nu surprinde pe nimeni și pare chiar firească. Așa cum și acele moment în care jurnalistul o întrerupe sau în care încearcă să îi modifice discursul (notițele verificate și corectate ulterior de fosta jurnalistă Jacqueline Bouvier Kennedy) dau o notă de firesc asupra unui altfel de moment din intimitatea fostei Prime Doamne. Clipele cruciale din istoria personală, care pentru  o perioadă, s-a confundat cu Marea Istorie, se derulează punctând – ca într-un film cu valențe psihologice – groaza și trauma femeii „Jackie”. În acest fel, Larraín contrabalansează imaginea acelei Jackie care-a simbolizat, pentru milioane de femei de pe planetă, proiecția unui ideal (soție, văduvă, mamă îndurerată încercând să-și țină departe de moarte propriii copii, așa cum a salvat numeroase aparențe, mascând infidelitatea faimosului ei soț). Camera de filmare o urmărește îndeaproape pe fragila și delicata ființă care a suportat grozăvia trecerii bruște de la mărire la decădere, fără să lase măcar o dată impresia că ar fi lipsită de putere.

 

Coloana sonoră, realizată de Mica Levi, atenționează spectatorul încă de la primele acorduri-bocet că eroina avută în prim-plan se află într-o dezordine emoțională. Muzica marchează diferența dintre un banal film documentar și cel realizat de Pablo Larraín, care i-a conferit lui Jackie o „voce” unică. Concordanța dintre imagini, ilustrație sonoră și interpretarea artistică dau veridicitate și plasticitate peliculei, iar eroina își poate etala nenumăratele ei fațete, ca într-un veritabil caleidoscop emoțional. Obiectele, veșmintele, clădirile care o împresoară o sperie, dar nu o dărâmă, Jackie se re-compune și renaște precum legendara pasăre Phoenix. Lovită crunt de soartă, dar conștientă că va deveni o figură mitică (lungile confesiuni făcute preotului interpretat de regretatul John Hurt ne îndreptățesc să credem) Jackie / Jacqueline Bouvier Kennedy, de sub vălul cernit, își asumă numeroase riscuri și antipatii, își dezvăluie și partea vulnerabilă a naturii sale, dar nu se lasă învinsă. Jackie rămâne versiunea, plină de pathos, a unui cineast care-a realizat o adevărată „simfonie a durerii” la Casa Albă.

jackie 5

Articol publicat în revista Catchy

Distribuția:

Natalie Portman – Jacqueline Kennedy

Peter Sarsgaard  – Robert Kennedy

Greta Gerwig  – Pamela Turnure

Billy Crudup  – The Journalist (Jurnalistul)

John Hurt  – The Priest (Preotul)

Max Casella  – Jack Valenti

Sunnie Pelant  – Caroline Kennedy

Beth Grant  –  Ladybird Johnson

Regia: Pablo Larraín

Scenariul: Noah Oppenheim

Imaginea: Stéphane Fontaine

Montajul: Sebastián Sepúlveda

Muzica: Mica Levi

Durata: 100 min

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria Rezultatul
Cea mai bună actriță în rol principal – Natalie Portman Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Mica Levi Nominalizat
Cele mai bune costume – Madeline Fontaine Nominalizat

Premii Globul de Aur, 2017

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Natalie Portman Nominalizat

Premii BAFTA, 2017

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Natalie Portman Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună muzică originală de film – Mica Levi Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Madeline Fontaine Nominalizat

Premii Veneția, 2016

Categoria Rezultatul
Leul de Aur – Pablo Larraín Nominalizat
Osella de Aur pentru cel mai bun scenariu – Noah Oppenheim Câștigător
 

Etichete: , ,

Strategii de success – Moneyball

Poveste clasică americană despre reuşita celor mici contra giganţilor cu bani, filmul, Moneyball (2011), este unul al timpurilor noastre. În spatele scenariului, se află o poveste adevărată. Scenaristul, Aaron Sorkin, şi-a dovedit talentul incredibil de a făuri naraţiuni filmice despre o lume ce-ar putea enerva în mod politicos. Filmul depăşeşte graniţele sportului (baseball, sport „misterios” pentru europeni), fiind uşor de comparat cu The Social Network (2010). Cele două pelicule au multe puncte în comun, transformând cu uşurinţă unele subiecte mai „aride” în poveşti incitante. Atât Moneyball, cât şi The Social Network, au fost distribuite de Sony, proprietarul casei Columbia Pictures şi beneficiază de scriitura lui Aaron Sorkin. Se pare că acest scenarist va fi solicitat de Sony şi pentru ecranizarea biografiei lui Steve Jobs (Apple), pornind de la cartea lui Walter Isaacson.

Bazat pe o documentare aproape „istorică”, Sorkin aduce o viziune proaspătă despre lumea baseball-ului, avându-l în rolul principal pe Brad Pitt (aflat în cursa pentru Oscarul 2012 dedicat interpretării actoriceşti masculine). Aşa cum tripleta Robert Redford, Charlie Sheen şi Kevin Costner a ilustrat universul sportului numărul unu în SUA, acum este rândul celebrului Brad Pitt să readucă în atenţie acest univers, în mod paradoxal, dezumanizat în vremurile noastre. Fostul jucător de baseball, Billy Beane (Brad Pitt), este director al echipei Oakland Athletics, o echipă cu buget mic, aflată în competiţie cu cluburi mult mai bogate. Întâlnirea cu tânărul Jonah Hill (Peter Brand), absolvent de Yale, schimbă cursul evenimentelor. Arţăgosul Billy Beane se angajează într-o cursă, aproape sinucigaşă, pentru a deveni un manager de succes. Alchimia dintre cei doi parteneri (Billy şi junele Jonah Hill) este evidentă, iar cei doi amintesc, cumva, de alt cuplu antagonic-complementar în care actorul Brad Pitt s-a aflat cu ceva timp în urmă, în Se7en (1995), alături de Morgan Freeman.

Aflat la al doilea film despre o personalitate, după Capote (2005), regizorul Benett Miller plăsmuieşte o cronică melancolică despre eşec şi tenacitate. Miller sfidează, în mod strălucit, toate codurile filmelor despre sport şi oferă actorilor partituri de care aceştia par a se fi ataşat, iar spectatorilor, o poveste despre multiplele faţete ale succesului.

Cum spuneam, Moneyball se „înrudeşte”, din mai multe motive pe care le vom expune mai jos, cu un alt hit, The Social Network. Cele două filme sunt realiste şi tratează subiecte din actualitate. Monayball şi The Social Network se inspiră din viaţa unor personaje reale. Billy Beane, ca şi Mark Zuckerberg, trăieşte şi are, acum, 49 de ani. Ambele sunt adaptări ale unor romane; pelicula lui David Fincher are la bază The Accidental Billionaires: The Founding of Facebook, A Tale of Sex, Money, Genius and Betrayal de Ben Mezrich, publicat în 2009, iar cel al lui Benett Miller este inspirat de Moneyball, scris (în 2003) de Michael Lewis.

Cele două filme au avut o creştere fulgerătoare, având o temă comună: succesul unui bărbat abil în universul pe care îl cunoaşte în profunzime. Mark Zuckerberg profită de ideea altor studenţi de la Harvard, preia ideea lor, o dezvoltă şi-o lansează repede, construind imperiul Facebook. În aceeaşi manieră, modestul Billy Beane, antrenorul echipei Oakland Athletics, dezvoltă, alături de partenerul său, un sistem alternativ de recrutare, mai puţin costisitor, bazat exclusiv pe statisticile despre jucătorii de baseball. Sistemul institut de Billy Beane oferă o şansă jucătorilor aflaţi pe „linie moartă”, respinşi de marile cluburi.

Poveştile expuse de cele două filme sunt poveşti „tenebroase”, căci sunt măcinate de compromisuri şi de atacuri la morală (antrenorul este nemilos şi rece când jucătorii nu mai sunt pe val, Zuckerberg trădează şi el, într-o logică capitalistă, perfect individualistă).

Moneyball şi The Social Network aduc în prim-plan „revanşa tocilarilor” (revenge of the nerds). De fapt, The Social Network este povestea unui geniu al informaticii, slăbănog (părăsit de prietena sa), care se răzbună pe „tipii populari” de la Harvard creându-şi propriul club. Şi Moneyball povesteşte despre un tocilar dolofan, care va deveni „mâna dreaptă” a super-influentului Billy Beane şi, totodată, artizanul succesului echipei. Se face o apropiere între matematică şi popularul sport. Metoda ştiinţifică, ce poate părea caraghioasă necunoscătorilor, este aplicată cu farmec şi umor de Jonah Hill (Peter Brand), tânărul absolvent de la Yale.

De asemenea, în cele două pelicule, sunt analizate universuri preponderent masculine. Eroul din Moneyball are o legătură foarte strânsă cu fiica sa adolescentă, dar este divorţat. El duce o viaţă solitară, lipsită de alte prezenţe feminine, concentrându-se exclusiv pe munca sa. Majoritatea discuţiilor sunt cu partenerul său, Jonah Hill, cu managerul echipei, Philip Seymour Hoffman sau cu ceilalţi membri din staff – o lume numai a bărbaţilor. În filmul lui David Fincher, femeile sunt doar „accesorii”, simple „trofee” expuse la unele petreceri.

Cu toate acestea, deşi ambele filme sunt descrieri ale unei lumi macho, nu sunt filme misogine. Dorinţa de a domina într-o lume a forţei este produsă mai mult de o dramă interioară provocată, mai degrabă, de eşecul în dragoste decât de dorinţa de a străluci cu orice preţ. Zuckerberg fusese părăsit de prietena lui, iar Beane pierduse, la divorţ, custodia fiicei sale. Astfel, ambiţia celor două personaje pare a fi regăsirea şi recâştigarea unei femei. Otravă, dar şi remediu, rezultat al unui raport ambivalent, femeile sunt „cheia” pentru armura de workoholic inaccesibil pe care şi-o făcuseră cei doi eroi (Mark Zuckerberg şi Billy Beane).

Peliculele sunt nişte epopei lipsite de spectaculos, Mark Zuckerberg a reuşit să revoluţioneze domeniul său de activitate printr-un simplu cod în computer. La rândul său, Billy Beane a reuşit să revoluţioneze sectorul său, activând nişte cifre dintr-un computer.
Moneyball.jpg
În cele două filme, bătăliile se dau în birouri anonime sau în camere de cămin studenţesc. Spectacolul este unul al minţii, se regăseşte în replicile din dialoguri. Abundenţa dialogurilor este un alt punct comun vizibil al celor două filme. În ambele cazuri, scriitura aparţine lui Aaron Sorkin (scenarist al serialelor de succes The West Wing şi Howard Hawks) şi etalează geniul verbal al acestuia; jonglând cu jargonul tehnic, cuvântul naşte acţiunea. Dialogurile lui Aaron Sorkin pot ilumina, dând strălucire prin forţa cuvântului.

Aceste filme demonstrează că cinematograful este un limbaj universal, capabil să ne facă să pătrundem şi cele mai absconse universuri.

Moneyball
Regizor: Bennett Miller
Scriitor: Michael Lewis
Scenarist: Steven Zaillian, Aaron Sorkin, Stan Chervin
Compozitor: Mychael Danna; Operator: Wally Pfister; Monteur: Christopher Tellefsen
Producător: Michael De Luca, Rachael Horovitz, Scott Rudin
Distribuţia: Brad Pitt (Billy Beane), Jonah Hill (Peter Brand), Philip Seymour Hoffman (Art Howe), Robin Wright (Sharon), Chris Pratt (Scott Hatteberg), Kathryn Morris (Tara Beane), Tammy Blanchard (Elizabeth Hatteberg). Glenn Morshower (Hopkins).

Articol publicat în revista LiterNet

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 28, 2017 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Rostul visului

Culcat cu capul pe o piatră oarecare, Iacov a visat scara cerului, pe care urcă şi coboară îngerii. El nu alege o piatră anume pentru forma ei deosebită, pentru poziţia ei sau pentru o altă preponderenţă: piatra este “de acolo”. În acel moment, şi locul este unul obişnuit.

Ce anume îl face să intre în alteritate?

Este natura extraordinară a visului. Reveria este una dintre metodele cele mai obişnuite nu numai de consacrare a unui loc, dar şi de manifestare a voinţei divine şi, în egală măsură, o banală formă de proorocire.

Şi astăzi, încă,  visul este un mijloc privilegiat de a intra în contact cu alteritatea. De câte ori nu ne trezim buimaci după câte un vis ciudat, neverosimil sau doar înspăimântător, întrebându-ne ce prevestire ascunde? Iacov a visat ceva precis: scara cerului – imagine arhaică a contactului dintre lume şi divinitate.

Din păcate,  alteori, visul nu este profet al realităţii. Situaţia este oarecum inversată.  Într-o anumită măsură, o confirmă spusele lui Ovidiu: “Video meliora proboque, deteriora sequor (“Văd binele şi-l aprob, dar fac răul… Aşadar, ca toţi ceilalţi oameni ştiu ce-ar trebui să fac, dar continui să fac ceea ce ştiu că n-ar trebui”). Cu toate acestea, visul nu ar trebui să fie acea meditare, de tip autist, ruptă de lumea din afară,  izvorâtă din adâncurile biologice ale personalităţii, ci  anticiparea situată la etajele superioare ale conştiinţei.

***

Urcăm pe o scară nu pentru a ajunge la capătul ei, ci pentru a deschide o uşă, dincolo de care există ceva care-i dă scării un scop, un sens. Curajul este o problemă de organizare a speranţei traduse din vise.

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web